Valerian Stan chestioneaza cu acribie probitatea Comisiei Tismaneanu intr-o analiza exhaustiva pe care o prezentam integral mai jos.

Afirmatiile sale, desi nu le impartasim in totalitate, se constituie intr-o critica necesara a documentului mistificator, care se adauga criticilor si protestelor Bisericii Ortodoxe Romane, Societatii academice pentru adevarul istoric, basarabenilor revoltati de minciunile pro-bolsevice din Raport, Civic Media, Centrului Rezistentei Anticomuniste si ale fostilor detinuti politici si luptatori in munti, ale lui Ionel Cana, fondatorul SLOMR si ale lui Vasile Paraschiv, ale reprezentantului Grevei Minerilor din 1977, Constantin Dobre, ale Asociatiei 15 Noiembrie, Brasov – 1987, si ale unor istorici cunoscuti, ca Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu si Alex Mihai Stoenescu. Concluzia reputatului analist Valerian Stan este ca avem nevoie de o condamnare urmata de un proces al comunismului, asemenea celui de la Nurnberg. Unde s-ar putea afla, in boxa, si propagandisti ai regimului criminal, asemenea lui Vladimir Tismaneanu, un profitor al tuturor regimurilor.

“Procesul comunismului”: o noua amânare (I)

Raportul Comisiei Prezidentiale – probleme de redactare si documentare

Daca se va confirma ceea ce se tot vorbeste de mai bine de un an, anume ca în prima parte a acestui an vor fi organizate alegeri anticipate (odata ce aderarea la UE a devenit fapt împlinit), atunci avem un motiv serios sa credem – ba chiar sa ne temem – ca agenda Comisiei Tismaneanu de analiza a dictaturii comuniste a fost pusa de acord cu interesele electorale ale actualei administratii (ma gândesc mai ales la presedintele Basescu si PD-ul sau). Cumulate, cele doua evenimente, intrarea în UE si „condamnarea comunismului”, pot sa aduca celor despre care vorbesc un avantaj electoral deloc de neglijat. Iar lucrul acesta îl vor fi înteles foarte bine politicienii si strategii lor. Numai ca daca lucrurile stau cu adevarat asa, atunci exista si o mare problema, aceea ca – facut în graba si cu gândul sa serveasca inclusiv ca un argument electoral – Raportul Tismaneanu nu avea cum sa nu sufere calitativ.

Asa ceva nu avea cum sa nu se întâmple în conditiile în care pe durata a 6 luni trebuia analizata o perioada istorica de 45 de ani. În conditiile în care Comisia a fost formata din 19 oameni, iar dintre ei nu cred sa fi fost 10 sau 12 care sa fi lucrat efectiv (cei mai multi având înca alte doua sau trei obligatii profesionale, 5 fiind octo sau septuagenari etc etc). Sigur ca înca pe atâtia au fost experti, dar totusi, insist, vorbim de o perioada de 45 de ani. Apropo de experti, una din mai multele ciudatenii ale Comisiei a fost ca unele persoane au avut atât statutul de membri ai Comisiei, cât si pe cel de membri ai „Comisiei de experti” (ma refer, de exemplu, la Levente Salat si Cristian Vasile); posibil ca Ghita Pristanda ar fi avut si aici probleme cu numaratoarea…

Desigur ca atunci când ma gândesc la volumul foarte mare de munca pe care îl presupunea un document precum cel pe care Comisia Tismaneanu si l-a propus la înfiintare, nu uit faptul ca pe tema în cauza exista deja o cercetare substantiala. Si totusi, obiectivul pe care Comisia si l-a asumat la începutul mandatului – acela al unui „document riguros si coerent, elaborat de personalitati recunoscute si validate pentru contributia lor la investigarea fenomenului comunist” – presupunea în mod necesar, din partea Comisiei, o contributie proprie sensibil mai mare decât cea pe care constatam ca a avut-o finalmente. Neîntâmplîndu-se astfel, rezultatul nu putea fi decât cel pe care-l avem în fata: o compilatie, ea însasi prea putin „riguroasa si coerenta”, a sute de lucrari tematice (unele dintre ele apartinând unor autori ori surse departe de a fi „recunoscute si validate pentru contributia lor la etc etc etc”).

Faptul ca, în ce priveste documentarea, Vladimir Tismaneanu exceleaza în etapele stalinista si dejista ale comunismului românesc (perioada în care familia sa apartinea nomenklaturii Partidului) s-a resimtit în modul cel mai evident în disproportiile serioase ale Raportului Comisiei. Un singur exemplu: epoca stalinista si dejista a PCR, cu o durata de 20 de ani (1945-1965), are rezervata, în „Capitolul I, Partidul Comunist Român” – cu detalii absolut excesive, care în cel mai fericit caz puteau fi retinute în anexele Raportului – 61 de pagini, în timp ce perioada ceausista, durând cu 4 ani mai mult, este tratata în aproape de trei ori mai putine pagini – 23, mai precis. Iar capitolele urmatoare ale Raportului accentueaza si mai mult dezechilibrul. Cineva ar putea sa spuna ca e posibil ca o asemenea disproportie sa se justifice în mod obiectiv. Nici vorba de asa ceva! Cine a citit Raportul a vazut clar cât este de fascinat fiul fostilor nomenklaturisti de lumea în care traia, de detaliile ei, de destinul unora dintre liderii comunisti, de confidentele ce îi ajungeau la urechi, de intrigile cele mai marunte care se teseau în jurul sau, unele în chiar alcovul consoartelor stabilor comunisti. Dau un singur exemplu si ma întreb ce relevanta poate sa aiba, într-un document cu obiectivele pe care Comisia si le-a asumat, pasaje ca acesta: „Miron Constantinescu” (caruia V. Tismaneanu îi rezerva pagini întregi) „a avut o viata de familie dureroasa. La începutul anilor 1950, fiul sau, Horia, a murit de apendicita, iar sotia sa, Sulamita Bloch-Constantinescu, o veche militanta comunista, a fost omorâta în 1968 de propria fiica. În sfârsit, un alt fiu, numit tot Horia, a murit înghetat în timpul unei excursii în Muntii Bucegi”?

Legat tot de disproportiile diferitelor capitole ale Raportului, una la fel de flagranta tine de analiza institutionala a Securitatii, principalul organism al represiunii comuniste. Un exemplu din mai multele pe care le-as putea da este acesta: analiza efectiva a institutiei Securitatii are rezervata, în Capitolul „Securitatea – instrument al Partidului”, 12 pagini, în timp ce de Uniunea Tineretului Comunist (UTC) Raportul se ocupa pe nu mai putin de 17 pagini. Desigur ca mai exista locuri în care se fac referiri la metodele represive ale Securitatii (la „recrutarea informatorilor”, de exemplu), însa, repet, paginile în care se face efectiv o analiza institutionala a organismului terorii sunt în numar de 12, ceea ce, chiar si numai prin comparatia amintita, vadeste un dezechilibru nepermis. Iar la aceasta se impune neaparat notat faptul ca perioada ceausista a represiunii Securitatii este aproape ocultata; mai mult, impresia este ca membrii Comisiei au ocolit cu intentie perioada respectiva, ca si cum unii dintre ei ar fi avut ei însisi vulnerabilitati inavuabile.

La întrunirea din 20 aprilie 2006 a Comisiei prezidentiale, în prezenta presedintelui Basescu, s-a luat decizia, ca „Raportul va avea aproximativ 100 de pagini si un numar de anexe”. Toata lumea a fost de acord ca 100 de pagini reprezentau dezvoltarea optima a unui Raport pe baza caruia seful statului urma sa pronunte condamnarea comunismului. Anexele, cum era si firesc, ar fi trebuit sa cuprinda în primul rând probatoriul cel mai relevant pentru condamnarea pronuntata de presedinte; mai ales aici ar fi trebuit integrate documentele pe care membrii si expertii Comisiei aveau nu numai obligatia dar si o sansa unica (ratata inacceptabil, cum voi arata saptamâna viitoare) de a le scoate la lumina din cele mai importante arhive ale regimului comunist, inaccesibile altora pâna acum – dar si, foarte probabil, multa vreme de acum înainte. Or, în loc sa procedeze astfel, ce a facut Comisia? A produs o compilatie având un numar de pagini de aproape sapte ori mai mare (mai exact 663), disproportionata, redundanta si incoerenta (si în nu putine locuri continând informatii si invocând surse care în mod necesar se impuneau completate/verificate prin cercetari în arhive). Iar în loc de „un numar de anexe” a fost tiparita o lista cu biografiile câtorva zeci de nomenklaturisti comunisti, al carei rost e si el mai mult decât discutabil raportat la obiectivele unui document precum cel în discutie. (New York Magazin, 10 ianuarie 2007)

“Procesul comunismului”: o noua amânare (II)

Raportul Comisiei Prezidentiale – probleme de redactare si documentare

Despre deficientele de documentare ale Raportului Comisiei Tismaneanu, la care am început saptamâna trecuta sa ma refer, vorbeste si faptul ca una dintre cele mai importante statistici ale ororii comuniste – numarul detinutilor si deportatilor politici – este prezentata cu o formulare care aproximeaza într-o maniera descalificanta pentru niste istorici si cu totul improprie unui document pe baza caruia presedintele României urma sa condamne (ba între timp a mai si condamnat!) “crimele regimului comunist”. Cifra despre care vorbesc este, citez din Raport, “între 500.000 – 2.000.000 de victime”. Cum a ajuns Comisia la ea? Pe de o parte invocând “calculele Asociatiei Fostilor Detinuti Politici din România”, potrivit carora cifra ar depasi 2.000.000 de oameni. Pe de alta, precizând ca – atentie! – “ÃŽn absenta unor date complete si sigure, Andrei Pippidi” (membru al Comisiei, nota mea) “e de parere (sic!) ca aceste estimãri depasesc cifra reala” si, mai departe, ca “Dupa o informatie comunicata în 1982 de Maria Golescu, care discutase si cu alti supravietuitori ai Gulagului (sic! sic!), ar fi fost 350.000.” Pentru ca spatiul nu-mi permite sa insist, le spun celor interesati ca pot gasi “calculele” Comisiei la fila 160 din Raport si ca se pot convinge singuri de aproximarile cu totul si cu totul riscante ale aritmeticii de acolo (mi se pare suficient sa spun doar ca pâna si în legatura cu numarul “locurilor de detentie” se face o aproximare pur si simplu incredibila: între 130 si “mult peste cifra 200”). Fara îndoiala ca asemenea “evaluari” pot fi întelese în cazul unor organizatii precum AFDPR, care a avut si are în continuare un acces mai mult decât precar la informatiile pe care statul opresor, dar si cel ce i-a succedat, le-au detinut discretionar. ÃŽnsa asa ceva nu poate fi înteles când vorbim despre un document precum Raportul prezidential si despre o institutie care avea obligatia – dar si toate posibilitatile – de a cerceta arhivele oficiale si de a lamuri cât se putea mai bine chestiuni de o atât de mare relevanta. Neprocedînd astfel si condamnând regimul comunist dupa statistici atâte de aproximative si neverificate în vreun fel, este foarte posibil ca Traian Basescu sa se vada confruntat peste ani cu reprosul cu care camaradul sau FSN-ist, Ion Iliescu, se confrunta pe buna dreptate din cauza executarii lui Ceausescu pentru cei “60.000 de morti” din decembrie 1989.

Dar Raportul contine si alte erori si falsuri serioase, în legatura cu evenimente foarte importante ale perioadei la care se refera. Un exemplu este cel al grevei minerilor din Valea Jiului, din august 1977. Fostul conducator al grevei, Constantin Dobre – în prezent azilant politic în Marea Britanie – a avut deja mai multe interventii (în editia din 4 ianuarie 2007 a cotidianului “Gardianul”, de exemplu), dovedind fara drept de apel falsurile si inexactitatile grave din Raport, unele dintre ele neputând fi, cum Constantin Dobre probeaza, decât consecinta a relei intentii; exista deja date care arata ca Ruxandra Cesereanu, “expert” al Comisiei, ar purta principala raspundere pentru cele întâmplate.

Destule dintre deficientele serioase de documentare sunt consecinta a faptului ca, asa cum rezulta în mod clar din chiar textul Raportului, membrii Comisiei si colectivul de experti ai acesteia nu au facut cercetarile care se impuneau în arhivele poate cele mai relevante pentru tematica în discutie – ale SRI, SIE, Ministerului de Interne (“Aparatul Central”), Armatei etc. Comisia noteaza – tardiv, cu o candoare de-a dreptul suspecta la niste istorici si într-o formulare edulcoranta greu de înteles si ea – ca, în cazul amintitelor institutii, membrii si expertii sai au avut parte de “experiente mai putin fericite”. Or asa ceva este greu de acceptat, atât timp cât, înca la prima întrunire a Comisiei, în aprilie 2006, presedintele Basescu (comandant al mai tuturor aceste “forte armate”) a fost foarte categoric în legatura cu accesul neîngradit la arhive. Citez din Comunicatul din 20 aprilie 2006 al Departamentului de Comunicare Publica al Administratiei Prezidentiale, la încheierea primei întâlniri a Comisiei: “Presedintele Traian Basescu i-a asigurat pe membrii Comisiei de tot sprijinul sau pentru a avea acces la arhivele institutiilor care detin documente necesare în elaborarea raportului final: , a spus presedintele, “. ÃŽn aceste conditii este absolut de neînteles ce s-a întâmplat ulterior asigurarilor date de Traian Basescu. De neînteles este în special de ce membrii Comisiei nu au sesizat din timp ca nu au acces la arhive (daca într-adevar despre asta a fost vorba). Sau, daca au sesizat si nu s-a întâmplat nimic, de ce nu au decis (ori nu au propus sa se decida) ca activitatea Comisiei sa înceteze si sa fie reluata în momentul în care se vor fi luat masurile institutionale si/sau normative apte sa permita accesul neîngradit la arhive, asa cum, insist, a dat asigurari seful statului însusi; chiar daca o asemenea amânare ar fi întârziat finalizarea Raportului si, astfel, s-ar fi iesit din (presupusa) agenda electorala a politicienilor la putere.

Consecinta faptului ca, pentru pregatirea Raportului lor, membrii Comisiei Tismaneanu nu au facut cercetarile care se impuneau în arhive o constituie nici mai mult nici mai putin decât ratarea – cu sau fara intentie – a unei ocazii rarisime de a condamna regimul comunist pentru crimele comise împotriva poporului român tocmai pe baza probatoriului existent în arhivele sale cele mai importante. Prin statutul care i-a fost conferit, si înca de la vârful puterii în stat, Comisia prezidentiala ar fi trebuit sa scoata la lumina, din arhivele interzise altora pâna acum, probatoriul cel mai concludent al celor mai odioase crime comise de comunism împotriva poporului român. Aceasta ar fi trebuit sa fie – si e sigur ca ar si fi putut sa fie – contributia cea mai importanta a Comisiei la “procesul comunismului” în România. ÃŽnsa acest lucru nu s-a întâmplat iar Raportul este, repet, mai mult o compilatie – destul de neprofesionista si ea – a cercetarilor de pâna la el; a unor cercetari care, fara exceptie, nu aveau nici macar cum sa viseze la oportunitatea irepetabila pe care Vladimir Tismaneanu si colegii sai au avut-o si au risipit-o într-un mod atât de incredibil. Felul în care Comisia a ratat aceasta uriasa sansa mi se pare aproape demonstrativ, vrând parca sa descurajeze pe toata lumea, pentru totdeauna, ca aflarea adevarului mai e posibila.

ÃŽn chiar lunile redactarii Raportului, au existat mai multe “dezvaluiri” – unele confirmate iar altele infirmate mai mult sau mai putin convingator – privind relatiile cu Securitatea (sau suspiciuni de acest gen) ale unor intelectuali sau politicieni initiatori sau sustinatori ai Comisiei prezidentiale (Mona Musca, Iustin Marchis, Varujan Vosganian, Gabriela Adamesteanu, Ana Blandiana, Mircea Toma), dar chiar si ale unora dintre membrii Comisiei – presedintele V. Tismaneanu si colegii Sorin Antohi, Andrei Pippidi si Mihnea Berindei (Mitropolitul Corneanu recunoscuse colaborarea cu mai multi ani în urma); sa n-o uit pe Rodica Culcer (dupa 2005 înscaunata de Basescu la conducerea Televiziunii publice), care nu stiu sa fi dezmintit o iota din informatiile ca a fost ofiter de Securitate. Cele întâmplate în aceste luni, dar si altele din anii de dupa 1989, par sa sugereze ca nici chiar cei mai vocali avocati ai “procesului comunismului”, ai deschiderii arhivelor si “deconspirarii Securitatii”, nu sunt foarte entuziasmati atunci când vine vorba de lamurirea istoriei mai recente a comunismului. ÃŽncep deja sa ma întreb daca nu cumva, legat de perioada despre care vorbesc, anticomunistii de la Bucuresti au complexe biografice proprii. Mai exact, daca nu cumva e mai putin riscant sa te ocupi, precum colaboratorii de la Fundatia d-nei Blandiana, de securistii care i-au ucis pe Maniu si Bratieni (trecuti probabil si ei, cu totii, dincolo) decât, sa zicem, de securistii de la Uniunea Scriitorilor, care sunt înca în viata si îl mai si “consiliaza” pe Mircea Dinescu la CNSAS? Asadar, nu cred ca e cu totul exclus ca tratarea superficiala a perioadei Ceausescu sa aiba si asemenea explicatii. (New York Magazin, 17 ianuarie 2007)

“Procesul comunismului”: o noua amânare (III)

Raportul Comisiei Prezidentiale – adevar si interese

Când a fost numit presedinte al Comisiei prezidentiale, am exprimat doua obiectii în privinta lui V. Tismaneanu. Prima, mai mult o temere, ca, dat fiind trecutul sau si al familiei sale, Tismaneanu ar putea sa se dovedeasca interesat si subiectiv în analiza si judecatile sale. A doua tinea de ceea ce eu credeam si cred ca este lipsa legitimitatii sale morale fata cu statutul pe care si l-a arogat. Pentru opiniile mele, inclusiv pentru ca scrisesem despre ceea ce Tismaneanu pretindea a nu fi stiut pâna atunci, anume ca mama sa fusese adjuncta pentru cadre a ministrului Sanatatii într-una din perioadele cele mai negre ale epurarilor staliniste, Tismaneanu ma caracterizese – în presa din tara, la care eu nu aveam acces – drept un „ziarist odios”. Nu ma bucur deloc ca am avut dreptate, însa e clar ca am avut si ca temerile mele privind subiectivismul lui V. Tismaneanu s-au dovedit perfect justificate.

Raportul retine despre tatal sefului Comisiei lucrul poate cel mai putin semnificativ, anume ca a fost „director adjunct al Editurii Politice”. Leon Tismaneanu (Tismenetki Leon Moiseievici), a fost – asa cum chiar fiul sau recunostea, cu mai mult timp înainte sa-si aroge misia de judecator al regimului comunist – „un leninist fanatic si dur”, „unul dintre tartorii ideologici” ai perioadei staliniste. L. Tismaneanu a fost sef al catedrei de marxism la Universitatea “C. I. Parhon”, dar si al celei de la Scoala de Siinte Sociale “A. A. Jdanov”. ÃŽn iunie 1956, la Universitatea din Bucuresti, a fost unul dintre acuzatorii cei mai duri ai studentului Paul Goma, care exprimase public critici la adresa ocupatiei sovietice. Spre deosebire de alti satrapi stalinisti, marturiseste Paul Goma, „de L. Tismaneanu îmi era o frica grozava”. ÃŽn toamna lui 2005, scriindu-i lui Paul Goma, provocat de marturisirile publice ale scriitorului în exil, Vladimir Tismaneanu voia sa afle – oare chiar sa nu fi stiut? – daca tatal sau a fost implicat si în represiune. Paul Goma i-a raspuns ca da, si i-a si probat acest fapt. Si totusi, în Raportul de peste un an, adevarul avea sa fie ocultat – inclusiv în privinta tuturor celorlati membri ai familiei Tismaneanu.

Într-un articol din primavara anului trecut („Procesul comunismului: un judecator cu probleme”) m-am referit pe larg, si cât am putut mai documentat, la faptul ca Vladimir Tismaneanu a fost, „multi ani la rând, pâna în ultimele saptamâni înainte sa plece din tara, unul dintre propagandistii cei mai devotati ai ideologiei comuniste.”; facuse asta mai ales în paginile “Vietii studentesti”, oficina a PCR si UASCR (Uniunea Asociatiilor Studentilor Comunisti din România), prin care, decenii la rând, au fost otravite mintea si sufletele a generatii întregi de studenti. Desigur ca nu ma asteptam sa gasesc numele lui V. Tismaneanu în Raportul Tismaneanu, pe lista celor care au o indenegabila raspundere si în privinta aceasta. Ma asteptam însa ca macar publicatia in cauza si UASCR sa fie amintite cu responsabilitatile care indicutabil le revin. M-am înselat amarnic! Printr-un enunt echivalând fix cu un fals intelectual grosolan, în fix patru cuvinte, UASCR e prezentata drept „un satelit al UTC” (Uniunea Tineretului Comunist). Asta-i absolut tot ce ni se spune despre UASCR – iar „Viata studenteasca” este strecurata pe o lista lunga de publicatii UTC-iste si pionieresti, alaturi de (o culme a lipsei de rusine!) „Pionierul”, „Cutezatorii”, „Arici Pogonici” si tot asa. UASCR a fost expediata din patru cuvinte iar UTC-ului îi sunt rezervate nici mai mult nici mai putin decât 17 pagini, desi e clar ca atât UASCR cât si oficina sa si a PCR trebuiau tratate asa cum se cuvenea, si nu expediate interesat (în subcapitolul „Înregimentarea studentimii” – subcapitol altminteri strict necesar, însa în fapt golit de continut si falsificator). Ocultând adevarul despre „înregimentarea studentimii”, despre UASCR, despre „Viata studenteasca” si atâtea alte asemenea tribune ale îndoctrinarii comuniste („Convingeri comuniste”, „Opinia studenteasca” etc etc), Tismaneanu si-a servit nu doar interesul propriu dar a dat satisfactie si atâtor altor colegi de generatie, de fapte si „convingeri comuniste”, zeci de personaje, destule dintre ele suporteri patimasi ai Comisiei sale si ai Raportului aferent. Cei mai multi ocupând dupa 1989 pozitii atât de influente în România „postcomunista” – cunoscuti activisti civici dar si FSN-isti celebri, înalti demnitari de stat dar si lideri de opinie etc etc; o generatie care este sigur ca fusese pregatita, atât de vizionar, drept esalonul II al Partidului.

Vladimir Tismaneanu nu este, însa, singurul dintre membrii Comisiei multumita caruia Raportul sufera din cauza subiectivismului judecatilor. Un alt caz este cel al Anei Blandiana, sustinatoare înfocata si ea a Comisiei si Raportului sau. Prin acest Raport, la care sotul sau este co-autor, poeta intra – „oficial” si printr-o evidentiere cu totul exagerata (în comparatie cu Paul Goma, de exemplu) – în istoria rezistentei anticomuniste. Pentru care fapte? Pentru a fi publicat, în 1985 si 1988, doua sau trei poezii care ar fi avut „un caracter subversiv” („motanul Arpagic” este numit explicit), autoarei retragându-i-se – „sine die”, ni se spune – dreptul de semnatura. Din perspectiva principiala, avem aici un caz scoala, care ne arata consecintele jumatatilor de adevar. Indiscutabil ca daca Ana Blandiana are un cât de mic merit în opozitia – chiar si foarte criptica – fata de regimul comunist, el îi trebuie recunoscut. În acelasi timp, însa, judecata trebuie facuta cântarind întregul adevar. Adica si pe acela care ne spune ca Ana Blandiana a scris si versuri foarte dragi (si cu siguranta de folos) regimului comunist – preaslavindu-l pe Lenin ori cântând „revolutia”. Ori pe acela ca poeta a fost o privilegiata a burselor si calatoriilor în Occident, a protectiei generoase din partea unor înalti stabi comunisti sau ca interdictiile „sine die” reprezinta o formulare suceptibila a fi revizuita macar pe ici pe colo (daca nu cumva chiar „în punctele esentiale”, stiut fiind ca poeta a publicat chiar si în anul executiei lui Ceausescu). Daca în principiu lucrurile stau astfel, în particular acest caz vorbeste despre vanitatea cu totul exceptionala a Anei Blandiana si a lui Romulus Rusan. Raportul Tismaneanu, Rusan&Co aminteste ca de un moment important de editarea, în 1998, de catre Fundatia “Academia Civica”, a Addendei românesti la Cartea neagra a comunismului, a francezului Stéphane Courtois. Ce nu vor fi uitat cititorii Raportului prezidential e ca episodul editarii Addendei (de catre Fundatia celor doi soti si în coordonarea lui Romulus Rusan) a fost una din ocaziile probând în modul cel mai evident vocatia irepresibila a Anei Blandiana si sotului sau de a supralicita, într-o maniera frizînd indecenta, meritele poetei în „rezistenta anticomunista prin cultura”. Gabriel Liiceanu (chiar seful editurii la care a fost tiparita Addenda) a fost unul dintre cei care au dezavuat în termeni severi comportamentul la care ma refer. El a deplâns ca Paul Goma „a fost expediat în patru cuvinte, într-o simpla paranteza”, în timp ce Ana Blandiana (pe care a indicat-o fara s-o numeasca explicit, însa o replica ulterioara a lui Romulus Rusan a înlaturat orice dubiu) si-a rezervat un spatiu în mod evident excesiv raportat la meritele reale. „Daca noi însine ne distrugem istoria apropiata, daca noi manipulam o istorie atât de fragila”, spunea Liiceanu, „atunci ce drept moral mai avem sa-i judecam pe comunisti care rescriau istoria din an în an dupa cum le convenea? E o forma de megalomanie sa îti imaginezi ca poti face sa nu fie ceea ce a fost sau ca poti face sa fie ceea ce nu a fost cu adevarat”. Si totusi, pentru cine a citit Raportul de la sfârsitul anului trecut e cât se poate de clar ca istoria din urma cu aproape noua ani se repeta, si de data asta, aproape la indigo.
Dar – ca sa ma opresc aici, desi as putea sa continuu mult si bine – o dovada a subiectivismului interesat al celor care au redactat Raportul este si faptul ca, legat de acelasi caz Goma, este complet trecuta sub tacere excluderea scriitorului, în anul 1977, pe când se afla în închisoare, din Uniunea Scriitorilor. Paul Goma a scris în repetate rânduri – mai nou, cu probe chiar din arhive – despre episodul respectiv si despre faptul ca la excluderea sa „au participat vârfurile scriitorimii”, între care, îi numeste explicit, Nicolae Manolescu si Ana Blandiana. Si totusi, Raportul nu pomeneste absolut nimic despre episodul cu pricina.

Sigur ca se poate pune întrebarea în ce masura asemenea abordari subiective sunt semnificative raportate la integralitatea documentului. Raspunsul ar fi ca exemplele pe care le-am dat sunt doar niste exemple, carora as mai putea sa adaug si altele, aproape la fel de elocvente. Pe de alta parte, de vreme ce este dovedit ca membrii Comisiei nu au ezitat sa faca asemenea compromisuri flagrante, mi se pare justificat sa presupun – ca unul care nu sunt, totusi, cel mai mare specialist al temei, care sa poata avea o citire impecabila a Raportului, apta sa identifice toate cazurile de acest gen – ca vor mai fi existând si alte denaturari asemanatoare ale adevarului istoric. Tot ce pot sa sper e ca va veni un timp când istoria comunismului va fi scrisa de oameni care nu vor mai avea sa puna pe un taler al balantei judecatii lor adevarul iar pe celalalt interesul propriu, al parintilor ori sotilor. (New York Magazin, 24 ianuarie 2007)

“Procesul comunismului”: o noua amânare (IV)

De când si pâna când a facut comunismul rau românilor?

Au fost deja exprimate critici cu privire la faptul ca Raportul Tismaneanu si presedintele Basescu nu au condamnat comunismul începând cu anul 1940, când acest regim criminal a dat României si românilor prima si una dintre cele mai grele lovituri. În Capitolul cel mai important al Raportului, cel al Concluziilor, inclusiv în Subcapitolul „Condamnarea comunismului” (ca dealtfel si din discursul presedintelui) lipseste orice referire, chiar si numai aluziva, la raptul criminal pus la cale si mai apoi înfaptuit, împotriva României, în vara lui 1939, respectiv în cea a anului 1940. Într-un articol publicat recent, respectatul intelectual basarabean Andrei Vartic scria: „De ce Comisia Tismaneanu nu a cercetat intrarea ilegala a comunismului în România, prin interventie armata sau radio-terorism (realizat de la Moscova si de Leonte Tismanetki, originar din Soroca, Basarabia), dar si prin crimele bandelor de comunisti din Basarabia si Bucovina în zilele de 26 iunie-3 iulie 1940? De ce aceasta Comisie nu a luat în calcul faptul ca acei aproximativ un milion de oameni, în special români, disparuti din aceste teritorii românesti, reprezinta unul din cele mai strasnice genociduri întâmplate pe acest pamânt (este vorba, repetam, de un milion de victime din 3,2 milioane de oameni cât a lasat Regatul României în Basarabia si Bucovina la 28 iunie 1940) au reprezentat sacrificiul real, imposibil de sters din istorie, care a diminuat considerabil forta terorii bolsevice în România însasi? De ce Comisia lui V. Tismaneanu, el însusi fiu de bolsevic si cominternist basarabean, nu a aratat ca sursa comunismului românesc este regimul bolsevic din fosta URSS si Cominternul, arma ei terorista de destabilizare politica a regimurilor democratice din Europa?”

Indiferent de argumentele pe care cineva le-ar putea încerca (inclusiv acelea soptite si cu pretentii de „corectitudine politica” în relatiile internationale), faptul este o greseala evidenta (daca nu cumva ceva mai grav). Si asta cu atât mai mult ca cât înca în anul 1989 Sovietul Suprem al fostei URSS a condamnat Pactul Ribbentrop-Molotov, declarându-l nul si fara valoare – iar dupa dezmembrarea URSS, Federatia Rusa, în Duma de Stat, a facut si ea acelasi lucru. Cât despre faptul ca „Represiunile comuniste în Moldova sovietica” sunt tratate – citeste expediate! – la Capitolul „Societate, economie, cultura”, ascunse parca sa nu dea Stalin sau cenzura de ele, pur si simplu nu stii ce sa zici.

Dar o problema este si aceea ca analiza s-a oprit, practic, la momentul înlaturarii lui Ceausescu. În realitate, însa, raul facut de sistemul comunist românilor a continuat si dupa 1990. Comunismul si consecintele sale au continuat prin perpetuarea controlului exercitat de Sistemul comunisto-securist, deghizat în FSN si în toate partidele desprinse din el. În FSN, Securitatea si oamenii Partidului Comunist s-au organizat într-o oligarhie care a dominat coplesitor – si cu consecinte incalculabile – societatea româneasca. Democratia a fost falsificata pâna la practic anularea ei iar resursele economice, financiare, bancare etc au fost secatuite de o coruptie sistemica generata de Sistemul mafiot în care esalonul II al PCR si Securitatea s-au organizat dupa înlaturarea lui Ceausescu.

Sistemul despre care vorbesc i-a avut la vârf pe Ion Iliescu, Adrian Nastase, Traian Basescu, Theodor Stolojan, Mugur Isarescu si destui dintre camarazii lor, cu totii oameni care – date fiind dosarele lor groase si ramase si astazi închise în arhive inaccesibile – s-au aflat în permanenta sub controlul total al Securitatii. În toti acesti ani, pâna în chiar aceste zile, victimele represiunii comuniste au ramas victime iar calaii si tovarasii lor au dominat viata politica, au jefuit tot ce se putea jefui ori au încasat, tihniti, pensii la care nu sperau nici daca ar fi trait Ceausescu. Timp de 17 ani, pâna în chiar aceste zile, Paul Goma a fost si este în continuare un proscris în tara sa. „Deconspirarea Securitatii” si a crimelor ei a fost si este o farsa la fel de cinica precum „reforma justitiei” ori „eradicarea coruptiei” (pe care „societatea civila”, nu numai Bruxellesul si Washingtonul, se face ca n-o descifreaza în retorica manipulatoare a fostilor procurori ceausisti). Raportul Tismaneanu a facut parca mai clar decât orice altceva pâna acum si esecul CNSAS. Cel mai sigur lucru pe care dupa 1989 l-am stiut despre Securitate a fost ca agentii ei au controlat, aproape la fel de bine conspirati ca si pâna atunci, întreaga societate româneasca. Apropo de arhivele Securitatii si de esecul CNSAS, faptul ca multora dintre „dizidentii anticomunisti” ori bravilor „rezistenti prin cultura” nu li se gasesc dosarele de Securitate – care vasazica taman domniilor lor! – face si el foarte originale istoria si „procesul comunismului” din România.

Proprietatile confiscate de regimul samavolnic sunt si astazi, multe, nerestituite. Iar intelectualii de la Alianta Civica si GDS, nu numai Bruxellesul si Washingtonul, se fac ca nu vad ce farsa cinica servesc concetatenilor lor seful statutului, primul ministru si ministrul Justitiei (pot sa dau alte zeci de exemple) când „condamna comunismul” dar ei si familiile lor stau în case nationalizate, pe care le-au „cumparat”, la preturi de nimic, prin furtisaguri pentru care ar trebui nu numai sa le crape obrazul de rusine, dar sa si raspunda în fata legii.

Cei peste 1.000 de morti din decembrie 1989, mai ales din cauza diversiunilor prin care revolta populara a fost confiscata si deturnata de cei care aveau sa preia puterea imediat dupa fuga lui Ceausescu, ori mineriadele sângeroase din 1990 si 1991 sunt si ele expediate în Raport într-un mod greu de înteles. Ajunge sa amintesc ca, legat de mineriade (tratate în nu mai mult de patru sau cinci fraze), Comisia a propus nici mai mult nici mai putin decât „formarea unei comisii de studiere a mineriadelor”.

De mai multi ani, „societatea civila”, „intelectualii democrati” si „dizidentii anticomunisti” se fac ca nu vad toate astea. Si le este bine procedând asa. Gabriel Liiceanu a devenit multimiliardar „privatizând”, dupa metode patentate de Patriciu, Vântu ori Hrebenciuc, Editura Politica (si tot dupa metode patentate de raufacatorii „tranzitiei” a fost beneficiarul unor repetate amânari ale datoriilor de multe miliarde de lei la bugetul de stat). Nicolae Manolescu a „privatizat” România literara iar Petre Mihai Bacanu „România libera”. Fundatia Anei Blandiana a prosperat din stipendii grase de la buget, alocate de toate guvernele, de toate culorile (în definitiv, banii nu au nici culoare, nu numai miros). Intelectualii de la GDS au profitat si ei de generozitatea oamenilor politici – între mai multe, multe altele, elegantul sediu din Calea Victoriei 120 le-a fost inchiriat, timp de 17 ani, pe sume modice, de toate guvernele „postcomuniste”; iar daca la asta mai adaugam ca intelectualii „anticomunisti” de la GDS nu au nici o problema sa ocupe un imobil nationalizat de comunisti, pe care proprietarul de drept se lupta pâna si astazi sa si-l recapete, întelegem bine de ce nimeni nu are a obiecta ceva la abuzurile si demagogia mai marilor zilei. În loc sa-i judece pentru marile fraude comise împotriva intereselor concetatenilor lor, oamenii politici îi lasa pe Sorin Ovidiu Vântu, pe Patriciu si toti ceilalti sa-si vada de treburile lor, inclusiv sa-i finanteze cu onorarii de lux si tot felul de „premii” pe intelectuali, destui dintre ei mari amatori de „procese ale comunismului”, ba chiar si fosti „dizidenti”: Nicolae Manolescu, Gabriel Liiceanu, Stelian Tanase, Gabriel Andreescu, H.-R. Patapievici, Liviu Antonesei, Gabriel Plesu, Mircea Dinescu s.am.d. Sunt finantatorii lor, cei amintiti dar si altii ca ei, securisti dovediti sau ca si cum ar fi dovediti? Nici o problema, intelectualii nostri aplauda frenetic când Traian Basescu îi cheama la „reconciliere nationala”. Dar te întrebi daca nu cumva „reconcilierea nationala” e un fapt împlinit înca din 2000, când Alianta Civica, GDS, Ana Blandiana si Doina Cornea i-au chemat pe români sa-l voteze pe Ion Iliescu (uitând aproape cu totul, asa cum au facut-o si prin recentul Raport, de marele rau pe care Iliescu l-a facut dupa 1990, de mineriade si toate ororile pe care le stim); sa nu uitam ca la Apelul pentru votarea lui Iliescu s-a ajuns dupa ce în prealabil intelectualii bucuresteni îi sustinusera, pe unul împotriva celuilalt – si pe amândoi împotriva intereselor partidelor istorice, dupa un scenariu securist stralucit – pe alti doi oameni de baza ai Sistemului: Isarescu si Stolojan. Momentul respectiv a fost cel în care a devenit foarte clar pentru toata lumea ca „societatea noastra civila” – Alianta Civica, GDS, România libera etc – a abdicat cu totul de la rosturile ei si s-a predat Sistemului. Definitiv, cum avea sa dovedeasca ulterior.

Iata de ce, atunci când în România va fi posibil cu adevarat un „proces al comunismului”, toate acestea nu vor putea fi omise. Comunismul a facut rau românilor, un rau imens, si destui ani dupa executia lui Ceausescu. Si apoi, cândva, o sa trebuiasca facut si un decont al respectabilitatii intelectualilor români si a fostilor „dizidenti”, care, în destui dintre anii de dupa 1989, nu doar ca nu au facut prea multe din ceea ce erau datori sa faca, dar au mai si fost complici la o buna parte a raului „post-comunist”. (New York Magazin, 31 ianuarie 2007)

“Procesul comunismului”: o noua amânare (V)

Raportul si „condamnarea comunismului”: la ce bun?

ÃŽntr-un articol scris imediat dupa ce Raportul a fost publicat, fostul consilier al presedintelui Constantinescu, Zoe Petre, a sarit sa-l apere – preventiv-descurajator – de “detractorii lui de varii obediente fundamentaliste”. Daca mai e cineva care sa nu stie, Zoe Petre a fost si ea, la Universitatea Bucuresti, o activista de nadejde a Partidului; ba înca si mai mult – si o stiu pe pielea mea – o „cadrista” zeloasa si neînduratoare. De asemenea, un om care a facut mult rau, dupa 1990, partidelor istorice si celor ce încercau sa limiteze consecintele actiunilor antidemocratice ale Sistemului instaurat dupa înlaturarea lui Ceausescu. (Dupa 1989, putine cazuri am întâlnit în care „anticomunismul” sa fie mai sinonim cu impostura decât în cel de fata.) Tatal dumisale, academicianul ceausist Emil Condurachi, a fost un „oportunist aliniat conceptiilor de abrutizare a societatii prin cultura” (ne-o spune un martir al luptei împotriva comunismului, Cicerone Ionitoiu, dar si Paul Goma). Sa nu se îndoiasca nimeni ca gestul doamnei se explica altfel decât prin aceea ca Raportul Tismaneanu nu a retinut absolut nimic din toate acestea, desi ar fi trebuit sa o faca. Din punctul acesta de vedere, Raportul Tismaneanu a multumit pe practic toata lumea la Bucuresti. Pentru cei vii, meritele au fost multiplicate ca sa ajunga la toti iar responsabilitatile au fost trecute cu vederea de nimeni nu a zis nici pâs (Vadim Tudor, sa nu fie nimeni naiv, a fost, ca de fiecare data, diversionistul de servici al Sistemului). Liniste a fost si în tabara celor trecuti la cele vesnice: victimele si calaii nu puteau decât sa taca daca primele au fost uitate – si, vai, cât de mult au fost uitate – iar ceilalti daca o judecata venita prea târziu le-a pus în cârca, poate, si ce facusera cei în viata astazi.

Dar reactia – interesata – a fostului consilier prezidential nu a fost deloc singulara. Raportul a fost aplaudat de mai toti cei care, asemeni lui Tismaneanu, au fost apostoli ai ideologiei si regimului comunist: Dan Pavel (înca si mai prolific ca Tismaneanu – dar, adevarat, si mai rudimentar), Ioan T. Morar, Traian Ungureanu, Stelian Tanase (co-autor si al documentului) ori, vai, „dizidentul” Liviu Antonesei.

La capatul numeroaselor critici aduse Raportului Tismaneanu (aici, dar si în destule alte locuri) se pune întrebarea utilitatii acestui document si a „condamnarii comunismului” pe care Traian Basescu a pronuntat-o pe baza lui. În privinta Raportului, sunt de parere ca, din cauza serioaselor probleme pe care le are (la doar câteva dintre ele am încercat sa ma refer pâna aici) valoarea sa nu o depaseste pe aceea a unei compilatii a mai multe sute de lucrari tematice. Cei interesati de istoria comunismului vor gasi în bibliografia Raportului referinte care mi se par deopotriva complete si foarte relevante. Chiar daca prea putin semnificativa si adecvata obiectivelor specifice Raportului, contributia proprie a Comisiei (elementele de noutate pe care le aduce) este si ea de interes pentru istorici si pentru toti cei interesati sa cunoasca raul pe care comunismul l-a facut românilor. Desigur ca, chiar si compilate – si înca foarte deficitar, cum am încercat anterior sa arat – Raportul contine suficiente argumente care sa justifice condamnarea pronuntata de Traian Basescu. Însa Comisia Tismaneanu mi se pare ca a ratat principala misiune pe care o avea, aceea de a produce un document istoric, un Raport convingator, si nu o compilatie neprofesionista – si nici chiar un manual de istorie a comunismul, cum aflam ca unii membri ai Comisiei si-ar dori foarte tare ca Raportul lor sa devina. Glumind, dar numai pe jumatate, as spune ca Raportul Tismaneanu e merituos inclusiv prin aceea ca ne spune cum nu trebuie sa arate un asemenea document.

Condamnarea facuta la 18 decembrie 2006 ramâne deocamdata un gest pur formal si lipsit de consecinte. Semnificatia lui este pusa în discutie inclusiv prin aceea ca, asemeni lui V. Tismaneanu, si în cazul lui Basescu avem de-a face cu o lipsa de legitimitate aproape sfidatoare, de natura sa caricaturizeze un act de justitie istorica pe care românii îl meritau cu prisosinta. Traian Basescu a fost un fost agent al regimului Ceausescu în Occidentul inamic, un om care a recunoscut cu gura lui ca a dat Securitatii „un camion de rapoarte”. Marturisirea a fost facuta în urma aproape sapte ani, când actualul presedinte nu visa ca o sa fie si o sa faca ce este si face azi iar de camionul cu rapoarte e clar ca a uitat nu numai Basescu însusi, dar si Ana Blandiana, Doina Cornea si toate celelalte „constiinte treze” de la Bucuresti – inclusiv, se pare, „noul” CNSAS. Apropo de legitimitate si de trecutul de ideologi si propagandisti comunisti al lui Vladimir Tismaneanu si parintilor sai, m-am întrebat si ma întreb daca Vladimir Tismaneanu însusi (sau oricine altcineva, cei din Comisia Wiesel, sa zicem) ar fi conceput ca o asemenea Comisie sa fie condusa de cineva – oricât de mare specialist în istoria si tragedia evreilor – ai carui parinti, dar si el însusi, sa fi fost ideologi si propagandisti nazisti? Cum ar fi primit organizatiile evreiesti de pretutindeni o asemenea idee? Dar oamenii politici de la Washington si Bruxelles? Cât despre intelectualii dâmboviteni, îi înteleg perfect de ce l-au preferat pe Tismãneanu lui Paul Goma. Cine, stiindu-se vulnerabil, n-ar vrea sã dea examen cu un profesor contestabil el însusi si fãrã autoritate?

Dar sa revin la Basescu si la gestul sau. Spun ca acest gest este deocamdata formal si lipsit de consecinte gândindu-ma mai ales la diferenta enorma dintre cele cuprinse în Raport si discursul din Parlament al lui Traian Basescu, pe de o parte, si realitatea din societatea româneasca, la 17 ani de la „prabusirea comunismului”, pe de alta parte. Practic peste tot în tarile foste comuniste azi membre ale UE si NATO lucrurile au stat si stau sensibil mai bine decât în România, fara ca acolo sa fi existat o Comisie Tismaneanu ori ca seful statului sa procedeze la condamnarea formala a comunismului. Asadar, daca condamnarea pe care Basescu a facut-o comunismului nu va fi urmata de pasii care trebuiau facuti demult în cei 17 ani „postcomunisti” – si pe care Traian Basescu si Sistemul caruia i-a apartinut inclusiv în anii de dupa 1989 i-au sabotat cât au putut de mult – gestul sau va ramâne pentru totdeauna unul propagandistic, formal si inutil. O reconfirmare stralucita, una în plus, a reputatiei mai vechi a României, de tara a formelor fara fond. Sa nu uit, faptul ca Traian Basescu nu si-a însusit în discursul sau, între altele, propropunerea adoptarii Legii „lustratiei” (altfel un pericol grav pentru el însusi si pentru cei din Sistemul caruia îi apartine) mi se pare foarte prost prevestitor. (Un fapt de ultima ora, care ma confirma magistral, e anuntul lui Basescu ca nu este de acord – te cred si eu! – cu votarea unei Legi a „lustratiei”. Motivul? „E prea târziu pentru o asemenea Lege, la 17 ani de la caderea comunismului”. Iar asta dupa ce, insist, Basescu si Sistemul caruia i-a apartinut la vârf au sabotat sistematic, dupa 1989, orice asemenea idei.) Dar, ca sa ma opresc aici cu exemplele, cel putin la fel de semnificativ este si faptul ca nici Raportul si nici „condamnarea” pronuntata de Traian Basescu nu amintesc nici macar aluziv ca ar fi cazul sa compara în fata Justitiei vreunul dintre numerosii responsabili comunisti si tortionari securisti, în viata, vinovati de crime împotriva concetatenilor lor.

În sfârsit, merita sa comparam ceea ce am vazut ca a însemnat la Bucuresti „procesul comunismului” cu ceea ce s-a petrecut la Nürnberg (si în toti anii pâna astazi) – sau cu felul în care a fost condamnat regimul Antonescu – ca sa întelegem bine farsa cinica ce ne-a fost servita.

P.S. 1 La putine zile dupa ce a cazut cortina peste cacealmaua de la Bucuresti, Sistemul comunisto-securist a declansat tot felul de diversiuni (probabil ca asta s-a vrut si asa zisul „scandal” dintre Basescu si Tariceanu pe marginea nu stiu carui „bilet” facând nu stiu ce „trafic de influenta la nivel înalt”), în speranta ca istoria va ramâne scrisa astfel pentru totdeauna.

P.S. 2 Peste noapte (noaptea este timpul furilor) – si fara vreo explicatie publica – în Raportul Tismaneanu, postat de site-ul Presedintiei, a fost „îndreptata” una din multele erori ale amintitului document, pe care am mentionat-o în textul meu, cea referitoare la greva minerilor din 1977 (se dovedeste însa ca „îndreptarea” operata a facut mai mult rau decât bine, adevarul fiind denaturat înca si mai tare). Încât, dat fiind faptul ca Raportul este în mod esential facut rau, orice „corectii” i-ar fi aduse, lucrurile nu vor putea fi niciodata îndreptate cu adevarat, în fondul lor.

P.S. 3 În urma cu putine zile, în presa au aparut noi informatii, parând sa le confirme destul de credibil pe cele de acum circa opt luni, potrivit carora, în 1981, Vladimir Tismaneanu ar fi fugit din tara cu „avizul” (acordul) Securitatii. Ma întreb daca e absolut întâmplator ca nimeni – Traian Basescu ori intelectualii „anticomunisti” care l-au numit si sustinut pe Tismaneanu în pozitia de presedinte al Comisiei Prezidentiale – nu a dat nici cea mai mica atentie acestor informatii.

P.S. 4 Informatiile privind bugetul Comisiei si modul cum a fost el cheltuit a constituit si constituie un mare mister. În urma cu mai mult de o luna, am adresat Presedintiei o cerere, pe baza Legii accesului la informatii, în care am cerut lamuririle pe care aveam si am tot dreptul sa le obtin. Termenul legal a trecut deja, fara sa primesc vreun raspuns. Bineînteles ca n-am de gând sa las lucrurile asa, mai ales ca refuzul sugereaza si el posibile surprize. (New York Magazin, 7 februarie 2007)

www.valerianstan.ro

www.nymagazin.com