Gabriel Liiceanu ÅŸi Andrei PleÅŸu, intelectuali ce ÅŸi-au luat recent numele de scenă Lache ÅŸi Mache, împreună cu Cristian Tudor Popescu, alintat de confraÅ£i CTP, ÅŸi-au pus în gând să-i lumineze pe telespectatorii postului Realitatea (proprietatea altui „intelectual“ – alintat SOV) în privinÅ£a MioriÅ£ei în Europa.

Lache nu apreciază cântecul MioriÅ£a pentru că, spune el, îndeamnă la resemnare. Ar încuraja (sic!) tipologia resemnării, se sub- înÅ£elege, printre români. Åži asta tocmai acum, când ar trebui să învăţăm să purtăm povara libertăţii. Åži pentru că el – ni se confesează – o poartă din/cu disperare, unii ar zice ca disperatu’, a iniÅ£iat Apelul intelectualilor pentru preÅŸedintele Băsescu ÅŸi împotriva detractorilor săi. Åži pentru Mache îndemnul la resemnare este o vină a MioriÅ£ei, nu cea mai mare însă. Cântecul ar păcătui prin a fi prea încărcat de sentiment. ÃŽi dă o senzaÅ£ie de sentimentalism gros, asemă nătoare cu cea pe care i-o trezeÅŸte ÅŸi apelul lui Liiceanu.

Care, spune el, face atmosfera prea toxică. Unii vor fi crezut că MioriÅ£a a scăpat mai uÅŸor de ochiul stilistic. Nu se putea, pentru că astăzi, ne asigură Mache, receptarea cântecului ar fi însoÅ£ită de conotaÅ£ia neplăcută că Å£i se cere să te descompui de emotie. La rândul său, CTP găseÅŸte trei date ale românului, care contrazic, ba chiar se opun spiritului european. Åži, crezând că le vede în cântec, le numeÅŸ te mioriÅ£ice. (Ar fi ÅŸi ceva ironie aici, ajută moderatorul). Mai întâi ar fi mioriÅ£ ice credinÅ£a în semne ÅŸi un presupus apel al ciobanului moldovean la rezolvă ri de tip magic. De unde refuzul româ- nesc de a dezvolta ÅŸi utiliza instrucÅ£iuni raÅ£ionale în rezolvarea problemelor. Apoi ar fi lipsa responsabilităţii, a angajării responsabile ÅŸi până la capăt. Aici Mache ilustrează ideea cu binecunoscuta formulă stilistică deal, vale, ce ar fi la români mai degrabă deal, vale, vale ÅŸi din nou deal, vale, vale, vale….

Cu această ocazie, CTP regretă că românii nu-s de formulă poloneză (e invocată onoarea poloneză) sau sârbească (dârzenia sârbilor), să fi beneficiat de câteva perioade de dispariÅ£ie a statalităţii, căci acum, iată, sunt mai respectaÅ£i în Europa. Moderatorul aduce ÅŸi el exemplul Ungariei, fără a spune la ce e bun. ÃŽn sfârÅŸit, am avea o administraÅ£ie ÅŸi birocraÅ£ie prea personalizate – pentru a obÅ£ine orice, trebuie să ai acces la o persoană din administraÅ£ie, politică – ÅŸi nu una anonimă, cum ne-ar sta mai bine, crede CTP. Este dreptul lui G.Liiceanu să lanseze un text de susÅ£inere a preÅŸedintelui, după cum este tot atât de îndreptăţit A. PleÅŸu să observe/constate numai imperfecÅ£ iuni oricăruia dintre românii de azi, să găsească puÅ£in cam toxic patetismul confratelui ÅŸi să nu semneze apelul de susÅ£inere a preÅŸedintelui. Este dreptul lui C.T.Popescu să-i critice pe preÅŸedinte ÅŸi pe G. Liiceanu din varii motive. Este dreptul tuturor acestora să spună tot ce cred ei despre românii ÅŸi societatea românească de astăzi.

Dar ce-i poate îndreptăţi pe cei trei, asemenea multor altora azi, să pună eticheta de mioritic (sau pe cea a scrâşnitironicului mioriţic) peste mai toate precarităţile societăţii şi ale românilor de azi? Mai mult, unii ne îndeamnă să luăm actele lor civice, politice, drept reacţii la un pretins rău românesc ce şi-ar fi găsit expresia poetică în cântecul Mioriţa. Oamenii aceştia nu dau dovada vreunui efort intelectual pentru o mai bună stăpânire simbolică a cântecului. Ei sunt doar colportorii unor idei vechi, care nu au decât meritul de a fi la fel de puţin comprehensive ca altele, emise în timp. Teza resemnării ciobanului mioritic apare mai întâi la J. Michelet şi va fi susţinută, mai aproape de noi, de Liviu Rusu şi E. Lovinescu. Ei găseau însă şi o anumită pozitivitate, de natură estetică, în această resemnare. Această pozitivitate a dispărut cu totul la urmaşii întru idee. Cu G. Liiceanu şi A. Pleşu suntem mai aproape de forma ei vulgară.

IniÅ£iatorul, Victor Eftimiu, avea măcar scuza de a se fi exprimat în vremuri de război (1942). „MioriÅ£a, pe care unii o socotesc cea mai frumoasă poezie românească…, eu aÅŸ scoate-o din toate cărÅ£ile de cetire, întrucât cuprinde o monumentală lecÅ£ie de laÅŸitate, de renunÅ£are“. Adoptarea tezei resemnării este rezultatul carenÅ£ei de interpretare. Scuzabilă la cei vechi datorită noutăţii obiectului de cercetat, ea este astăzi expresia activităţii lâncede a clasei hermeneuÅ£ilor locali. C.T. Popescu va fi găsit ceva lumină teoretică în vreuna din variantele tezei ritualiste (H.H. Stahl, C. Brăiloiu, A. Fochi). Ar fi fost bine poate să citească ceea ce a scris A. Fochi la 20 de ani după publicarea celei mai extinse ÅŸi aprofundate cercetări asupra cântecului. „Pentru orice altă creaÅ£ie românească putem deschide poarta cea îngustă, dar pentru MioriÅ£a avem de fiecare dată sentimentul insuccesului, insatisfacÅ£ia aproximaÅ£iilor, senzaÅ£ia că ni se opune un veto absolut“.

Chiar dacă trecem peste afirmaţia despre iresponsabilitatea mioriţică (va fi avut CTP informaţii că ciobanul moldovean n-a luptat sau n-a luptat până la capăt cu vrânceanul şi ungureanul?), avem o nedumerire în ceea ce priveşte al treilea caracter mioriţic al societăţii române, şi anume personalizarea autorităţ ii. Ar fi fost mai corect politic ca ciobanii din Mioriţa să nu aibă nici măcar nume regionale ? Am fi scăpat de necazurile de azi? Visăm la un răspuns scurt, scurt, aşa cum cereaţi dumneavoastră la Sibiu lui G. Liiceanu. Promitem să revenim, nu asupra vorbelor hermeneuţilor, ci în privinţa istoriei intelectuale a Mioriţei. Ar putea fi cu folos.

Sorin BOTNARU / Atac