Preocupaţi exclusiv de promovarea dezideratelor privind obţinerea autonomiei etnice a aşa-zisului „Ţinut secuiesc”, liderii maghiarilor „radicali” şi „moderaţi”, deopotrivă, trec sub tăcere, printre altele, un subiect „incomod” pentru ei, respectiv deznaţionalizarea şi asimilarea unor întregi comunităţi româneşti din Arcul intracarpatic.

Cunoscut şi semnalat, de liderii românilor ardeleni, încă din cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, amplu proces de maghizare a românilor din „Secuime”, a fost pus în evidenţă, în perioada interbelică, de o serie de autori precum: Nicolae Iorga, Gheorghe Popa-Lisseanu, Sabin Opreanu, Teodor Chindea, Nicolae Sulică, Aurel Nistor, Octavian Dobrotă ş.a. Au urmat anii de teroare şi epurare etnică de după Dictatul de la Viena, intoleranţa faţă de români din timpul defunctei Regiuni Autonome Maghiare şi „embargoul” impus de vechiul regim, care nu a permis abordarea cestui subiect „delicat”.

Studiile pe acestă temă, reluate după decembrie 1989, au pus în evidenţă, pe bază de izvoare incontestabile, dimensiunile reale a procesului de maghiarizare a românilor din fostele scaune secuieşti. Studiile amintite, au relifat faptul că, deznaţionalizarea este un proces istoric, care atentează la limba, cultura şi religia unei comunităţi, fie pe cale „paşnică”, fie materializată prin dezinteresul sau lipsa totală a sprijinului moral şi material acordat de către oficialităţi şcolii, bisericii şi altor instituţii identitare ale comunităţii respective, fie pe cale mai puţin “paşnică”, prin măsuri legislative (vezi legile Trefort, Appony etc) sau pe cale violentă de „purificare”, din care nu lipsesc mijloacelor extremelor violenţe din timpul Dictatului de la Viena, spre exemplu, sau cele de intensă persuasiune psihologică, de după decembrie 1989. Deznaţionalizarea se produce în mai multe etape, într-o primă fază este folosit biligvismul, apoi se pierde limba maternă şi în cele din urmă confesiunea.

Maghiarizarea românilor era conştientizată la nivelul discursului public al liderilor cei mai autorizaţi, şi pusă în evidenţă de statisticile oficiale. Astfel, referindu-se la această realitate, într-o circulară din 1870, prin care se solicita colectarea fondurilor pentru restaurarea bisericii şi a şcolii confesionale ortodoxe din Sf. Gheorghe, mitropolitul Andrei Şaguna spunea: „Ştim cu toţii Iubiţilor! Între ce împrejurări critice au trăit confraţii noştri din ţinutul Secuimei şi trăiesc încă şi până în ziua de azi. Cu toţii simţim dăunătoarele urme, ce le-au lăsat influienţele timpurilor de mai înainte asupra credincioşilor noştri din Secuime. Nicăieri nu este atât de ameninţată naţionalitatea şi confesiunea noastră, ca acolo”.

Despre unele dimensiuni ale procesului de maghiarizare a românilor din fostele judeţe Ciuc, Odorhei şi Treiscaune, vorbesc şi recensămintele de la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul secolului XX. Astfel, în cele trei judeţe, au fost înregistraţi un număr important de „maghiari de religie română” (ortodoxă şi greco-catolică), respectiv în 1890 – 13.506 persoane, în 1900 – 15.838 şi în 1910 – 16.854. Cele mai „vulnerabile” la procesul de maghiarizare au fost comunităţile româneşti mici, sub 200 de membrii, comunităţi care sub acest „prag demografic”, nu au putut să asigure existenţa şi funcţionarea principalelor instituţii identitare – biserica şi şcoala.

Sunt însă şi multe cazuri de comunităţi româneşti cu un număr mare de membrii care, în ultimul secol, au fost aproape complect maghiarizate. Edificatoare sunt, în acest sens, numeroase comunităţi, din rândul cărora menţionăm:

din judeţul Covasna: Micfalău (localitate în care numărul românilor a scăzut de la 919, în anul 1900, la 43 în anul 2002), Dobolii de jos (de la 926, la 200), Chichiş (de la 719, în 1900, la 197, în 2002), Bixad (de la 674, la 21), Belin (de la 685, la 220), Ghelinţa (de la 600, în 1700, la 63, în 2002), Lisnău (484 – 25), Cernat (235 – 48), Aita Seacă (316 – 33), Băţanii Mari (207 – 67). Au fost asimilate comunităţi româneşti care, în sec. al XVIII-lea aveau între 100-200 de membri, din localităţile: Arcuş, Brateş, Bodoc, Căpeni, Chilieni, Dobolii de Sus, Ghidfalău, Ilieni, Măgheruş, Moacşa, Poian, Sânzâieni, Turia, Valea Crişului. O soartă asemănătoare au avut-o comunităţile româneşti, care în secolul al XIX-lea aveau aceleaşi dimensiuni demografice, din localităţile:
Aita Mare, Aita Medie, Bicfalău, Comolău, Lemnia, Ojdula, Sântionlunca, Valea Zălanului ş.a.; din judeţul Harghita: Vlăhiţa (de la 644 la 73), Mihăileni (de la 493 la 18), Mereşti (de la 431 la 6), Ocland (de la 355 la 10), Plăieşii de Sus (de la 325 la 52), Bodogaia (de la 310 la 18, în 2002), Ditrău (de la 300 la 54), Satu Nou (de la 305 la 4), Porumbenii Mari (de la 208 la 2), Joseni (de la 286 la 46), Lăzarea (de la 285 la 57), Sândominic (de la 258 la 29), Lăzăreşti (de la 259 la 11), Tomeşti (de la 240 la 6). Au fost asimilate comunităţi româneşti care, în sec. al XVIII-lea aveau între 100-200 de membri, din localităţile: Aldea, Atid, Brădeşti, Casinul Nou, Ciucsângiorgiu, Filiaş, Mărtiniş ş.a

O soartă asemănătoare au avut-o comunităţile româneşti, care în secolul al XIX-lea aveau aceleaşi dimensiuni demografice, din localităţile: Armăşeni, Crăciunel, Cuşmed, Eliseni, Frumoasa, Lueta, Suseni, Valea Strâmbă ş.a. La toate acestea trebuie să adăugăm fostele comunităţi de armeni – îndeosebi de la Gheorgheni şi Frumoasa, cele de rromi – care în unele aşezări din zonă reprezintă în prezent o pondere însemnată din populaţia totală a unor localităţi precum Ghidfalău, Boroşneul Mare, Băţanii Mari, Baraolt, Corund, Plăieşii de Jos, Ciucsângeorgiu, Tuşnad, ş.a., precum şi comunităţile evreieşti din Sf. Gheorghe, Târgu Secuiesc, Boroşneul Mare, Comandău, Zagon, Miercurea-Ciuc, Odorheiu Secuiesc, Gheorgheni, Cristuru Secuiesc, ş.a. – majoritate căzute pradă holocaustului practicat de administraţia horthistă locală şi de alte naţionalităţi, absorbite de comunităţile maghiare.

Deşi este cunoscut faptul că, în istorie nu se folosesc ipoteze de lucru de genul „dacă … atunci”, să încercăm totuşi să ne imaginăm care ar fi fost structura etnică actuală a populaţiei judeţelor din aşa-zisul „Ţinut secuiesc”, dacă evoluţia comunităţilor româneşti din cele peste 60 de localităţi menţionate, cât şi din alte aşezări din judeţele Covasna şi Harghita unde au trăit armeni, rromi, evrei, germani ş.a., ar fi fost una normală. Este cert faptul că, în prezent, în această zonă din inima ţării, românii nu ar mai fi numeric minoritari, iar „apostolii” autonomiei teritoriale pe criterii etnice rămâneau fără „obiectul muncii”.

Unele cercetări sociologice recente (Maria Cobianu-Băcanu, Codrina Şandru, Radu Baltaziu ş.a.), au evidenţiat faptul că, în judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, ca mediul aculturativ, cultura maghiară este puţin deschisă la interschimburi culturale reciproce, puţin permisivă şi ospitalieră faţă de nevoia celorlalţi de a-şi afirma şi dezvolta identitatea specifică, pe care o apreciază ca pe o ameninţare la propria identitate. În aceste condiţii una din priorităţile dezvoltării regiunii o reprezintă generalizarea modelului românesc şi a celui european de convieţuire interetnică, de acceptare a alterităţii şi de dezvoltare a unei societăţi multietnice şi pluriconfesionale, şi nu de susţinere a separatismului şi a enclavizării etnice.

Centrul European de Studii Covasna-Harghita – Dr. Ioan LăcătuÅŸu