Aceasta este opinia expusa de prof.dr. Nicolae Georgescu, cel mai important eminescolog al Romaniei de azi, in cateva din cartile sale care au surprins si au schimbat in multe puncte perspectivele anterioare. Publicam o reconstituire senzationala a unui episod de biografie emiesciana, prezentat in Monitorul Cultural de cunoscutul istoric literar si preluat de Civic Media in vederea completarii biografiei publice a lui Mihai Eminescu.

Cum a fost arestat Eminescu la 28 iunie 1883

1. Relieful informaţiei

Mi-am petrecut vara aceasta (2006) în verificări cerute de necesităţi: rugându-mă tinerii realizatori ai emisiunii „Mari români” de la TVR1 să-i ajut pentru un film documentar despre viaţa de ziarist a lui Mihai Eminescu, a trebuit să le explic pe larg documentaţia la cartea mea „A doua viaţă a lui Eminescu”, din 1994. Cuvântul „explicaţie” îmi vine în minte împreună cu sensurile lui etimologice: este ca şi cum ai netezi ceva foarte, foarte complicat, adică ceva cu multe pliuri, ca o hârtie mototolită oarecum. Iar tinerii mei colaboratori nu lasă nimic neumblat, se interesează de netezirea fiecărei cute, adică au întrebări peste întrebări, şi această avalanşă de întrebări te predispune, uneori, la visul de a te arunca tu însuţi în bulgărele de zăpadă… În fond, găsesc că şi asta înseamnă verificarea peste două decenii a unei teorii: posibilitatea – cel puţin teoretică – de a plonja în avalanşă, în „du-u-că-se’n-vâr-tin-du-se”.

Discutăm despre ultima zi la „Timpul” a lui Eminescu, acel fatidic 28 iunie 1883. Totdeauna când dezvolt acest subiect cel mai greu mi se pare să „explic” relieful (temporal şi spaţial) al informaţiei. Noi putem, azi, să refacem traseul lui Eminescu din acea zi oarecum pas cu pas şi ceas cu ceas. Secvenţele acestui traseu au fost, însă, developate la momente diferite. Jurnalul lui Maiorescu se publică în anii ‘30 ai secolului al XX-lea, amintirile lui Slavici în 1910, şi apoi în 1924, ale lui Vintilă Rusu Şirianu abia în 1967… Or, chestiunea este să putem reveni la acel 28 iunie 1883: ce ştiau apropiaţii lui Eminescu atunci, pe loc, despre înnebunirea lui bruscă, ce gândeau ei, ce socoteli îşi făceau, etc. Iată, de pildă, încuierea lui Eminescu în baia Mitraşewski: despre acest episod s-a aflat abia în 1911, după moartea lui Grigore Ventura care a fost martor la eveniment, îl povestea adesea prietenilor – dar nu l-a aşternut niciodată pe hârtie, adică nu l-a făcut public. De ce? Tinerii mei colaboratori ar trebui să-şi pună lor înşile asemenea întrebări. Eu, ce pot să spun? „Pentru că”: Grigore Ventura zice (după cum consemnează Al. Ciurcu, cel care scrie această amintire) că l-a lăsat pe poet în baie şi a mers la poliţie să anunţe ca să vină să-l ridice. Oricum ai da-o, oricum ai învârti-o – trebuie să fii foarte sigur că poetul era nebun, dar nebun de legat – altfel, apelul la poliţie aduce a delaţiune, rezultă că Grigore Ventura este cel care l-a turnat pe Eminescu. Şi să nu uităm că acelaşi Grigore Ventura îl va acuza public, prin presă, la 15 august 1883, pe Al. Macedonski că-l face nebun pe Eminescu într-o epigramă. Lucrurile se cos cu aţă albă: el anunţă poliţia la 28 iunie că a înnebunit Eminescu – şi tot el anunţă presa la 15 august că Macedonski a spus-o – iar apoi, abia după 1911, după ce-şi dă obştescul sfârşit, un prieten al său, Al. Ciurcu, încredinţează tiparului întâmplările de la Capşa, de la Cotroceni şi din baia Mitraşewski, povestite de el pe când trăia , dar niciodată aşternute hârtiei. Ce s-ar fi putut întâmpla, în fond şi la urma urmei, dacă poetul era lăsat în legea lui, adică să-şi facă baia fierbinte pentru care venise? Or, faptul că Grigore Ventura nu scrie aceste lucruri, adică nu se face martor de bunăvoie, nu declară pentru istorie şi pentru amici că el a chemat poliţia „pentru că” – acest fapt pune sub semnul unei oarecare întrebări premisa, adică boala. Apoi, procesul verbal dresat la faţa locului de comisarul Niculescu nu-l consemnează pe Grigore Ventura drept martor sau crainic al bolii lui Eminescu. Locotenentul spune: „fiind informat de d.d. G.Ocăşanu şi V.Siderescu că amicul lor d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienaţie mintală, că s-au dus la stabilimentul de băi din str. Poliţiei nr. 4, de acum 8 ore şi că, încuindu-se în baie pe dinăuntru, refuză să deschidă”. Drept e că acest act a ieşit la iveală abia prin 1950, dar este de presupus că Grigore Ventura ştia de existenţa lui, sau cel puţin de existenţa unui act ca atare, unde ilustrul său nume nu avea ce să caute. Iarăşi: motiv pentru ca el să nu fi depus mărturie publică în chestia recluziunii lui Eminescu.

2. Un rege care ne confirmă

Un motiv în plus, însă, ÅŸi cel mai important, era înÅŸiruirea de evenimente politice din ziua aceea, evenimente în centrul cărora se afla presa bucureÅŸteană, ÅŸi mai ales ziarul „L’Independence roumaine”, unde lucra chiar Grigore Ventura. Iată, în acest sens, mărturii de ultimă oră foarte importante, ce vin să încoroneze relieful atât de accidentat al informaÅ£iei. Este vorba chiar despre corespondenÅ£a privată a regelui Carol I, recent descifrată ÅŸi editată de dl. Sorin Cristescu ( Ed. Tritonic, 2oo5). Avem , aÅŸadar, scrisorile regelui din preajma lui 28 iunie 1883, către ilustrul său tată sau către alte persoane din familie, din care extragem câteva pasaje privitoare la presă :”SemnificaÅ£ia infamă care s-a dat cuvântărilor Å£inute la festivităţile de la IaÅŸi ÅŸi comentariile despre prezenÅ£a lui Brialmont arată cât de departe poate duce libertatea presei, fiind în stare să implice Å£ara într-un conflict primejdios cu vecinii. ÃŽn ziarele româneÅŸti ÅŸi austroungare domneÅŸte la ora actuală o aÅŸa de uriaşă iritare că ne-am putea teme de o explozie.” ( 21 iunie / 3 iulie, către Maria de Flandra, sora sa ; generalul belgian Brialmont se afla în Å£ară , pe lângă GalaÅ£i, pentru a studia terenul, la rugămintea personală a lui Carol I, în vederea construirii unei linii de fortificaÅ£ii ; presa străină a considerat că el este consultant într-o eventuală trecere armată a munÅ£ilor pentru Ardeal ; adăugăm în această paranteză că, în context, Imperiul Austroungar a ordonat ÅŸi a executat manevre militare în Ardeal pentru intimidarea Regatului României ) ; „ Dacă tonul presei româneÅŸti este extrem de regretabil, cel al ungurilor a ajuns la limita neruÅŸinării, aceÅŸtia cer cu o nemaiauzită neruÅŸinare pur ÅŸi simplu anexiunea / noastră /. ÃŽn Germania, din nefericire, nu intră ziare scrise în limba maghiară, care aici sunt foarte răspândite, altminteri românii ar fi trataÅ£i cu mai multă indulgenţă. Germanii iubesc banii româneÅŸti, dar se năpustesc cu lovituri de bâtă asupra ţării.” ( 28 iunie / 10 iulie 1883, către Karl Anton de Hohenzollern, tatăl său. Scrisoarea este trimisă de la Sinaia, unde regele se afla de două zile : suntem exact pe 28 iunie 1883 când Grigore Ventura vrea să-l ducă pe Mihai Eminescu la Palatul Cotroceni ca să-l … împuÅŸte pe rege. Deplasările suveranului erau, desigur, publice, toată lumea , ÅŸi mai ales presa, ÅŸtia că el este în drum spre Germania, Ventura nu prea are cui spune că Eminescu îl căuta pe rege în capitală – doar dacă, iarăşi se impune constatarea, – dacă suntem ferm convinÅŸi că poetul era cu adevărat nebun de legat ÅŸi nu mai ÅŸtia pe ce lume se află ). Iată, apoi, părerile suveranului despre ziarul „L’Independence roumaine” ( aleg un pasaj mai semnificativ dintre multele la îndemână ; regele afirmă de câteva ori că foaia franÅ£uzească face politica Rusiei pentru că se hrăneÅŸte masiv din rublele pe care imperiul i le furnizează ) :”Ziarele răspândesc în continuare ÅŸtiri false pe aici. Cea mai rea foaie în această privinţă este „ L’Independence roumaine” care se hrăneÅŸte din minciuni, poveÅŸti de scandal ÅŸi atacuri josnice împotriva guvernului. Presa străină din nefericire îşi ia ÅŸtirile din acest izvor necurat ÅŸi ziarele bucureÅŸtene simpliste repetă apoi totul papagaliceÅŸte. Nemărginita libertate a presei nu ne permite să luăm măsuri împotriva lor.” ( 25 august / 6 septembrie 1882, către acelaÅŸi ).

Ca să demonstrez acelaşi lucru, mie mi-au trebuit spaţii largi şi investigaţii destul de lungi, acest izvor atât de limpede, regal cu adevărat, nu fusese scos la iveală. Iar acum, când îl avem, trebuie să facem racordarea acestor informaţii la domeniul eminescologiei – adică, prelungind metafora capului statului, să aducem apa proaspătă şi în grădina noastră, dar nu cu ulciorul, ci de-a dreptul. ( Scuze pentru … intertextualitate, dar cu toţii suntem dominaţi de limbajul de lemn, noi, cei mai în vârstă adică). Aşadar, de ani buni de zile „L’Independence roumaine” făcea zile negre guvernului Brătianu, transportând în Europa şi punând zilnic pe mesele miniştrilor, preşedinţilor, regilor – bârfe, intenţii, chiar secrete. După dezvăluirile ei privind discursurile iredentiste de la Iaşi, din 6 iunie 1883, când s-a dezvelit statuia lui Ştefan cel Mare, Europa ziaristică şi politică s-a încins, a luat foc adică, a ars mocnit până la 28 iunie şi în această zi a izbucnit flacăra. Guvernul Brătianu a luat, în fine, măsuri împotriva presei, mai exact l-a expulzat din ţară pe directorul foii franceze, cetăţeanul francez Emile Galli. Situaţia o cerea : Austroungaria rupsese relaţiile diplomatice cu Regatul României pentru 48 de ore ( şi executa manevre armate în Carpaţi, în timp ce presa maghiară striga că a venit timpul ca imperiul să-şi anexeze Valahia ; aceste scenarii geopolitice erau foarte vii în epocă, iar prin 1879 filosoful Vasile Conta câştigase notorietate naţională dezvoltând unul asemănător prin presă ), Bismack ameninţase Regatul României cu declararea războiului ( printr-o telegramă secretă către rege ), Împăratul Wilhelm I al Germaniei transmisese de asemenea o scrisoare de ameninţări, în care soma România să intre în alianţă militară spunând textual ( traducerea d-lui Sorin Cristescu în scrisoarea lui Carol I din 25 iulie / 6 august 1883 către tatăl său ) :” Cu sau fără alianţă, România trebuie să subscrie la condiţiile învingătorului” ( asta aducea aminte de Congresul de pace de la Berlin, când României i s-au impus condiţiile la masa verde, deşi fusese învingătoare pe câmpul de luptă), Rusia cerea, de asemenea satisfacţii. Trebuia făcut ceva, iar guvernul a făcut totul şi încă ceva pe deasupra. I se cerea să retracteze şi să-şi prezinte scuze : Petre Grădişteanu ( autorul discursului iredentist de la Iaşi) a mers, în persoană, la Viena să-şi ceară scuze – dar l-au însoţit şi ministrul de externe, D.A.Sturdza şi ministrul C.Stătescu. Cu misiuni asemănătoare în lumea germană se afla Regina Elisabeta, mergea acum Carol I însuşi – şi se mai aflau I.C.Brătianu, P.P.Carp şi Titu Maiorescu. În vara aceasta fierbinte se coace alianţă – iar fructul va fi cules în toamnă, printr-o iscălitură rece şi discretă a lui I.C.Brătianu.

3.Viaţa , ca o caricatură

Textualizez iarăşi – dar de data aceasta printre numeroasele caricaturi de epocă ce-l înfăţiÅŸează pe primul ministru primind „duÅŸuri filogermane”, pe acelaÅŸi împreună cu C.A.Rosetti în postură de Adam ÅŸi Eva în Paradis, sub pom, ademeniÅ£i de ÅŸarpe ( în persoana ministrului de externe al Austroungariei ) ÅŸi izgoniÅ£i de M.Kogălniceanu cu un bâţ divin, etc. Acest fond de caricaturi – care, după câte îmi amintesc, îi plăcuseră până ÅŸi lui Zigu Ornea, un critic foarte aspru al cărÅ£ii mele din 1994 , dar îmblânzit cu măsură când a scris despre cele ulterioare – pare mai grăitor decât documentele însele. Pe tinerii de azi îi fascinează de-a dreptul. Este, poate, momentul să amintesc aici că revistele de caricaturi au fost exceptate cu bună ÅŸtiinţă de la baza informativă a „Bibliografiei M.Eminescu” la care am lucrat în Biblioteca Academiei Române. Argumentele erau pertinente : caricaturile necesită interpretări îndelungi ÅŸi, apoi, nu au la bază adevărul istoric – ci fantezia, presupunerile caricaturiÅŸtilor. AÅŸa e, dar marja lor de adevăr este de luat în seamă, ele se bazează pe intuiÅ£ie – ÅŸi de multe ori istoria se face cu intuiÅ£ia ziariÅŸtilor. ÃŽn plus, ele păstrează încifrată, deci transmit în măsura în care reuÅŸim să descifrăm, acea stare de spirit a momentului, care ne interesează, în fond, atât de mult. Mai exact, deÅŸi acest tratat de alianţă ce-l anihilează ÅŸi pe Eminescu este un tratat secret, toată lumea ÅŸtie de el, îl bănuieÅŸte exact dacă se poate spune aÅŸa. Replica din epocă era , prin octombrie 1883, aceasta : „ Cine face mia-miau pe acoperiÅŸ, d-le Brătianu ?”. Era, deci, un fel de „Mânăstire-ntr-un picior, ghici ciupercă ce e…” Greutatea vine, astăzi, din descifrarea acestor caricaturi, adică din identificarea chipurilor ÅŸi a situaÅ£iilor. Ajunsesem – cred că eram printre singurii, ÅŸi nu o spun cu tristeÅ£e, ci cu disperare – să pot citi colecÅ£ii întregi de reviste de caricaturi – fără să mai am nevoie de dicÅ£ionar. Mă familiarizasem, adică, atât cu oamenii cât ÅŸi cu întâmplările. Am lucrat mult timp la o ediÅ£ie pe care o intitulasem „ Eminescu în caricaturi” – ÅŸi care cuprindea texte ziaristice de M. Eminescu ilustrate cu caricaturi sincrone. Nu e vorba de desene puse la textele eminesciene, de o ilustrare intenÅ£ionată aÅŸadar, ci de aceleaÅŸi evenimente descrise de Eminescu în ziarul „Timpul” – ÅŸi de anonimii desenatori ai momentului în caricaturi publicate în alte ziare. Sincronicitatea este fascinantă – iar scoaterea la iveală a unei asemenea cărÅ£i ar spulbera – poate chiar definitiv – prejudecata că „grafica militantă din ziarele de la sfârÅŸitul secolului al XIX-lea este lipsită de valoare artistică” ( am citat din memorie din concluzia lui Andrei OÅ£etea , făcută, parcă, să scoată din circuit acest capitol – care, iată, nici nu se credea că mai există). Negăsind înÅ£elegere pe parcursul documentării ( adică, ajutor să scotocesc, să fotografiez ÅŸi, mai recent, să scanez, bani pentru aceste operaÅ£iuni etc. ) –şi nici sponsor dispus să mă ajute – tema a rămas nestrăbătută aÅŸteptând, poate, în vreun viitor pe cineva să i se dedice… Pot oferi consultaÅ£ii. Revin, după această digresiune agreabilă sper, la 28 iunie 1883 ÅŸi la guvernul I.C.Brătianu. I s-a mai cerut să verifice Societatea CarpaÅ£ii , care desfăşura activitate subversivă pentru unirea Ardealului cu Å£ara. – A organizat razii, percheziÅ£ii, devastări ale sediului din Åžtirbei Vodă. ÃŽn compensaÅ£ie la toate acestea, poate, sau poate tot la cererea Austroungariei ( nu se poate ÅŸti, pentru că legea în virtutea căreia s-a acÅ£ionat scutea de explicaÅ£ii ) guvernul l-a expulzat pe amintitul Emile Galli. S-au făcut rapid dislocări ÅŸi reaÅŸezări, un redactor al foii franceze a venit la „Timpul” conservatorilor – care ÅŸi-a schimbat mult configuraÅ£ia ,orientarea, direcÅ£ia. Iar pe fondul acestor evenimente atât de brusc înfierbântate – apare ÅŸtirea că a înnebunit Eminescu. Simpla înseriere a înnebunirii sale între evenimentele politice ÅŸi ziaristice ale momentului ridică semne de întrebare. Dacă mai adăugăm că ÅŸtirea nebuniei apare în ziarul „Românul”, oficiosul guvernului ( de fapt, al aripii rosettiste din partidul liberal ) – ÅŸi este confirmată de ziarul „Timpul”, instituÅ£ia la care lucra poetul, peste două zile ( iar confirmarea este redactată cam în aceÅŸti termeni : „ … unul dintre redactorii acestei foi, D. Mihail Eminescu, a încetat a mai lua parte la redacÅ£ie atins fiind în mod subit de o gravă boală…”, deci se anunţă întâi demiterea, încetarea contractului – iar apoi motivaÅ£ia de rigoare ) , dacă mai Å£inem cont că în epocă declararea publică a nebuniei cuiva îl excludea automat din viaÅ£a publică când nu făcea dovada credibilă că este sănătos – iată că ajungem în faÅ£a unui alt adevăr decât cel cu care ne-a obiÅŸnuit o tradiÅ£ie – cum să-i spunem ? – cel puÅ£in narcisistă… Mă rog, un alt adevăr dacă suntem adepÅ£ii adevărului dublu ori multiplu – sau, iată, în faÅ£a celuilalt, singurului adevăr… ascuns până acum. Anume, se conturează ideea că, pe fondul unei crize nervoase reale, datorate probabil stresului, Eminescu este îndepărtat din viaÅ£a publică într-un context public care cerea imperios ca el să fie redus la tăcere.

Nae Georgescu