Pentru ca deontologic este, nu-i asa, sa-i induci cititorului propriile tale opinii inainte de a-i da posibilitatea sa judece pe cont propriu. Nu este prima oara cind constat ca pe malul Dimbovitei scopul major al presei nu este de a informa, ci de a deforma pentru a manipula mai usor. Reteta a fost utilizata de nenumarate ori in ultimii optsprezece ani, indiferent de culoarea politica a celor aflati la un moment dat la putere si, mai grav, indiferent de virsta, profesionalismul sau orientarea politica a jurnalistului sau a publicatiei.

Cea de-a patra putere sufera, in Romania, de toate maladiile de care sufera celelalte trei puteri – este corupta, incoerenta, deprofesionalizata, atinsa de demagogie si lipsita de orizont. Exceptiile sint putine si, cind nu vorbim de jurnalisti, ci de mass-media – ziare, posturi de radio si televiziuni – intotdeauna partiale. Pornind de la ideea ca, repetata trei zile la rind, pe majoritatea canalelor de stiri, dezbatuta intens in talk show-uri cu impact la public si reluata frenetic in paginile ziarelor, o minciuna devine un adevar incontestabil, presa autohtona nu considera necesar (despre deontologie nici nu mai poate fi vorba) sa dezminta falsurile pe care le-a pus in circulatie, nici macar atunci cind institutiile abilitate ale statului dezamorseaza bombele artizanale prefabricate in redactiile de stiri.

S-a intimplat tot saptamina trecuta, cind comunicatul Institutului de Medicina Legala referitor la presupusa victima a accidentului produs de Ludovic Orban a aparut doar in doua dintre publicatiile centrale (si nu in cele care lansasera cele mai vehemente acuzatii!). Celelalte fie au ignorat comunicatul IML in care se spunea, negru pe alb, ca „presupusa victima a accidentului produs de ministrul Ludovic Orban nu prezinta leziuni cu caracteristicile unui impact cu un autovehicul sau amprentele pneurilor“, fie l-au comentat atit de tendentios, incit cititorului i se inducea ideea ca, de fapt, concluziile expertizei medico-legale sint masluite.

Daca informatia pura si simpla este o rara avis pe meleaguri mioritice, la capitolul „opinii“ si „analize politice“ stam bine, atit de bine, incit ne confruntam zilnic cu o inflatie de analisti si lideri de opinie, care venind din sfera comentariilor sportive, care din presa de scandal sau din cea mondena. Calificarea nu necesita studii de specialitate sau lecturi in domeniu, ci se face „la locul de munca“, in functie de rating si de tupeu. Acesti analisti policalificati iti pot demonstra astazi ca Dunarea izvoraste din Marea Neagra si se varsa in Muntii Padurea Neagra, pentru ca miine, privindu-te de sus, sa surida dispretuitor si sa sustina ca e evident ca Dunarea izvoraste din Muntii Padurea Neagra, ca el a stiut asta tot timpul, dar a vrut sa verifice atentia receptorilor si ca, de fapt, nu in Marea Neagra se varsa fluviul, ci in Oceanul Planetar.

Citesc adeseori articole din care transpare o sfinta minie, intemeiata pe inalte principii etice, in care este vestejit traseismul politic al celor care trec (sau au trecut) de la un partid la altul. Fenomenul nu este nou – Nicolae Iorga l-a numit fripturism – si reflecta, fara doar si poate, inconsistenta doctrinara a clasei politice autohtone, ca si inapetenta oamenilor politici pentru consecventa ideologica. Dar mi se pare ciudat ca indignarea analistilor care sanctioneaza un politician sau altul pentru traseism nu se manifesta, la fel de prompt, in cazul trecerii unui intreg partid de la stinga la dreapta.

Cit de credibil poate fi un partid care trece peste noapte de la stinga esichierului politic la dreapta acestuia, daca un politician care face o astfel de miscare isi risca, de cele mai multe ori, reputatia? Si cum de analistii intransigenti si moralisti (cind e vorba de adversarii politici ai actualului presedinte al tarii) devin penibili apologeti ai partidului prezidential, inevitabil tarat de fripturismul en gros si en detail? O minima judecata logica ma face sa privesc cu mai multa suspiciune trecerea brusca de la stinga la dreapta, decit trecerea de la un partid de centru-dreapta la un alt partid de centru-dreapta. Logica nu are ce cauta in politica, mi s-ar putea raspunde.
Poate, dar e oare prea mult sa cautam o logica in comentariile politice?

Carmen MUSAT

Observator Cultural

NR. 148 (406) 17 – 23 ianuarie 2008

Marius plus Volo egal Love

Scrisoare catre Marius Oprea

Vladimir Tismaneanu: “Draga Marius,

Cateva ziare si agentii de presa au publicat, in totalitate sau fragmentar, scrisoarea pe care mi-ai trimis-o pe data de 11 ianuarie”.
Reiau aici, cu minime modificari, cea mai mare parte din raspunsul meu trimis pe data de 12 ianuarie.

Iti multumesc pentru cuvintele bune despre Comisie si rolul meu. La randul meu, da-mi voie sa-ti multumesc din nou pentru aportul tau la Raportul Final si pentru sustinerea demersului Comisiei Prezidentiale.
Faptul ca am afirmat intr-un interviu ca legiferarea masurilor propuse de presedintele Basescu este misiunea, prea lent indeplinita, a parlamentului si a guvernului nu inseamna nicicum ca nu apreciez activitatea Institutului de Investigarea a Crimelor Comunismului (IICCR). Chiar dimpotriva.

In varii interviuri si emisiuni (dialogul cu H.-R. Patapievici, transmis la TVR Cultural pe 13 decembrie 2007, cuvantul meu de inchidere al conferintei internationale „Stalinism Revisited”, Wilson Center, Washington, D.C., 30 noiembrie 2007, discurs accesibil pe web, chiar interviul BBC/Hotnews la care te referi) am mentionat cu maxima pretuire activitatea IICCR.

Ca politolog specializat in sisteme politice comparate (cu lucrari pe teme latino-americane, inclusiv ideologia si practicile peronismului), examinez diverse tendinte legate de partide, miscari, guverne ori personalitati (in Polonia, Ungaria, Venezuela, Italia, Romania etc.). Asa evaluez eu lucrurile, imi asum afirmatiile facute, fara a angaja pe nimeni altcineva. Peronismul, ca si gaullismul etc., este o categorie politica, nu o invectiva. Actuala presedinta a Argentinei este membra a partidului peronist, asemeni sotului ei, fostul presedinte Nestor Kirchner. Iata ce afirmam textual:

„V.T.: Adica, daca dam legi de marire a pensiilor, daca facem populism de tip peronist in Romania, daca castigam voturile cum le castigam, fara sa ne pese prea mult cine o sa plateasca acesti bani peste zece ani…
Rep.: Aici vorbiti de guvernul Tariceanu? V.T.: Aici vorbesc despre cei care au trecut aceasta lege. Inclusiv despre cei care sunt in spate, pentru ca Romania este condusa in momentul de fata de catre o alianta, cititi si dv., o stiti mai bine decat mine. In momentul cand se voteaza ca parlamentarii sa iasa la pensie la 63 de ani, este clar ca suntem intr-o situatie narcisist-financiara, ca sa-i spun astfel.”

Este deci o analiza de situatie politica intemeiata pe expertiza mea, in care utilizez un concept pentru a examina anumite strategii sociale ale guvernului si ale majoritatii parlamentare. Nu numai ca nu contest meritele IICCR, dar le reliefez in repetate randuri. In egala masura, nu pot ignora cine si cum voteaza in Parlamentul Romaniei.
Formala sau informala (nu prea inteleg distinctia), intalnirea noastra din noiembrie a fost menita sa puna bazele colaborarii intre Comisia Prezidentiala Consultativa si IICCR. Imi amintesc ca au fost desemnati trei membri ai CPCADCR sa colaboreze cu Institutul pentru manualul de liceu. Nu cred ca gresesc amintindu-mi ca am discutat si colaborarea la proiectul unei „Enciclopedii a comunismului romanesc”.

In relatiile cu editorii Anuarului Institutului am dovedit, cred eu, buna-credinta si deschidere continua spre dialog si cooperare, chiar si intr-o situatie oarecum deconcertanta pentru mine. Rolul Comisiei Consultative, stabilit prin decizia prezidentiala din aprilie 2007, este sa-l consilieze pe presedintele tarii referitor la aplicarea propunerilor asumate in discursul din 18 decembrie 2006.

Iata un fragment din comunicatul publicat de IICCR dupa intalnirea din noiembrie 2007: „In cadrul acestei intalniri de lucru s-a discutat despre: proiectul IICCR privind editarea unui manual de istorie a comunismului, proiect ce poate fi dezvoltat impreuna cu membrii CPCADCR; stabilirea unei date care sa devina ziua comemorativa a victimelor represiunii si terorii comuniste si demararea unui proiect comun, privitor la redactarea de catre o echipa mixta a unei enciclopedii a comunismului romanesc”.

De fiecare data cand cineva a sugerat ca ar exista o „rivalitate” intre Institut si Comisie, am accentuat ca nu accept aceasta pozitie si ca eu cred ca exista convergenta de scopuri si valori. IICCR a fost creat evident sub egida guvernului, dar eu cred ca viitorul sau nu depinde de un moment conjunctural sau de o alianta politica.
Cand am spus guvern, am avut in vedere de pilda necesitatea unor ordonante guvernamentale, a adoptarii unor masuri care transcend misiunea institutului, pentru a caror indeplinire numai guvernul si parlamentul pot angaja resurse si vointa politica. Asa s-a procedat in cazul recomandarilor Comisiei Internationale pentru Studierea Holocaustului si asa sper eu sa se procedeze si in cazul recomandarilor Comisiei din care ai facut parte.

Repet, pretuirea mea pentru activitatile IICCR este intacta, lucru afirmat constant si fara ambiguitati. Contez asadar pe colaborarea noastra si pe viitor.

Cu veche si statornica prietenie,

Vladimir

Ev Z, 16 ianuarie 2007