BOR de la BucureÅŸti s-a aliniat BOR de la Moscova

Sinodul Bisericii Ortodoxe Române (BOR), a adoptat aseară, la reÅŸedinÅ£a patriarhală, noul Statut pentru Organizarea ÅŸi Func]ionarea BOR, documentul urmând să fie trimis, “spre recunoaÅŸtere” Guvernului României, potrivit Legii Cultelor. In acest nou Statut, principala modificare constă în faptul că alegerea episcopilor ÅŸi a viitorului Patriarh nu se va mai face de către clerici ÅŸi mireni, ci va fi făcută numai de Sinod. “Se rupe astfel o tradi]ie de peste 100 de ani ÅŸi ne aliniem Sinodului de la Moscova ÅŸi Belgrad”, a declarat scriitorul Dan Ciachir, specialist în teologie. Si alÅ£i teologi ÅŸi membri ai organizaÅ£iilor ortodoxe ale laicatului au criticat decizia de ieri afirmând că, prin acest act, se fracturează trupul Bisericii, mirenii, de conducerea sa. Dizolvarea Colegiului Electoral Bisericesc a fost criticată în chiar ÅŸedinÅ£a Sfântului Sinod de către Mitropolitul Clujului, Albei, CriÅŸanei ÅŸi MaramureÅŸului, IPS Bartolomeu. Redăm mai jos expunerea Părintelui Bartolomeu Anania.

Preafericite Părinte Patriarh,

Stimaţi colegi, membri ai Sfântului Sinod,

Potrivit calendarului de lucru stabilit de Sfântul Sinod, Proiectul de Statut al Bisericii Ortodoxe Române a fost examinat şi amendat succesiv la nivelele protopopiatelor, centrelor eparhiale, sinoadelor mitropolitane şi comisiei centrale anume instituite. Fără nici o îndoială, el ar trebui să reprezinte un mare pas înainte în clarificarea modalităţilor de organizare şi funcţionare a Instituţiei divino-umane pe care o slujim.

Desigur, ca orice lucru omenesc, şi acest Proiect este perfectibil, iar observaţiile şi propunerile mele, puţine la număr, formulate în urma unei lecturi atente şi responsabile, nu urmăresc altceva decât apropierea de desăvârşire a unui text legislativ menit să dureze vreme îndelungată, după numeroasele ajustări şi improvizaţii din ultimul deceniu.

Mă opresc însă cu precădere asupa articolelor 127-131, privitoare la procedura de alegere a clerului superior, adică de la patriarh până la arhiereul vicar, articole care exprimă o noutate absolută în istoria modernă a Bisericii Ortodoxe Române, o noutate menită să surprindă şi să deconcerteze, ca una care reprezintă un pas înapoi faţă de tradiţia canonică.

În fond, articolele 127-131 din actualul proiect de Statut elimină unul din principalele organisme eclesiale, cunoscut sub numele de Colegiul Electoral Bisericesc, prin simplul fapt că din procedura alegerii clerului superior este eliminată participarea efectivă a preoţilor şi mirenilor.

Prima observaţie este aceea că, potrivit menţiunii din fruntea primei pagini a Proiectului, textele scrise în el cu roşu sunt „cele preluate din propunerile Sinoadelor Mitropolitane de către Comisia Sinodală în şedinţa din 4-5 octombrie 2007”. Nu se spune însă dacă textele au fost „preluate” de la toate Sinoadele Mitropolitane sau doar de la unele, şi care anume. E sigur însă că în acerastă „preluare” nu se află textul adoptat de către cele două Sinoade Mitropolitane din Transilvania (în speţă, Mitropolia Ardealului şi Mitropolia Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, în şedinţa lor comună din 20 august 2007). Această omisiune, operată fără o consultare a Comisiei cu cele două Sinoade, ca şi ocultarea enumerării celorlalte constituie un abuz care nu poate fi trecut cu vederea.

Pe de altă parte, în aceeaşi însemnare de pe frontispiciul primei pagini a Proiectului se menţionează că textul în culoare albastră reprezintă „diortosiri şi corelări făcute la [sic] Cancelaria Sfântului Sinod”. Or, printre atribuţiile acestei Cancelarii, prevăzute în articolul 36 din Statut, nu există şi aceea de a elabora şi prezenta în plenul Sfântului Sinod iniţiative legiuitoare de orice fel, şi cu atât mai puţin una de ultimă oră şi de o importanţă capitală, ea fiind cea prin care se încearcă desfiinţarea radicală a a sistemului consacrat pentru alegerea membrilor Sfântului Sinod. Nici această inserţie abuzivă nu poate fi trecută cu vederea.

Din toate acestea rezultă o anomalie: Comisia se suprapune Sinoadelor, iar Cancelaria se suprapune Comisiei.

În esenţă, noile trepte procedurale sunt următoarele:

a) Pentru ocuparea unui scaun vacant, Sfântul Sinod este acela care, într’o şedinţă specială, desemnează cinci sau şase candidaţi.

b) Aceasă listă poate fi completată, prin vot deschis, de către Adunarea Eparhială respectivă, cu unul sau două nume, în regim pur consultativ.

c) Dintre candidaţii astfel nominalizaţi, Sfântul Sinod alege unul.

Noua procedură pentru alegerea clerului superior fără participarea preoţimii şi a laicatului suferă de importante vicii de fond:

1. Este anticanonică. Modalitatea de alegere a episcopilor a fost una din preocupările constante ale Sfinţilor Părinţi. Chiar dacă unele canoane lasă loc interpretării că mirenii nu ar fi avut nici un rol, sau că ar fi avut doar unul consultativ, aceasta se datorează şi faptului că unii comentatori au fost derutaţi de sinonimia unor cuvinte ca heirotonéo şi proheirízo, ambele însemnând „a alege prin ridicarea mâinii” şi folosite în practica electorală din cetăţile antice greceşti. Ele au intrat în limba română liturgică, dar sunt folosite numai în slujba hirotoniei (folosindu-se şi verbul „a prohirisi”), dar nu şi în procedura alegerii.

Alţi comentatori nu au făcut întotdeauna disticţia terminologică între „desemnarea” (nominalizarea sau propunerea), numirea” (alegerea sau chiar hirotonia) şi „instalarea” unui nou episcop, mai ales când toate trei se petreceau în aceeaşi zi.

Pe de altă parte, au existat (şi încă există) tradiţii specifice unor Biserici locale, fără ca acestea să pretindă adoptarea lor de către alte Biserici. În Biserica Egiptului, de pildă, în primele patru secole episcopii erau aleşi cu precădere dintre şi de către clerici, de multe ori pe criterii de rudenie, interese, preferinţe personale sau solidaritate de tagmă, ceea ce l-a făcut pe Fericitul Ieronim să compare această practică cu modul în care armatele romane îşi alegeau prin aclamaţii pe noi împăraţi.

În secolul al III-ea au existat însă şi cazuri, mai ales în Roma şi în nordul Africii, în care episcopul era ales, tot prin aclamaţii, numai de popor. Unanimitatea opţiunii poporului era interepretată ca expresie a voii lui Dumnezeu, aşa cum s’a petrecut cu Sfântul Ambrozie şi cu Papa Fabian.

Istoria evoluţiei canonice în Biserica Universală atestă însă participarea mirenilor la alegerea episcopului.

Este adevărat că cel de al 30-lea canon Apostolic, precum şi canonul 4 al Sinodului I Ecumenic prevăd alegerea episcopului doar de către episcopi (dar fără să interzică în mod expres participarea sau prezenţa poporului), dar canonul 3 al Sinodului VII Ecumenic, referindu-se anume la ele, le explică prin grija Bisericii de a nu permite imixtiunea „dregătorilor lumeşti”; atât, şi nimic mai mult.

Este indubitabil că, atât în Răsărit, cât şi în Apus, în primele patru secole, trei erau factorii care colaborau la alegerea episcopului: episcopii, clerul, poporul (acesta din urmă, la început ca mulţime, apoi prin reprezentanţi). De obicei, poporul propunea candidaţii, deoarece îi cunoştea mai bine decât episcopii şi, pe de altă parte, se evita situaţia neplăcută în care noul ales nu era acceptat de mulţime, raţiuni consemnate şi de Origen
Episcopul Romei Celestin scria în anul 429: „Nimeni să nu fie dat episcop celor ce nu l-ar voi, ci să se cerceteze consensul şi dorinţa clerului şi poporului”.

Teodoret al Cirului ne relatează astfel alegerea episcopului Petru ca succesor al Sfântului Atanasie cel Mare în scaunul Alexandriei: „… iar Petru, un bărbat foarte distins, a primit arhipăstorirea deoarece căpeteniile acestui fericit scaun l-au propus pe el, fiind toÅ£i de acord – ÅŸi clerici, ÅŸi cei ce se aflau în demnităţi ÅŸi slujbe înalte (magistraÅ£i). Pe lângă aceÅŸtia, întregul popor îşi arăta bucuria prin aclamaÅ£ii (…) ÅŸi au venit în grabă ÅŸi arhiereii vecini ÅŸi chiar pustnicii, părăsindu-ÅŸi nevoinÅ£ele ascetice ÅŸi cerând toÅ£i ca Petru să moÅŸtenească scaunul lui Atanasie”.
La rândul său, Sfântul Ciprian al Cartaginei ne-a lăsat şi el o mărturie asupra completării scaunelor vacante: „Cornelius a fost ales episcop prin voia lui Dumnezeu şi a Hristosului Său, prin mărturia a aproape întregului cler, prin votul poporului care era de faţă, împreună cu preoţii bătrâni şi episcopii vecini”.

Argumentele extrase din vasta operă a Sfinţilor Părinţi ar putea continua, dar e bine ca, în acest sens, să ascultăm şi vocile câtorva din canoniştii care ne stau la îndemână.

Comentând canonul 36 Apostolic, preotul profesor Ioan Floca precizează: „Canonul se referă la rânduiala existentă în Biserica veche, după care alegerea întregului cler (episcop, prezbiter, diacon) se făcea prin participarea credincioşilor laici.”

AcelaÅŸi autor afirmă: „Participarea laicilor la îndeplinirea puterii executive în viaÅ£a Bisericii s’a afirmat dintru început, cu deosebire prin colaborarea lor la actele de alegere a clerului. […] Acestea au rămas până azi actele la care participă credincioÅŸii laici pe temeiuri tradiÅ£ionale ÅŸi canonice, adică pe baza unei practici îndelungate care a dobândit putere de lege, cât ÅŸi pe baza unor rânduieli canonice pozitive, exprimate prin texte ale sf(intelor) canoane ÅŸi prin legi bisericeÅŸti care nu poartă acest nume”.

Pe baza sfintelor canoane, dar ÅŸi a tradiÅ£iei devenite lege, împăratul Justinian I a emis o lege ÅŸi două novele cu privire la alegerea episcopului; din nici una nu lipseÅŸte elementul mirean. ÃŽn legătură cu aceasta, iată ce conchide cunoscutul preot profesor Liviu Stan: „Participarea mirenilor la acest act este indispensabilă, această participare fiind consfinÅ£ită ÅŸi ridicată la putere de lege prin uzul atât de vechi răspândit în întreaga Biserică ÅŸi observat până în zilele noastre. […] Ea rezultă ÅŸi din însăşi concepÅ£ia corectă ortodoxă despre Biserică ÅŸi despre forma ei de conducere. Colaborarea mirenilor este indispensabilă în sensul că o alegere făcută numai de către episcopi este aproape tot atât de puÅ£in potrivită cu spiritul Bisericii creÅŸtine ca una făcută numai de laici”.

Marele canonist, însă, precizează: „Episcopilor le revine, în instanţă supremă, dreptul de a se pronunţa asupra alegerii episcopilor, dar în această pronunţare ei sunt obligaţi să ţină seama de glasul poporului, căci în Biserica Ortodoxă autoritatea nu se exercită în mod absolutist”.

Menţionez că profesorul Liviu Stan, în cartea sa de căpătâi, Mirenii în Biserică, îi consacră procedurii de alegere a episcopilor nu mai puţin de 358 de pagini.

Abordez acum şi câteva din opiniile lui Nicodim Milaş, pe aceeaşi temă.

Comentând canonul 4 al Sinodului I Ecumenic de la Niceea, marele canonist dalmaÅ£ian menÅ£ionează ÅŸi Enciclica ecumenică adresată tuturor Bisericilor din lume. ÃŽn fapt, ea completează dispoziÅ£iile acestui canon când spune că „şi poporul trebuie să participe la alegerea episcopului” (textual: … dacă este vrednic pentru aceasta ÅŸi dacă poporul îl alege”.

Această regulă era moştenită din epoca imediat apostolică şi poate fi găsită în epistola pe care Clement Romanul le-o adresa Corintenilor, în sensul că alegerea episcopului se făcea „în zi de Duminică, adunându-se poporul împreună cu soborul presbiterilor şi fiind prezenţi episcopii” .
În Sinodul al IV-lea Ecumenic, din Calcedon, episcopul Ştefan din Efes, spre a dovedi că el ocupase scaunul în mod canonic, precizează că „a fost ales pentru acest scaun episcopal de către 40 de episcopi, prin voturile celor mai distinşi fruntaşi ai clerului şi ai întregului popor”.

Nu mai puţin concludent este canonul 6 al Sinodului de la Sardica. Acesta se referă limpede la situaţia în care „mulţimile, adunându-se, s’ar ruga să se facă aşezarea episcopului cerut de ele”, dar alegerea nu se poate face din cauza absenţei nemotivate a unuia din episcopii electori. În acest caz, alegerea se va face de către cei prezenţi, deoarece „trebuie împlinită voinţa mulţimii” .

Sfântul Vasile cel Mare, în una din epistolele sale pastorale (citată tot de Milaş) aminteşte că „alegerea păstorului pe seama unei cetăţi anume cade în sfera de competenţă a episcopilor, dar votul poporului are însemnătate decisivă în această chestiune”.

Iar Milaş comentează concluziv: În primele cinci secole ale Bisericii, la alegerea episcopului „votul poporului era tot atât de decisiv ca şi votul episcopilor şi fără consimţământul poporului nimeni nu putea ajunge episcop”.

Adaug şi practica liturgică profesată de noi toţi în slujba hirotoniei, la sfârşitul căreia episcopul îl prezintă poporului pe noul hirotonit rostind cu voce tare întrebarea: „Vrednic este?”, la care se răspunde: „Vrednic este!” Acest dialog final se petrece şi la hirotonia arhiereului, răspunsul având caracterul limpede al unei ratificări.

Or, potrivit textului introdus acum de Cancelaria Sfântului Sinod, lista candidaţilor cuprinde cinci sau şase nume propuse de Sfântul Sinod, iar ea poate fi completată motivat, prin vot deschis, cu unul sau două nume, de Adunarea Eparhiei vacante, alcătuită din preoţi şi mireni, într’o şedinţă cu caracter pur consultativ. În această situaţie, dacă Sfântul Sinod alege episcopul dintre candidaţii proprii, eparhia va fi în situaţia de a avea un episcop pe care nu şi l-a dorit. Tensiunile sunt inevitabile, aşa cum s’a întâmplat de foarte multe ori în istoria Bisericii (şi cum s’a întâmplat recent în cazul episcopului Petru Musteaţă, impus de Patriarhul Moscovei pentru Mitropolia sufragană a Moldovei, dar refuzat de câteva zeci de parohii, care au şi trecut sub altă jurisdicţie).

Astfel de tensiuni sunt prevăzute în Canonul 36 Apostolic, care distinge două situaţii: Dacă, ştiind că nu e dorit, episcopul refuză să se prezinte în eparhia pentru care a fost ales, va fi pedepsit cu afurisirea. Dacă el se prezintă, dar poporul i se împotriveşte, el rămâne episcop, dar întregul cler al eparhiei, preoţi şi diaconi, va fi supus afurisirii pentru vina de a nu-şi fi lămurit poporul. Nici că trebuie o mai mare tulburare în viaţa internă a Bisericii!

2. Noua procedură, propusă de Cancelaria Sfântului Sinod, este antieclesială.
ÃŽn articoul 1 din prezentul Statut există următoarea definiÅ£ie: „Biserica Ortodoxă Română este comunitatea creÅŸtinilor ortodocÅŸi, clerici, mireni ÅŸi monahi…”. Cu alte cuvinte, clericii (adică episcopii, preoÅ£ii ÅŸi diaconii), pe de o parte, ÅŸi mirenii, pe de alta, alcătuiesc un singur trup eclesial. Dacă se consideră că tagma harică a clerului alcătuieÅŸte capul văzut al Bisericii, în timp ce tagma laicatului îi alcătuieÅŸte trupul, Cancelaria Sfântului Sinod nu propune altceva decât separarea celor două părÅ£i alcătuitoare, în contradicÅ£ie cu Sfântul Apostol Pavel, care le spune limpede creÅŸtinilor din Roma: …„noi, cei mulÅ£i, un trup suntem în Hristos, ÅŸi fiecare ne suntem mădulare unii altora, având însă daruri felurite, după harul ce ni s’a dat”.

3. Noua procedură, propusă de Cancelaria Sfântului Sinod, este şi inoportună. Ea cade ca din senin, fără nici o motivaţie, fără să fi fost precedată sau provocată de îndoieli, dezbateri sau proteste împotriva Colegiului Electoral Bisericesc ca instituţie, structură sau funcţiune. Faptul că în ultima vreme au apărut în presă o seamă de observaţii negative cu privire la calitatea unor mireni din Colegiul Electoral Bisericesc nu motivează eliminarea acestora. Apariţia unei gripe aviare nu duce la extirparea generală a galinaceelor. În cazul nostru, soluţia putea fi găsită nu în prezenţa mirenilor, ci în numărul şi calitatea lor.

Pe de altă parte, ea violentează o veche şi încetăţenită tradiţie în Biserica noastră, cel puţin de la Şaguna încoace. Departe de a fi fost influenţat de protestantism (aşa cum l-au învinuit unii adversari), dar neputând adopta nici tradiţia din cele două principate române, unde episcopii erau aleşi nu numai de colegii lor, dar şi de domnitor laolaltă cu boierii divaniţi, Andrei Şaguna nu a făcut altceva decât să actualizeze în Ardeal practica Bisericii primare, devenită tradiţia Bizanţului, adoptată apoi şi în România de după 1918, în sensul că episcopii sunt aleşi de către colegii lor laolaltă cu reprezentanţii preoţimii şi ai laicatului. Or, adoptarea textului albastru din actualul proiect de Statut poate provoca efecte resentimentare în sânul laicatului şi al preoţimii de mir, două tagme care, în mod sigur, nu vor fi în stare să-şi reprime sentimentul frustrării. A-i rezerva Sfântului Sinod prerogativa exclusivă a alegerii episcopilor anunţă şi riscul ca Biserica noastră să fie etichetată drept instituţie clericalistă, tocmai acum, la început de secol XXI, când s’ar cere o mai strânsă legătură între episcopat, pe de o parte, preoţime şi societate, pe de alta. Imaginea unui Sinod clericalist-autocrat n’ar putea fi decât dăunătoare vieţii noastre bisericeşti şi culturale.

Straniu este şi faptul că desfiinţarea Colegiului Electoral Bisericesc se propune la foarte scurtă vreme după ce acesta a ales – după rânduiala conscrată canonic – un nou Patriarh al Bisericii noastre. În consecinţă, canonicitatea alegerii din 12 septembrie 2007 este pusă, iminent, sub semnul întrebării.

O ultimă observaÅ£e: Pe frontispiciul Proiectului de Statut se menÅ£ionează că textul scris cu albastru reprezintă „diortosiri ÅŸi corelări făcute la Cancelaria Sfântului Sinod”. OperaÅ£ia „diortosirii” însă presupune un text prealabil, alcătuit de altcineva, pe care s’au făcut îndreptări sau îmbunătăţiri. Nu ni se spune cine anume a alcătuit textul original… Pe de altă parte, termenul „corelări” indică introducerea unor legături între fragmente disparate ale unui text preexistent, care însă nu există sau e trecut sub tăcere.

ÃŽn concluzie, propun:

1. Inserţia parazitară a textului albastru din Proiectul de Statut – referitor la articolele 127-131 –, elaborată şi propusă de Cancelaria Sfântului Sinod, să se considere nulă şi neavenită.

2. Să se menţină textul articolelor 127-131 aşa cum a fost aprobat de Sfântul Sinod în şedinţa din 4-5 noiembrie 2005, precum şi textele corelate.

3. În funcţie de condiţiile şi cerinţele actuale, în Statut pot surveni amendamente referitoare la proporţia numerică dintre membrii clerici şi mireni din Adunarea Eparhială, Adunarea Naţională Bisericească şi, implicit, din Colegiul Electoral Bisericesc.

Foarte important ar fi să se reglementeze criteriile de integritate morală a membrilor mireni din Adunările Eparhiale, care devin şi membri ai Colegiului Electoral Bisericesc, de a căror calitate este – şi trebuie să fie – responsabil Chiriarhul locului. Pentru acurateţea acestor organisme legiuitoare, dar şi pentru a pune Biserica la adăpost de speculaţiile mass-media, ar fi indicat ca, odată cu nominalizarea, fiecare candidat să citească şi să semneze o Declaraţie în sensul că nu este membru al vreunui partid politic, că nu a colaborat şi nu colaborează, benevol sau remunerat, cu nici o structură de informaţii secrete din ţară sau din străinătate, că nu aparţine nici unei organizaţii de care Biserica Ortodoxă Română s’a delimitat oficial şi că nu posedă decât bunuri dobândite pe cale cinstită.

Dacă acestor îmbunătăţiri li s’ar adăuga şi mult aşteptata transparenţă a Bisericii faţă de societatea pe care o slujeşte, se va putea vorbi, într’adevăr, de înnoirea pe care generaţia noastră, a celor mai vârstnici de aici, o visa îndată după Decembrie 1989.

BARTOLOMEU al Clujului

28 noiembrie 2007

1.Everett Ferguson, Origen and the Election of Bishops, Church History, vol. 43, No. 1 (Mar.,1974), pp. 25-33.

2. Teodoret, Episcopul Cirului, Istoria bisericească, PSB vol. 44, Bucureşti, 1995, p. 178.

3. Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Note ÅŸi comentarii, 1991, p. 28.

4. Floca, Drept Canonic Ortodox, p. 261

5. Liviu Stan, Mirenii în Biserică, p. 608.

6. Idem, p. 609.

7. Dr. Nicodim MilaÅŸ, Canoanele Bisericii Ortodoxe, vol.II, partea I, Arad, 1934, p. 19.

8. Id. ibid. p. 20.

9. Id, ibid. p. 22.

10. Id. ibid. pp. 130-131.

11. Id. ibid. p. 22.

12. Id. ibid. p. 23.

13. Rm 12,4.