După ce am încercat, în limitele celor două articole de până acum, să arătăm contextul ideologic post-comunist românesc ÅŸi după ce am constatat existenÅ£a unui conflict al interpretărilor între “modelul american” ÅŸi “modelul european” în materie, să vedem pe scurt care a fost starea de spirit care a marcat principalele etape ale formulării legislative ÅŸi ce aduce cu adevărat nou Legea privind libertatea religioasă ÅŸi regimul general al cultelor (nr. 489/2006).

Cursa cu obstacole a formulării legislative

Legea Cultelor este probabil una dintre puţinele care au necesitat aproape două decenii de dezbateri, polemici şi medieri. Durata aceasta neobişnuită ar fi trebuit să aibă măcar drept efect pozitiv articularea unei tehnici a dialogului între autorităţile statului şi culte, pe de o parte, şi între cultele recunoscute, pe de altă parte. Din păcate, mai nimic de genul acesta nu se vede la orizont. Cu câteva excepţii notabile, mai ales din ultimii ani, cei care au discutat în numele statului cu reprezentanţii cultelor nu au reuşit să depăşească nivelul interesat al dorinţei de a puncta politic (şi personal) cu teme care, de fapt, nu se pretează la acest joc de imagine şi de influenţă. Or, tocmai această tentaţie de a trata Legea cultelor drept monedă de schimb este una dintre explicaţiile pentru lungul drum parcurs până acum.
În ceea ce priveşte dialogul dintre cultele recunoscute, între timp 18 la număr, aducerea la aceeaşi masă a reprezentanţilor acestora nu a declanşat din păcate procesul de coagulare a unei minime solidarităţi religioase. Ceea ce ar fi putut să fie expresia unei Românii creştine într-o proporţie unică printre statele post-comuniste a reuşit să fie doar expresia luptei de interese şi de orgolii. Dovadă este tocmai faptul că, în ciuda calităţii de gazdă a celei de-a treia întâlniri a Bisericilor şi confesiunilor creştine ale Europei, în septembrie 2007, la Sibiu, România nu are la ora actuală, în afară de asociaţia cu caracter social-filantropic AIDROM, nici un forum permanent, instituţionalizat ca atare, de dezbatere inter-confesională şi inter-religioasă. Această lipsă, expresie a unei imaturităţi ecumenice grave, se vede cel mai bine în momentele de criză cum a fost şi cel legat de contestarea prezenţei icoanelor în şcolile din sistemul public de învăţământ.
Procesul de redactare a Legii cultelor a fost sistematic sabotat de acest duh al dezbinării tradus în accente puse anapoda, cu rea intenÅ£ie sau din neÅŸtiinţă. Fie că a fost vorba despre confuzia anume întreÅ£inută între formula Biserică de stat ÅŸi cea de Biserică naÅ£ională, între care este o diferenţă la fel de evidentă ca între o fabrică de stat ÅŸi una privată, fie că s-a pus în discuÅ£ie sistemul european în trepte, (descris în numărul anterior al revistei), fie că au fost atacate principii precum cel al proporÅ£ionalităţii numerice, a fost contestat dreptul părinÅ£ilor de a-ÅŸi educa odraslele în credinÅ£a pe care o doresc sau a fost combătută ancorarea în textul legal al interdicÅ£iei de a face prozelitism sau de a jigni sentimentele religioase, fie că s-a dorit cu insistenţă introducerea, inexactă din punct de vedere al tehnicii legislative, într-o lege organică a unor probleme foarte concrete precum cea a statutului patrimoniului greco-catolic (dorinţă nesatisfăcută, motiv pentru care Biserica Greco-Catolică nu a semnat proiectul înaintat Parlamentului) – mereu au existat motive pe care cultele minoritare le-au invocat cu pasiune pentru a denunÅ£a proiectul Legii cultelor, în ansamblu, ca fiind discriminator, neconcordant cu legislaÅ£ia internaÅ£ională etc. Cu alte cuvinte, majoritatea reprezentanÅ£ilor cultelor au jucat dublu. Au schimbat opinia de la un text la altul sau au tăcut atunci când proiectul trebuia apărat de criticile ideologice, nefondate juridic, ale unora sau altora, din Å£ară sau străinătate. Tocmai beneficiarii direcÅ£i ai textului legislativ au fost ÅŸi cei mai entuziaÅŸti sabotori ai acestuia. ÃŽn ceea ce o priveÅŸte, Biserica Ortodoxă majoritară nu a ÅŸtiut la rândul ei ce strategie să adopte ÅŸi nici cum ÅŸi cu cine să o aplice. A oscilat între menÅ£inerea unui status quo imaginar ÅŸi cu greu a acceptat, de pildă, lipsa de relevanţă juridică a unei formule de genul Biserică naÅ£ională. O parte a ierarhiei noastre a înÅ£eles rapid, asemeni altor lideri religioÅŸi minoritari, foloasele pescuitului în ape tulburi, faptul că o Lege clară ar împiedica de exemplu finanţările pe criterii subiective, creÅŸterea nejustificată a aparatului administrativ, al numărului Facultăţilor de Teologie sau punerea în proprietate în termeni discutabili. ÃŽn schimb, puÅ£ini lideri religioÅŸi au văzut în adoptarea unei noi Legi a cultelor ÅŸansa stabilirii exegezei corecte a libertăţii religioase (împotriva formulelor aleatorii), a colaborării transparente cu statul (împotriva abuzului), a recâştigării reale a autonomiei (împotriva imixtiunilor) ÅŸi a revenirii în general la o normalitate a cărei absenţă a fost mereu acuzată, dar pentru restabilirea căreia nimeni nu s-a angajat cu adevărat până la capăt. VoinÅ£a politică, pentru a reveni la aceasta, nu a fost în ultimele două decenii coerentă la capitolul religios. Având nevoie de capitalul moral ÅŸi mediatic al cultelor, mai ales al celor istorice ÅŸi puternice din punct de vedere numeric, clasa politică a exploatat la maxim lipsa de unitate dintre reprezentanÅ£ii religioÅŸi ÅŸi a reuÅŸit să transforme proiectul Legii cultelor în potenÅ£ial cadou electoral, promis fiecăruia în parte ÅŸi tuturor la un loc. „Rezolvarea situaÅ£iei” a fost anunÅ£ată de mai toate partidele care au intrat pe rând în cursa pentru putere. Cel puÅ£in de la ultimele trei alegeri generale încoace, întâlnim în programele formaÅ£iunilor politice un capitol dedicat vieÅ£ii religioase, fapt care nu a împiedicat ca diferenÅ£a dintre programul ÅŸi acÅ£iunea politică să fie la fel de mare ca ÅŸi în alte domenii.

Aşa cum am precizat deja, să nu ne mirăm însă mai mult decât este cazul. Cursa cu obstacole a formulării textului noii Legi a Cultelor este parte a unui sistem şi a unei mentalităţi ce caracterizează şantierul amplu în care se mai află, în ciuda aderării la UE sau poate tocmai de aceea, România ca stat de drept. Având drept scop reglementarea într-un domeniu de două ori sensibil – prin natura însăşi a dimensiunii religioase care nu se lasă tradusă în paragrafe şi prin raportul potenţial conflictual dintre un cult majoritar şi cultele minoritare – Legea cultelor a parcurs etapele inevitabile pe care orice lege cu o astfel de importanţă a trebuit să le parcurgă. Ceea ce nu vrea să însemne în nici un caz că drumul acesta a fost singurul posibil şi cu atât mai puţin că a fost cel mai bun.

Parteneriatul social al cultelor cu statul

Fără să intrăm în detalii tehnice, se poate spune că noutatea prin excelenţă a noii Legi este redefinirea raportului dintre stat ÅŸi culte în termenii parteneriatului social. Este un moment important pentru că marchează schimbarea orientării fundamentale a statului, pentru moment la nivel de cuvinte, faţă de componentele religioase ale societăţii civile. Simbolic ÅŸi juridic, aÅŸa cum sublinia ÅŸi Comunicatul INTER (vezi „Adevărul literar ÅŸi artistic” nr. 853, din 10 ianuarie 2007, p. 7), abia acum se încheie pentru viaÅ£a religioasă din România dominaÅ£ia comunistă. Potrivit Legii de acum, statul român post-comunist ÅŸi european nu mai are doar funcÅ£ia de control pe care o sublinia legislaÅ£ia anterioară. ÃŽn plus, ÅŸi aici este o noutate ce priveÅŸte mai puÅ£in trecutul ÅŸi mai curând viitorul, prin recunoaÅŸterea dimensiunii sociale ÅŸi subsidiare a parteneriatului cu Bisericile, confesiunile ÅŸi credinÅ£ele religioase, se face un pas semnificativ către articularea coordonatelor statului social în context românesc.
Concret, legiuitorul precizează la art. 7 (1): „Statul român recunoaÅŸte cultelor rolul spiritual, educaÅ£ional, social-caritabil ÅŸi de parteneriat social, precum ÅŸi statutul lor de factori ai păcii sociale”. Textul pleacă de la o definiÅ£ie mai largă a „socialului”, calitatea de partener social nefiind înÅ£eleasă doar în sensul strict al angajamentului cultelor în favoarea categoriilor defavorizate. Actori sociali, cultele participă la întreg spectrul vieÅ£ii publice. Această precizare nu este deloc minoră ÅŸi ea vine în întâmpinarea tendinÅ£ei de a identifica dimensiunea socială a cultelor cu rolul de prestator benevol ÅŸi gratuit al acelor servicii sociale pe care statul, dintr-un motiv sau altul, nu vrea sau nu poate să le mai ofere. Raportul dintre stat ÅŸi culte este formulat în spiritul principiului subsidiarităţii care stă la baza întregii construcÅ£ii europene, o traducere politică modernă a mai vechiului principiu ecleziologic al sinodalităţii, adică al responsabilităţii colective ÅŸi distincte în acelaÅŸi timp. ÃŽn acest spirit trebuie înÅ£eleasă ÅŸi precizarea Legii din art. 10 (7): „Statul sprijină activitatea cultelor recunoscute ÅŸi în calitate de furnizori de servicii sociale”.

Această ultimă prevedere legală poate avea consecinţe pe termen lung şi, aplicată cu inteligenţă şi consecvenţă, poate contribui decisiv la ameliorarea serviciilor sociale într-o ţară care, oricât de mare ar fi indicele anual al creşterii economice, va avea multe decenii de acum înainte un deficit major în finanţarea sistemelor de asigurări sociale şi de asistenţă medicală. Prin structurile lor dense, acoperind mai bine decât instituţiile statului geografia şi ajungând la segmente de populaţie rupte de principalele canale de alimentare cu servicii sociale, cultele religioase pot deveni, în sensul subsidiar cel mai concret (nu însă şi în sens substitutiv!), un factor fundamental în arhitectura statului social român din secolul XXI. Cum tendinţa la nivel european, în contextul crizei fondurilor asigurative şi a dezechilibrului demografic, este tocmai combinarea sistemului public cu cel privat, a resurselor colective cu cele personale, prezenţa în acest proces a cultelor în calitatea acestora de furnizori de servicii sociale este cât se poate de oportună. În plus, dincolo de aspectul politicilor sociale, acest angajament poate fi şi începutul schimbării acelei mentalităţi care a compromis toate tentativele de reformă de până acum. Dacă plecăm de la convingerea că nu doar banii sunt importanţi în sistemele solidarităţii sociale, ci în primul rând oamenii, atât cei care au nevoie de îngrijiri cât şi cei care le oferă, atunci este limpede că înnoirea trebuie să plece de la aceştia. Or, la acest capitol, rolul educaţiei religioase în formarea unui ethos al responsabilităţii şi iubirii este de neînlocuit.

Concluzie deschisă

Sigur, un text de lege nu poate mulÅ£umi pe toÅ£i ÅŸi pentru totdeauna. Acest adevăr simplu explică dinamica legislativă ÅŸi nu în ultimul rând necesitatea, în contextul nostru post-comunist, a unei noi Legi a cultelor. Că aceasta nu este ultima în materie, se poate bănui fără multă greutate. Cert rămâne însă faptul că, în ciuda contestaÅ£iilor de natură ideologică, intenÅ£ia Legiuitorului este evident pozitivă ÅŸi, mai mult decât atât, atentă la vocea cultelor pentru care legiferează fără a dori să le impună ceva contrar intereselor sau învăţăturii lor de credinţă. Dovadă este dispoziÅ£ia cuprinsă în art. 50 (1) potrivit căreia „orice modificare sau completare a prezentei legi se realizează cu consultarea prealabilă a cultelor recunoscute ÅŸi cu respectarea normelor legale privind transparenÅ£a decizională”.
În fine, se impune să reamintim un alt fapt, pe cât de simplu, pe atât de des uitat: Legea cultelor nu reprezintă decât cadrul legal larg. Ea deschide calea unei serii de legi care sunt destinate aplicării, precizării, diversificării şi, la rigoare, corectării prevederilor cu caracter general. Elementul lor comun este tehnica dialogului de care vor trebui să se ţină cont. Măcar şi pentru acest lucru, lungul drum pe care a trebuit să îl parcurgă Legea cultelor a meritat din plin.

Radu Preda

Adevarul Literar si Artistic

31 ianuarie 2007

Partea a III-a