IVANESCU: Dinescu a fost complice la moartea lui Preda

IVANESCU: DINESCU A FOST COMPLICE LA MOARTEA LUI PREDA

Directorul Editurii Junimea pune decizia de colaborare pe care a primit-o de la CNSAS pe seama razbunarii lui Mircea Dinescu.

Cezar Ivanescu sustine ca nu a colaborat cu Securitatea

„Motivul pentru care s-a dat aceasta decizie este ca l-am acuzat pe Mircea Dinescu ca a fost complice la moartea lui Marin Preda.“ Cu aceasta acuzatie, pe care a lansat-o de altfel inca din 1980, la moartea marelui prozator, se apara poetul Cezar Ivanescu de decizia CNSAS privind colaborarea cu Securitatea, data marti. Desi Mircea Dinescu, membru al Colegiului, fiind plecat in Franta, nu a participat la sedinta de marti a CNSAS, in care s-a votat verdictul pentru Ivanescu, acesta din urma este convins ca la mijloc este vorba de o razbunare, cu atit mai mult cu cit, spune el, nu a fost chemat la audieri. Surse din cadrul Colegiului sustin insa ca acesta a declinat invitatia de a se prezenta la sediul CNSAS.

„Eram considerat un individ periculos. Am facut de mai multe ori greva foamei si am atacat deschis PCR si Securitatea. Dupa debutul din 1968 am fost sapte ani interzis de cenzura si doar dupa interventia maestrului Preda la Burtica am putut publica din nou“, justifica Cezar Ivanescu de ce este „falsa“ decizia CNSAS. Poetul iesean sustine ca Securitatea a incercat sa-l racoleze insa pe cind era student la Facultatea de Filologie din Iasi, in anii ’60, dar a refuzat si a fost lasat in pace. „Am fost chemat la sediul lor de pe Sararie. Voiau sa-mi dea o misiune clara: sa le obtin cursul de estetica al profesorului Alexandru Husar. Am refuzat, iar a doua oara cind m-au mai cautat le-am zis ca am de invatat si nu am vreme de asa ceva. M-au lasat in pace“, sustine Cezar Ivanescu. Surse din CNSAS spun insa ca tocmai din perioada studentiei dateaza angajamentul si notele pe baza carora s-a luat decizia de colaborare.

Poetul sustine ca nu a scris niciodata nimic pentru Securitate si, ca urmare, decizia CNSAS nu poate avea la baza decit influenta lui Dinescu. „L-am acuzat ca, dupa ce Preda bause o zi intreaga la Cartea Romaneasca (n.r. – editura la care era director), l-a luat citeva ore si a venit cu el mai beat. Iar Dinescu niciodata nu mi-a raspuns unde a fost in acele ore cu Preda si ce a facut“, ataca Cezar Ivanescu. Dinescu a fost in viziunea acestuia complicele altor scriitori, care, in aceeasi zi de 15 mai 1980, i-ar fi dat lui Marin Preda sa mai bea citeva bauturi, in cadrul unei aniversari la celebra Casa de Creatie de la Mogosoaia. Marin Preda a murit apoi noaptea, oficial din cauza unei asfixii mecanice, speculindu-se insa ca a fost ucis de Securitate. „Le-am zis atunci: «Daca l-a omorit Securitatea, voi ati fost securistii»“, spune Ivanescu.

Mircea Dinescu considera puerile acuzatiile lui Ivanescu. „Sint lucruri care se pot verifica. Am fost la Marin Preda la editura in acea zi, dar nu am baut cu el“, spune poetul. Istoria conflictului intre cei doi a mai avut doua episoade efervescente. Unul inainte de 1989, cind Cezar Ivanescu a intervenit intr-o altercatie fizica intre scriitorul Iulian Neacsu, pe de o parte, si Mircea Dinescu cu Dorin Tudoran, de cealalta parte. „Ivanescu a fost martorul acuzarii in acel proces si a spus in instanta ca eu l-am injurat pe Ceausescu. Am primit o amenda de 3.000 de lei si o pedeapsa cu suspendare“, povesteste Dinescu. Celalalt episod s-a produs in 1990, cind Ivanescu si Neacsu au fost concediati de la Uniunea Scriitorilor, la conducerea careia tocmai ajunsese Dinescu.

Soc in scriitorime

Decizia CNSAS i-a surprins pe scriitori, dat fiind profilul lui Cezar Ivanescu, insa parerile sint impartite. „El are un stil justitiar, spune inechivoc lucrurile si nici nu cred ca este o fire santajabila. Nu pot sa cred ca a colaborat“, spune criticul iesean Valentin Ciuca, directorul Societatii Junimea. „Ma surprinde decizia CNSAS si cred ca ea poate afecta imaginea Uniunii, insa nu cred ca CNSAS ar putea fabrica probe“, spune scriitorul Nichita Danilov, unul dintre scriitorii cu care Ivanescu a fost in conflict. (Mirela CORLATAN – Cotidianul
– Aparut in editia din 31 Ianuarie 2008)

Cititi mai jos un interviu cu fratele lui Marin Preda si

NOTA INFORMATIVA a lui Ion Caraion data la SECURITATE privind interogarea lui Marin Preda de catre un consilier sovietic dupa aparitia romanului DELIRUL

“Cele ce urmeaza mi-au fost povestite în seara zilei de 7 iunie crt., la el acasa, de Ov. S. Crohmalniceanu. La rîndul sau, el cunostea cele povestite de la Titus Popovici. ÃŽntruna din saptamînile de pe la sfîrsitul lui aprilie sau începutul lunii mai, Marin Preda se afla pe strada, catre ora prînzului, împreuna cu Titus Popovici. Discutau. Cînd, deodata, Preda, facînduse ca deabia în clipa aceea îsi aduce aminte de un lucru pe care tocmai era sal dea uitarii, îi spune însotitorului sau ca peste vreo ora, în chiar aceeasi zi, urmeaza ca în biroul directorial al Editurii Cartea Româneasca sal aiba musafir pe consilierul cultural sovietic în România. Acesta îi solicitase în mod expres o audienta si ziua fixata primirii consilierului se întîmpla sa fie chiar ziua aceea.

Pe scurt, Preda îl invita pe Titus Popovici, daca vroia, sa fie de fata, sa fie martor la discutia care urma sa aiba loc. Invitatie facuta din simpla întîmplare poate sau dintrun foarte abil calcul (cine stie!…), data fiind calitatea lui Titus Popovici, de membru al Comitetului Central al PCR. ÃŽn orice caz, la întîlnirea cu consilierul cultural sovietic, întîlnire întîmplata cu oarecare timp înaintea aparitiei în “Literaturnaia Gazeta” a articolului semnat K. Savel, parese si îndreptat împotriva autorului “Delirului”, sa aflat si Titus Popovici. El povesteste ca, exact la ora anuntata, consilierul cultural sovietic a sosit si ca, dupa o introducere vag amabila privind romanul “Delirul” si personalitatea literara a autorului, deci dupa cîteva formale cuvinte de politete, ia spus lui Marin Preda ca în URSS cartea lui a stîrnit un justificat interes, deoarece în ea este vorba de Antonescu si de razboiul purtat împotriva Uniunii Sovietice, asa încît ar vrea sai puna, cu îngaduinta lui, unele întrebari legate de acest aspect al romanului. ÃŽntrebarile, ierarhic notate pe o hîrtie scoasa din buzunar de catre consilierul cultural sovietic, erau vreo 4045 la numar si chiar daca ele nu sau putut imprima exact în memoria lui Titus Popovici, totusi acesta ia relatat lui Crohmalniceanu ca întreg “rechizitoriul” era astfel gîndit, încît sa se poata stabili pe de o parte în ce masura “Delirul”, în amanuntele structurii sale, a fost o comanda sociala, adica un roman scris la recomandarea si cu sugestiile ideologice ale conducerii românesti de partid, iar pe de alta parte cum are de gînd sal continue autorul, cam ce vor deveni în volumul al doilea eroii primului volum, ce se va întîmpla cu ei, cu fiecare, în rezumat continutul epic si ideologic al finalului cartii. Titus Popovici pretinde ca Preda, în fata avalansei de întrebari, “facuse pe el”. Ferinduse ca sa relateze continutul întrevederii cu consilierul cultural sovietic, dar spunînd ca ea a avut loc întradevar, la rîndul sau Marin Preda ia spus lui Crohmalniceanu ca “dobitocul ala de Titus, care asista cu gura cascata, facuse pe el”.

Crohmalniceanu considera ca si Marin Preda si Titus Popovici ar putea sa aiba dreptate în ceea ce fiecare sustine despre celalalt… Mergînd mai departe însa pe firul povestirii, se pare ca, în genere, Preda a fost foarte evaziv, taraganator, imprecis si alaturi de subiect, aratînduse de o tipicitate taraneasca impecabila si aflînduse continuu, în raspunsurile lui înadins risipite, pe deasupra comportamentelor personajelor, întro sfera a impreciziei si generalitatilor, ceea ce nar fi dat nici pe departe satisfactie oasetelui, edificat totusi în mare ca volumul al doilea din “Delirul” ar putea sa nu împutineze (ba, poate, chiar dimpotriva…) motivele de nemultumire create de aparitia primului volum. Exprimîndusi via dorinta de a continua, peste alte cîteva luni, dialogul literar început, consilierul cultural sovietic sa retras lasîndusi gazdele întro stare de marcanta indispozitie si nedumerire. Dar tot Titus Popovici ia relatat lui Crohmalniceanu ca, putin mai tîrziu de la aceasta întrevedere, acelasi personaj, adica tot consilierul cultural sovietic, a aparut la Cluj, cautîndul pe Augustin Buzura. A întrebat de el, speriindui pe redactorii “Tribunei”, sa interesat apoi de adresa lui Buzura la sediul filialei Uniunii Scriitorilor si la sediul Partidului, însa nimeni nu era în masura sai spuna precis unde domiciliaza romancierul clujean. ÃŽn sfîrsit, dupa o zi, doua de staruitoare investigatii, de natura (fireste) sai cam nelinisteasca pe cei chestionati, a dat de urmele lui Augustin Buzura, nu mai putin intrigat ca îl cauta cu atîta asiduitate un asemenea personaj. Cert este însa ca sau întîlnit. Formulele de politete conventionale au fost, în cazul lui Buzura, mai numeroase si chiar mai putin conventionate parese. Ca subiect, subiectul discutiei la constituit romanul “Fetele tacerii”.

De la început, autorul cartii a aflat din partea interlocutorului sau ca romanul se bucura în cercurile literare si politice sovietice de o înalta apreciere, ca felul în care este privita de catre autor colectivizarea agriculturii în România desigur, cu multele nemultumiri, nedreptati, abuzuri si cruzimi ce caracterizeaza eforturile de realizare aceasta colectivizare, facuta spre adînca revolta a taranimii, intereseaza în mod special pe scriitorii, din URSS, unde colectivizarea a cerut si mai acerbe înclestari de forte si unde episoadele violente poate ca au fost si mai elocvente în duritatea lor, pentru ca, si pentru ca, si pentru ca… Iar dupa atîtea flatari, galanterii, complimente, consilierul cultural sovietic la descusut pe Buzura cu privire la conditiile de aparitie a “Fetelor tacerii”, precizîndui ca a auzit cîte impedimente sau ivit multa vreme în calea aparitiei romanului sau si ca apoi, la aparitie, alte si alte neplaceri lau pîndit cu fixarea tirajului, un tiraj mult prea umil pentru o opera literara atît de valoroasa… Si ia propus, ori ia fagaduit, în cazul în care se declara de acord, sa i se traduca în limba rusa si sa i se publice la Moscova întrun tiraj de massa de 1.000.000 de exemplare. Ceea ce subliniau atît Titus Popovici fata de Crohmalniceanu, cît si acesta fata de mine sînt atitudinea diferita a aceluiasi personaj în raport cu fiecare dintre cei doi prozatori si accentul de discordie si de stîrnire a geloziei profesionale pus în conversatia cu fiecare, pe Marin Preda prevenindul sau averizîndul (deoarece se banuieste ca el a scris “Delirul” la comanda conducerii PCR), pe Augustin Buzura magulindul (deoarece sa aflat ca Fetele tacerii na fost în ochii oficialitatilor noastre una dintre cele mai convenabile lucrari). Este îndoielnica speranta ca romancierul clujean se va vedea tradus si publicat la Moscova întrun milion de exemplare, dar si daca lucrul sar întîmpla fireste ca interesul aratat “Fetelor tacerii” nar fi unul fara tîlc. Tot Ovid S. Crohmalniceanu a aflat la Tulcea, din partea unor profesori locali, cu prilejul unei vizite acolo ca profesor universitar, vizita pretrecuta îndata dupa raspunsul sau din “România literara”, dat articolului din “Literaturnaia Gazeta”, ca la postul de televiziune Chisinau a avut loc o masa rotunda legata de continutul romanului “Delirul”. La acea masa rotunda romanul lui Preda a fost mult mai tare atacat decît în amintita revista sovietica, accentuînduse asupra atrocitatilor antonesciene în Basarabia în vremea razboiului si punînduse în evidenta ca romancierul român glorifica sau nici macar prin minte nui trece sal acuze pe Antonescu. Ca încheiere, Titus Popovici ia dedicat lui Crohmalniceanu o “prevestire” în versuri, în care îi schiteaza imaginea lui în lagarul siberian de la Magadan, cînd din pricina raspunsului din “România literara” va fi sa ajunga (trimis de rusi) acolo… ”

Lt. col. M. Albescu

N. of.: Vom lua masuri de verificare a datelor cel privesc pe Augustin Buzura. Propun exploatarea materialului în informarea pentru conducere.

FRATELE LUI MARIN PREDA:”Cred, în sinea mea, nu puţin, ci mult, cã în mod cert a fost omorât”

“A mai apărut ÅŸi grasul ăsta de Alex Åžtefănescu, cu tâmpeniile lui … ”

interviu cu Alexandru Preda, fratele uterin al scriitorului Marin Preda

de Argeseanu Gabriel [Titi Cosasu ]

Domnule Alexandru Preda, în lumea literară sunteţi cunoscut cu numele de Sae. În calitate de frate uterin, vã rog sã-mi spuneţi cum l-aţi perceput pe Marin Preda?

Marin a fost o fire liniştitã, blândã chiar, încã din copilãrie. Nu era vorbãreţ, bãtãuş şi, cum o spunea chiar el, unii îl credeau cã este bleg. Cu toate acestea, din clasa a cincea pasiunea pentru literaturã l-a acaparat în aşa mãsurã încât citea tot timpul. Citea noaptea, citea pe câmp, umbla cincisprezece kilometri prin comunele vecine dupã cãrţi şi aşa a reuşit, până când a plecat la şcoala normalã, sã citeascã multe cãrţi de valoare din literatura clasicã românã şi universalã. A fost, aparent, un tip ursuz pentru cei care nu-l apreciau şi care îi erau ostili. Şi au fost mulţi. Ca om, a fost şi un bun familist. Şi-a iubit copiii foarte mult; dorinţa lui cea mai mare fiind sã-i vadã mari şi realizaţi, însã nu a reuşit.

S-a spus despre Marin Preda cã era un bãutor inveterat. ÃŽn „Cartea albã a securitãţii – istoriei literare ÅŸi artistice. 1969 – 1989” echipa redacÅ£ionalã, coordonatã de Mihai Pelin, dãdea tiparului o notã referitoare la moartea scriitorului. Existã un pasaj controversat: „(…) De circa 10 ani obiÅŸnuia sã consume bãuturi alcoolice. Avea dese certuri cu soÅ£ia ÅŸi locuia aproape tot anul la MogoÅŸoaia. Era antrenat la bãuturã ÅŸi chefuri prelungite de cãtre scriitorii Eugen Simion, Mircea Dinescu, Nicolae Manolescu ÅŸi Gheorghe Buzoianu”. AveaÅ£i cunoÅŸtinţă de astfel de petreceri la care era nelipsit Marin Preda?

Ceva, ceva, existã, dar nici vorbã a fi adevãratã o astfel de caracterizare. Marin nu a fost bãutor timp de cincizeci de ani. Dupã aceea, anturajul a contat foarte mult. Dumneavoastrã ştiţi cã în lumea scriitorilor se formeazã grupuri şi, la o discuţie mai prelungitã, se mai şi bea. El mergea la Capşa, la restaurantul Casei Uniunii Scriitorilor ori la Casa oamenilor de ştiinţã, unde se mânca ieftin şi bine. Adevãrul este cã nu bea orice, ci numai bãuturi bune şi niciodatã în timpul zilei. Iar când avea de lucru, şi slavã Domnului cã avea, nu era cu bãutura în cap. Se zice cã în seara nenorocirii, când a lucrat la finisarea piesei de teatru „Tinereţea lui Moromete”, a consumat, fiind la birou singur, cafea şi whisky, lucru confirmat de femeia de serviciu, prezentã acolo. În ce cantitate, Dumnezeu ştie ?

În cartea Marianei Sipoş, „Dosarul Marin Preda”, existã o mãrturie a doamnei Cleopatra Stãnescu, fosta secretarã a editurii Cartea Româneascã şi unul din oamenii de încredere ai lui Marin Preda, cãreia scriitorul îi cerea ca tot ce gãseşte, în cazul cã i se întâmplã ceva, sã vi le predea dumneavoastră personal. De ce aceastã fatidicã impresie de apropiere a sfârşitului? Avea cunoştinţã de plãnuirea înlãturãrii sale?

Din câte ştiam, nici eu nici el, în aparenţă nu eram urmãriţi. Multe lucruri le-am aflat dupã moartea lui, pentru cã, trãind în Bacãu, veneam numai de douã-trei ori pe an la Bucureşti, pentru câteva zile, contactul fiind mai mult telefonic. Nu eram, ca sã zic aşa, în miezul problemei. El din alte motive mi-a încredinţat o valizã, înainte de 70, care conţinea scrisori şi fotografii de la primele lui neveste, Aurora Cornu şi Eta Boieriu, însã nu şi manuscrise. Mi-aduc aminte cã el mi-a dat bani sã cumpãr valiza; m-am dus la Cartea Româneascã, pentru cã scrisorile le ţinea acolo, dupã care valiza am încuiat-o într-o cuşetã la Gara de Nord, recuperând-o la plecarea la Bacãu şi pe care am depozitat-o la biroul meu. Se poate ca secretara sã fi cumpãrat şi ea o valizã. În 1970, a venit la Bacãu Marin şi mi-a cerut valiza pe motiv cã are fişet metalic la editurã şi o poate ţine acolo. De ce nu o ţinea acasã, deocamdatã nu este de discutat.

La moartea lui Marin, doamna Stãnescu, care ieşise la pensie, m-a cãutat la telefon, iar a doua zi când m-am prezentat la editurã am avut o discuţie de unde reieşea cã o rugase sã-mi încredinţeze personal o valiză. Se zice cã şi lui Eugen Simion i-ar fi spus treaba aceasta. Cert este cã, dupã înhumare, am aşteptat zece zile în Bucureşti, timp în care am vorbit cu George Macovescu şi am mers la procuratura municipiului. De la Mogoşoaia se ridicase totul şi se dãduse familiei. La Cartea Româneascã totul era sigilat şi se formase o comisie din şapte persoane, printre care Laurenţiu Fulga şi Cornel Popescu, pentru a evalua şi inventaria. Într-un final, am fost anunţaţi cã nu existã nici o valizã pentru mine. În cartea Marianei Sipoş existã procesul verbal unde se menţioneazã şi existenţa unui bileţel cu numele meu.

Ce era în aceastã celebrã valizã?

Bãiatul meu, Marin, student în acea vreme, vãzuse la Mogoşoaia manuscrisul de la „Era ticãloşilor” şi câteva caiete cu notiţe. Încã din 1956, chiar eu am citit dintr-un astfel de caiet gros cu notiţe, pe care nu l-am mai vãzut de atunci. Nu ştiu ce s-a întâmplat nici cu manuscrisele ţinute acasã, care odatã publicate nu mai au mare valoare. Sunt sigur cã au dispãrut manuscrise de mare valoare.

Pentru filologi sunt foarte importante manuscrisele publicate.

Aşa este, din acest punct de vedere este o bogãţie, numai cã nu se ştie unde sunt.

S-a spus cã a murit înecat cu propria vomã, lucru infirmat de poziţia corpului, dar şi de profesorul Beliş, directorul Institutului de Medicinã Legalã „Mina Minovici”. Despre asfixia mecanicã cu vomã, se poate afirma cã nu poate fi accidentalã. Aveţi o altã versiune stabilitã din surse neoficiale? În acest caz cum de a fost posibilã apariţia unor plãgi deasupra arcadei, fãrã sã fi existat o agresiune fizică?

Eu, fiind la capela Institutului medico-legal, eram prea şocat pentru a pune întrebãri cum s-a întâmplat. L-am rugat pe fiul meu sã meargã la Institut şi sã facã o ciornã dupã buletinul de autopsie. Cred, în sinea mea, nu puţin, ci mult, cã în mod cert a fost omorât. Dumnezeu ştie, de cine şi cum?

Se pare că prin moartea lui Cornel Popescu a fost spulberatã şi una din ultimele şanse de a afla adevãrul?

Cornel Popescu ÅŸtia locul unde au fost duse documentele ridicate de Securitate ÅŸi Procuraturã de la „Cartea Româneascã” ÅŸi, poate, chiar de la MogoÅŸoaia. Cred cã ÅŸtia ÅŸi alte lucruri. Mariana SipoÅŸ l-a contactat ÅŸi nu a vrut sã se confeseze. A rãspuns doar: „Da, da, da…”

Dacã situaţia era normalã, fãrã implicaţii dubioase, cum de persoanele audiate în calitate de martori dau declaraţii contradictorii?

În seara fatidicã se zice cã o scriitoare (cu nume rusesc) i-a turnat un pahar de tãrie, dintr-o sticlã. Ce ştiu, şi îmi confirmã fiul meu Marin, care a stat de vorbã cu Mazilescu şi cei care au fost acolo, este cã declaraţiile sunt contradictorii. Nenorocirea este cã mulţi dintre cei prezenţi în timpul anchetei au murit.

Cum comentaţi aceastã reabordare operei lui Marin Preda?

Nu-mi vine sã comentez în nici un fel, pentru cã ãştia sunt nişte imbecili, nişte tâmpiţi. Ce sã cred eu despre Gheorghe Gigurcu? Ce sã cred eu despre Alexandru George, care este cunoscut în lumea literarã ca o hienã, mâncãtor de cadavre de scriitori? Total imbecil. O reglare de conturi în aceastã lume, prin care sã iasã ei în faţã, pentru cã ãsta nu se poate apãra decât prin câţiva prieteni. A mai apãrut şi grasul ãsta de Alex Ştefãnescu, cu tâmpeniile lui, care spunea cã se documenta din presa comunistã, cã a fost stâlpul puterii comuniste, el care nu a avut nici o funcţie publicã, decât redactor şi director al editurii „Cartea Româneascã”, care era a Uniunii Scriitorilor şi nu a statului. Vine el acum şi spune cã a recitit opera lui Marin Preda şi existã în ea realism socialist. Dacã cutare şi cutare, scriitori mãrunţi, au fost membrii C.C.-ului, el putea sã fie de şapte ori mai membru al C.C., putând avea funcţii mari. Dar, nu a vrut. El a fost omul scrisului şi se îndrãgostise de munca de editor. Nu spun cã oamenii puterii nu-l curtau, şi chiar se temeau de el.

Vă mulţumesc.

2006-06-19

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.