Cum a murit Eminescu – ultimele lui ceasuri, povestite de un martor ocular – o inedita relatare legata de moartea lui Eminescu este adusa la lumina pentru prima oara in presa centrala

Modestia acestui om da o valoare speciala datelor furnizate de el, date cari nu sunt in nici un caz lipsite de interes. D.Dumitru Cosmanescu, fost intr-o vreme coafor al Regelui, avand pravalie sub vechiul Jockey-Club, „il servea” adeseori pe Eminescu , care venea acolo impreuna cu alti prieteni.

Era un om domol si foarte asezat. Vorbea totdeauna frumos , ori cu cine ar fi stat de vorba. si avea mare placere sa-l servesc” eu. Cum intra intreba: “Da’ unde e Dumitrache?” Eu, ca unul care , slava Domnului, la varsta mea pot zice ca sunt „specialist” si ca am servit mii si mii de oameni, mi-aduc aminte si acum ca avea un par frumos negru, ondulat, dat peste cap. Mustata, mica, era tot neagra. De imbracat nu l-am vazut niciodata rau imbracat, ii placeau cravatele negre, facute „funda”. Vorbea cu mine, vorbea cu lucratorii, si mai ales sedea de vorba cu d. Ardeleanu, patronul meu de pe vremuri, povestind tot felul de lucruri, fiindca Ardeleanu era om citit, si fusese si la Paris, studiind sa se faca avocat.

*

Cand s-a intamplat nenorocirea ca s-a imbolnavit, Eminescu a fost dus la Sutu, unde i s-a dat o camera a lui, mai buna ca altora. Ma chema tot pe mine sa-l servesc si acolo, si ma duceam bucuros. Uneori veneau sa-l vada prieteni, Grigore Manolescu, Hasnas, si altii care-i ziceau lui Eminescu „maestre” si el radea, batandu-i pe umar. Cat a stat la Sutu, eu cel putin nu l-am vazut altfel decat scriind. Scria toata ziua, coli peste coli, si era foarte linistit. Dar soarta a facut insa ca intr-o zi sa-l vad murind, as putea zice, pe bratele mele.

Venisem la Sutu, cam pe la 3 dupa amiaza. Pe la vreo 4 , cum era cald in camera, Eminescu zice uitandu-se lung la mine :” Ia asculta, Dumitrache, hai prin gradina, sa ne plimbam si sa te invat sa canti Desteapta-te, Romane !”

Eu care stiam ca nu e bine sa-i fac impotriva am iesit cu el in gradina, unde se vede ca-l tragea soarta. si a inceput sa cante Desteapta-te, Romane, si eu dupa el. Canta frumos, avea voce. Cum mergeam amandoi, unul langa altul, vine odata pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova si, pe la spate, ii da lui Eminescu in cap cu o caramida pe care o avea in mana. Eminescu, lovit dupa ureche, a cazut jos cu osul capului sfaramat si cu sangele siruindu-i pe haine, spunandu-mi :” Dumitrache, adu repede doctorul ca ma prapadesc…Asta m-a omorat!” L-am luat in brate si l-am dus in odaia lui, unde l-am intins pe canapea. I-am potrivit capul pe perna, si cand am tras mana, imi era plina de sange. Au venit doctorii, cu Sutu in cap, si ne-au spus sa tacem, sa nu s-auda vorba afara, ca nu e nimic… Dar dupa o jumatate de ora, bietul Eminescu murise !”

*

Modestia si simplitatea povestitorului nu scad intru nimic caracterul dramatic al acestor ultime ceasuri ale nefericitului poet. Faptele povestite aici sunt consemnate, de altfel, mai de mult, de acei cari, in vreme, au stabilit conditiile in cari Eminescu a fost ucis de un dement, datorita fireste numai unei regretabile lipse de supraveghere din partea administratiei ospiciului unde si criminalul si victima se gaseau la un loc.”

Text aparut in Universul, Bucuresti, 28 iunie 1926, p.3. Reluat in Cuvantul Ardealului, Cluj, 1 iulie 1926, si in Primavara, Sannicolau Mare, 4 iulie 1926.

ATAC completeaza Dosarul Eminescu cu noi informatii

Asa cum ne-am angajat de la reluarea publicatiei ATAC, in data de 15 ianuarie a acestui an, continuam investigatia jurnalistica legata de „colegul de breasla” Mihai Eminescu. Pe aceasta cale reluam invitatia adresata deja tuturor colegilor din presa care doresc sa contribuie la completarea Dosarului. Pana la data de 15 iunie ATAC va strange intr-un volum special intreaga documentatie adunata. Materialul face parte dintre „textele infern” privitoare la Eminescu. Nu a fost reluat de nici unul dintre biografii cunoscuti ai poetului (G.Calinescu, Gerge Munteanu, D.Murarasu, Petru Vintila etc.; vom pune fata in fata toate textele). Apare nesemnat in ziarul citat (material facut in redactie). Dumitru Cosmanescu face doua afirmatii concordante cu celelalte surse (fara a le cunoaste, probabil): ca poetul avea o camera a lui, speciala (vezi jurnalul lui Maiorescu, procesul verbal inca de la internarea din 1883) – si ca scria incontinuu in aceasta perioada.

1.Se stie ca in halatul sau de spital s-au gasit, dupa moarte, doua poezii : „Viata” si „ Stelele ‘n cer” ( Stelele ‘n cer / Deasupra marilor / Ard departarilor / Pana ce pier.// Dupa un semn / Clatind catargele, / Tremura largile / Vase de lemn : // Niste cetati / Veghind intinsele / si necuprinsele / Singuratati.// Orice noroc / si ‘ntinde-aripele / Gonit de clipele / Starii pe loc.// Pana ce mor, /Pleaca_te ingere / La trista-mi plangere / Plina de-amor.// Nu e pacat / Ca sa se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat?”, publicate ambele in Fantana Blandusiei din 1 august 1889; Perpessicius da informatia pe jumatate, adica face trimiterea exacta dar nu spune de nota care insoteste poeziile si in care redactorii afirma ca s-au gasit in halatul poetului dupa moarte).

2. Grigore Manolescu este vestitul actor ( 1857-1893 ) care a jucat rolul lui „Ion” din „Napasta” lui I.L.Caragiale – dar s-a ilustrat mai ales in rolul lui Hamlet. A se face legatura – care poate fi doar intamplatoare – cu caricatura cunoscuta a dr. Sutu hamletizand pe un craniu uman (vezi caricatura in cartea noastra, „A doua viata a lui Eminescu”). Poetul era inconjurat in aceasta perioada de actori pentru ca voia sa i se joace piesa de teatru „Lais” la Teatrul National – castigand, astfel, niste bani. Interesant este ca el retine, in interogatoriul cunoscut, ca l-a lovit la cap Petrea Poenaru. Se stia despre acesta ca este tenor, deci un artist dramatic, dar D.Cosmanescu afirma ca era profesor sau director de liceu din Craiova. Identitatea lui trebuie stabilita , insa sursele de care dispunem nu ne dau indiciile necesare. Harietta Eminescu, sora poetului, scrie la fel : “Atata va spun si va rog sa spuneti la toti ca nenorocitul meu frate a murit in cea din urma mizerie si moartea i-a fost cauzata prin spargerea capului ce i-a facut-o un nebun, anume Petrea Poenaru. Sa fereasca Dumnezeu si pe cei mai rai oameni din lume sa fie instalati la d-rul Sutu, ca fiecare va avea sfarsitul iubitului meu frate.”

Finalul consuna cu intelegerea situatiei de catre redactorii de la Universul. In acest sens, noi, astazi, putem judeca invers : nu e vina stabilimentului ca tinea laolalta nebuni cuminti si furiosi – ci, daca e sa cautam vina morala, cei care l-au adus pe Eminescu aici : putea sa-si duca boala in conditii normale, la un spital obisnuit.

3. Sub numele „Hasnas” figureaza, in Enciclopdia Predescu, mai intai „Nicolae Hasnas, doctor, director de spital, n. 1876 la Salcea ( Botosani)”, senator in 1926, apoi deputat in 1933 – si „Spiru Hasnas, magistrat, scriitor, n. 21 aug.1873 in Botosani” (scoate un volum de poezii in 1933, deci era in viata, de asemenea, la momentul publicarii amintirilor lui D.Cosmanescu). Fiind botosaneni, prezenta lor in jurul lui Eminescu se justifica. Nici unul nu ia cuvantul pentru a intari sau dezminti textul din Universul.

4. In acesti ani (1920-1930) apar multe informatii necontrolate despre Eminescu. Doctorul Vihnes va scrie amintirile sale in 1931, G.Calinescu in 1932,etc. Iata cum prezinta , in prima editie a „Vietii lui Mihai Eminescu”, G.Calinescu incidentul – dupa alte surse, pe care le vom analiza :”… Petre Poenaru care, jucandu-se ca din intamplare cu prastia, il izbi in frunte / pe M.Eminescu,n.n./ cu o pietricica. (…) Contrar zvonurilor melodramatice, Eminescu n-a suferit prea mult de pe urma asa-zisului atentat care ii pricinuise o simpla zgarietura si nici nu pare a fi avut stari de agitatiune asa cum scria, cu o vulgara declamatiune, Scipione Badescu :” Indata ce-l dezlega rupe tot cu o putere de fiara si striga de produce un ecou ingrozitor.” In realitate, slabit de marile preocupari intelectuale si de erizipelul de altfel vindecat ce i se iscase pe fata din cauza manjirii cu necuratenii a locului zgarieturii, se simtea ostenit si doritor de o lunga liniste…” Acest „erizipel” (preluat din sursele medicale ) va face epoca in biografiile ulterioare ale poetului

5. Oricum, nu se impaca de loc „pietricica” medicilor cu aceasta „caramida” a frizerului. Primul lucru pe care esti tentat sa-l faci este sa-l consideri pe acest Dumitru Cosmanescu un accident; oricum el ia cuvantul la aproape 40 de ani de la moartea lui Eminescu. Totusi, ce interes ar fi avut sa minta ? Amesteca el lucrurile in aceste amintiri tarzii ? In ipoteza ca-l luam, totusi, in seama – o modalitate de a impaca afirmatiile lui cu cele ale specialistilor care vor lua cuvantul mai tarziu ar fi, totusi. Am in vedere ultimele cuvinte ale lui Eminescu: “Asta m-a omorat!” – ar insemna ca au mai fost si altele decat asta. Este posibil ca pe 12 iunie poetul sa fi fost atins cu „pietricica” , sa fi rezultat „erizipelul” fara importanta – pe care medicii il raporteaza in amintirile lor – iar acum, la sfarsit, sa fi survenit lovitura mortala, data de acelasi , dar de aproape si de data aceasta cu o caramida ( care este scoasa din discutie de catre aceiasi medici, vezi vorbele lui Sutu: “ne-a spus sa tacem, sa nu se auda vorba afara, ca nu este nimic”). Este, desigur, doar un scenariu probabil. Dar in balbaiala din jurul mortii lui Eminescu ( nici data nu este atestata precis, Calinescu insusi osciland intre 15 si 16 iunie ) – n-ai cum sa faci limpezis decat cu toate informatiile pe masa si stabilind cateva ipoteze de lucru necesare. Sunt necesare, amintim, si ipotezele care se confirma , pentru ca se confirma – dar si cele care nu se confirma, exact pentru ca nu se confirma.

Nu m-am ocupat niciodata in mod expres de moartea fizica a lui Eminescu, interesandu-ma ceea ce in timpul sau se chema „moarte civila”. Acum, odata cu aceasta reconvocare a documentelor, ipoteza de lucru va fi aceasta, a dublei lovituri, si voi lua in consideratie posibilitatea ca ea sa fi fost evitata pentru ca pe de o parte arunca o lumina defavorabila asupra corpului medical – iar pe de alta indica premeditarea, insistenta chiar, in atac a acestui enigmatic Petrea Poenaru.

Amintim ca, dupa 1944, singur Virgil Ierunca sustine, in Franta, ca Eminescu a murit asasinat. Romania trecea prin alt infern, cel comunist, in care mica chestiune Eminescu devenise o oaza fortata de liniste aproape paradisiaca.

Nae Georgescu