“Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie sa ne debarasam daca vrem sa intram in Uniunea Europeana”

Campania anti Eminescu continuă, finanÅ£ată de aceasta data de grupuri de afaceri cercetate de Parchet. In ultimul număr din februarie 2007 al revistei „Dilemateca“, moÅŸtenire a fostei „Dilema“ care, în 1998, a iscat aÅŸa-zisul scandal Eminescu, neo-culturnicii preiau directivele membrului CPEx al CC al PCR Gheorghe “Gogu” Radulescu de eliminare a lui Eminescu din spatiul cultural romanesc. Cotidianul ATAC prezinta reteau Colegiul Noua Europa-MAE-Dilema-Fundatia Culturala Romana -„Dilema Veche“ – „Dilematica“ – Satiricon -„Plai cu boi“ -„Aspirina săracului“ – „RomÃ¥nia literară“ – „Academia Catavencu“ – Fundatia Anonimul/Prometheus – „Averea“ – „Adevărul“.
Unul dintre liantele acestor grupuscule este Mircea Dinescu, omul de casă a lui Gogu Radulescu, fostul membru al CPEx al CC al PCR. Eminescu – raportarea la Eminescu – este turnesolul acestei grupări.

Eminescologia “cadavrului din debara”

de Theodor Codreanu

Acest din urmă număr al Dilematecii, înarmat cu ilustraţii şi cu texte semnate de alţi autori, spre a se sugera cât de puternic este curentul de opinie împotriva „mitului Eminescu“, vine cu o noutate „revoluţionară“ în materie de „eminescologie“. Şi asta din pricină că interdicţ ia de a se mai vorbi despre „poetul naţional“, nu a dat roade şi, despre Eminescu, spre stupoarea lor, continuă să se vorbească şi să se scrie, încât poetul n-a putut fi scos de pe lista primilor zece „mari români“, în pofida eforturilor ce s-au făcut. Coperta revistei stă sub genericul Dosar: Mitul lui Eminescu, contemporanul nostru. La ea au lucrat nu mai puţin de trei „eminescofili“. Dacă numărul 265/1998 al Dilemei îl simboliza pe un Eminescu „devalorizat“ pe bancnota de o mie de lei, acum dilematicii sunt şi mai ingenioşi: portretul lui Eminescu tronează deasupra Casei Poporului, iar jos, la „bază“, e păzit straş- nic de simbolurile miliţieneşti ale unui singur sens de circulaţie, spre dreapta. Asta vrea să sugereze că Eminescu este creaţia grandomaniei „naţionalcomunismului“ preluat de „Noua dreaptă“, mai periculoasă ca oricând. „Corect politici“, dilematicii au ajuns, acum, să întocmească liste negre cu nume de autori care au scris despre Eminescu după 1989 şi care, bineînţeles, trebuie puşi la stâlpul infamiei, sub etichetă ri descalificante, vrednice de anii ‘50. Deocamdată, lista interzişilor numă- ră, tot simbolic, 24 de nume, ea fiind doar „selectivă“! Mă prenumăr printre proscrişi alături de î.P.S. Bartolomeu (Valeriu) Anania, Dimitrie Vatamaniuc, Mihai Cimpoi, Aureliu Goci, Ovidiu Vuia, Adrian Voica, Răzvan Codrescu, Tudor Cătineanu, Ion Filipciuc, Ion Pogorilovschi şi de alţii.

Mai întâi, o autoare fără operă, Ioana Bot, consideră că termenul eminescologie este cea mai mare aberaÅ£ie culturală, întrucât în nici o altă Å£ară din Europa nu există o ÅŸtiinţă având ca obiect o anume personalitate. Zice cu amărăciune indescriptibilă buna noastră colegă: „Suntem, probabil, singura cultură modernă în care scriitorul naÅ£ional este atât de studiat, încât bibliografia sa exegetică formează un domeniu aparte, cu un nume intraductibil: „eminescologie“. (Obiectul“ singular“ al eminescologiei, în „Dilemateca“, an. II, nr. 9, februarie 2007, p. 24). Dacă Ioana Bot ar mai pune mâna, din când în când, pe cărÅ£i, ar afla că există termenii dantologie, shakespearologie, ba chiar ÅŸi alte derivate ca dantesc, shakespearian. Altminteri, când în 1989 s-a introdus în suplimentul la DicÅ£ionarul explicativ al limbii române pentru prima oară termenul eminescologie, autorii precizau că acesta s-a format după exemplul dantologie. Demersul lingviÅŸtilor însă, observă într-o carte recentă N. Georgescu (Un an din viaÅ£a lui Eminescu, Ed. „Floare Albastră“, BucureÅŸti, 2006), a rămas la stadiul unei forme fără fond, culturnicii de ieri ÅŸi de azi rămânând indiferenÅ£i la îndelungata strădanie a unor Perpessicius, D. Vatamaniuc, Petru CreÅ£ia sau N. Georgescu de a instituÅ£ionaliza studiile eminesciene după modelul marilor culturi europene, unde există institute Goethe, Cervantes etc., subvenÅ£ionate de la bugetul de stat. Altfel spus, eminescologia n-a constituit niciodată o temă a statului român, nici în vremea lui Nicolae CeauÅŸescu ÅŸi nici azi, în plină pretinsă europenitate. Meseria de „eminescolog“ nu există în nomenclatorul meseriilor din România, neexistând un Institut NaÅ£ional „M. Eminescu“ ÅŸi o „catedră Eminescu“. încât, observa N. Georgescu, eminescologia supravieÅ£uieÅŸte în România ca strictă problematică privată, pasiunea unor personalităţ i izolate. Pentru statul român, Eminescu este mai degrabă „cadavrul din debara“ care, în nici un caz nu va fi promovat în lume de către Institutul Cultural Român (deÅŸi ar avea ÅŸi o asemenea obligaÅ£ie!), de vreme ce este condus de autorul pomenitei sintagme care exprimă perfect punctul de vedere al noii nomenclaturi culturale, alergică la sintagma „poet naÅ£ional“. Când Ioana Bot regretă că Eminescu este „atât de studiat“, ea are a-ÅŸi vărsa necazul pe acei singuratici, din care Dilematica a ÅŸi făcut pomenita listă neagră de 24 de nume, deocamdată o listă „selectivă“ din deceniul 1996 – 2006. Cum ea însăşi se mai ocupă de Eminescu, Ioana Bot vrea să dea aici lovitura, hotărând cine are sau nu dreptul de a scrie despre poet. De aceea, începe cu punerea în discuÅ£ie a cuvântului eminescolog. Recurge, în acest sens, la argumentul autorităţii: Ioana Em. Petrescu se recuza ca eminescolog, declarând că e „poetician“. Autoarea, de-ar fi fost avizată, ar fi constatat că nici G. Călinescu sau George Munteanu nu se considerau „eminescologi“. ÅŸi pe bună dreptate, de vreme ce nu erau salarizaÅ£i nicăieri ca „eminescologi“! Ceea ce nu înseamnă că nu sunt excepÅ£ionali… eminescologi. ReproÅŸul major adus de Ioana Bot cercetărilor eminescologice e că au ca obiect chiar pe… Eminescu! E un salt de eră geologică în materie de logică, în stare să motiveze de ce nu mai avem nevoie de Eminescu. De la naÅŸterea ei, zice Ioana Bot, eminescologia se compromite cu un viciu perpetuat până azi: are ca obiect de cercetare chiar pe Eminescu. Åži asta de la studiile lui T. Maiorescu ÅŸi Gherea încoace. De aceea, trebuie ieÅŸit urgent din eminescologie, această „pseudoÅŸtiinţă“. Cum? Eminescu să nu mai fie obiect al cercetării, ci doar pretext conceptual. Pe această cale, am scăpa de povara mitului Eminescu ÅŸi l-am transforma pe poet într-un scriitor ca toÅ£i ceilalÅ£i. ÃŽn consecinţă, validabili ar fi doar cei care îl interpretează pe Eminescu din perspectiva unui concept. Iar prima care a făcut-o ar fi Ioana Em. Petrescu. CărÅ£ile ei nu-l mai au ca obiect pe Eminescu, ci, bunăoară, conceptul de model cosmologic. Pe mai tânărul Caius Dobrescu (autorul cărÅ£ii Mihai Eminescu, 2004), îl admite pentru că îl interpretează pe poet sub grila romantismului de tip Biedermeier, teoretizat de Virgil Nemoianu, dar îl sancÅ£ionează ori de câte ori se abate de la acest concept. Ce vrea să spună respectivul romantism Biedermeier? E romantismul „întârziat“, simplificat la maximum, devenit kitsch. Or, dacă Eminescu e un romantic-kitsch, toate sunt în regulă: nu mai poate avea pretenÅ£ie la situarea lui G. Călinescu la rangul de „poet naÅ£ional“. Iar dacă totuÅŸi ne încăpăţânăm să utilizăm sintagma, înseamnă că recunoaÅŸtem întreaga cultură română ca fiind una kitsch. Subtil, nu-i aÅŸa? (în treacăt fie zis, eminescologia profundă a renunÅ£at de bune decenii la reducÅ£ionismul romantic eminescian, poetul neîncăpând în patul lui Procust al diverselor – isme.).

Din păcate, sub aparenţa subtilităţii se ascunde iarăşi o mistificare izvorâtă fie din necunoaştere, fie din îndoctrinare ad-hoc. Ruptura dintre obiect şi concept este o fantezie a Ioanei Bot. În mod fatal, accesul la obiect se realizează prin concept. Exemplul cel mai la îndemână, în materie de eminescologie, este studiul din 1889 al lui Maiorescu. Criticul nu s-a pomenit, pur şi simplu, în faţa obiectului Eminescu, acesta rămânându- i ascuns, deşi i-a fost contemporan şi apropiat. Maiorescu se vede nevoit să-l „conceptualizeze“ pe Eminescu, chiar după reţeta Ioanei Bot, imaginându-i personalitatea sub paradigma impersonalităţ ii în artă, la care ajunge geniul. Reacţia lui Gherea se referea tocmai la conceptul de impersonalitate, crezând că deplasarea personalităţii eminesciene pe terenul sociologic de tip marxist e mai validă în receptarea operei poetului. Aşa că întreaga eminescologie e un interminabil „război“ conceptual şi aşa va fi cât va exista „obiectul“ Eminescu. Adică opera lui. De aceea, noi suntem recunoscători lui Perpessicius pentru că a orbit descifrând manuscrisele poetului şi de aceea susţinem necesitatea înfiinţării unui Institut Eminescu în stare să reia de la capăt, cu un nou concept editorial, refacerea şi întregirea unei ediţii critice, aşa cum, bunăoară, o visează N. Georgescu, cel care lucrează de unul singur, ca împătimit de Eminescu, sub ochii indiferenţei imperiale a Ministerului Culturii şi a politicienilor cleptocraţi.

ÃŽn acest punct nodal vizând o eminescologie fără obiect intervine un alt culturnic de tip nou, ÅŸi el fără operă, Marius Chivu. El clarifică în ce constă perversitatea „eminescologiei corecte politic“. Marius Chivu face concesia că, totuÅŸi, eminescologia poate fi admisă ca preocupare culturală ÅŸi-i recunoaÅŸte existenÅ£a, spre deosebire de Ioana Bot. Noul făcător de „ordine“ în literatură consideră că eminescologia cunoaÅŸte trei momente importante. Primul: cel început de Maiorescu prin „articolul“ publicat în 1898 (de fapt, studiul din 1889!) ÅŸi de contribuÅ£iile lui Gherea. Al doilea, reprezentat de Perpessicius ÅŸi de Călinescu, după care a urmat un vid căruia i s-a pus capăt în… 1998. Cum, prin ce minune? Prin faimosul număr 265 al Dilemei. (Cf. Marius Chivu, Mitul lui Eminescu, contemporanul nostru, în „Dilematica“, nr. cit., pp. 16-21). Curtea-i luminată!

Şi are dreptate Marius Chivu, întâlnindu- se, din acest punct de vedere, cu Ioana Bot. Numărul din Dilema şi-a propus să distrugă chiar obiectul Eminescu, declarându-l nul din toate punctele de vedere, cum au decis, la vremea aceea, dilematicii, ascunzând, apoi, prin H.-R. Patapievici, „cadavrul în debara“, singurul demn de admiraţia noastră. Cu alte cuvinte, meritul capital al dilematicilor e că au eliminat definitiv obiectul cercetării, lăsând câmp liber noului concept al eminescologiei fără obiect. Sau poate i-am putea zice „eminescologie dilematică“, centrată pe ea însăşi, după mitul dilemei măgarului lui Buridan, cel ajuns şi el cadavru. La charogne c’est moi! va putea zice fiecare dilematic cu mândrie culturală.

Ne-am putea imagina ce-ar însemna un Institut Naţional „M. Eminescu“ înfiinţat de dilematici, ca privilegiaţi ai „politicii corecte“ aflate azi în postura de ideologie oficială a tuturor guvernelor care ne fericesc de peste 60 de ani. Dar deja vedem din politica Institutului Cultural Român. Dar deja vedem din existen- ţa Centrului Cultural „M. Eminescu“ de la Ipoteşti-Botoşani, devenit el însuşi o instituţie fără Eminescu, patronată de ideologia dilematică, unde n-au acces cei aflaţi pe lista neagră a eminescologiei cu obiect.

În schimb, în 2000, la sărbătorirea naşterii lui Eminescu, Premiul Naţional „M. Eminescu“ pentru debut l-a primit T. O. Bobe, unul dintre cei care l-au declarat nul pe Eminescu. Iar premiantul l-a primit fără să clipească, sub ochii sideraţi ai lui Cezar Ivănescu, fiindcă tânărul slujnic ştia că asupra Ipoteştilor şi Botoşanilor s-a pogorât duhul Eminescului fără Eminescu. Nu întâmplător acelaşi număr al Dilematicii reporterizează, prin pana unui anume Matei Florian, imaginea dezolantă a Botoşanilor şi a Ipoteştilor, locuri peste care acum pluteşte doar mirosul pestilenţial al „cadavrului din debara“. Titlul reportajului: Zilele lui Eminescu Mihai, de profesie poet naţional. Vedeţi? Nu mai e Mihai Eminescu, ci Eminescu Mihai, un simplu nume, cel condamnat cândva la moarte civilă, iar acum la moarte culturală.