Omul Liiceanu ÅŸi maÅŸinile sale

1 Iunie, 2007 | de Cristian Teodorescu | COTIDIANUL

Unul dintre cele mai frumoase şi mai atipice texte scrise de Gabriel Liiceanu a apărut, azi, în Cotidianul. O parte dintre reacţiile cititorilor ediţiei electronice m-au dezamăgit în totalitate. Poate insă că eu, adresantul, am fost de vină. Trebuia să propun un ghid de lectură a textului. Fiindcă altfel nu-mi explic reacţii de tip „Daca Liiceanu vorbeşte cu maşina lui, să se ducă la doctor” sau „Noica se răsuceşte în mormînt” sau „Lui Liiceanu ar trebui să-i fie ruşine că se laudă cu un BMW”.

Poate că o parte dintre aceste reacţii a venit din cauză că omul public, Liiceanu, are o anumită imagine, întreţinută mai ales de adversarii săi, în vreme ce Gabriel Liiceanu, cel pe care îl cunosc, în particular, e un om cu umor, prietenos şi, care, în scrisoarea pe care mi-a trimis-o, şi-a dezvăluit şi aceste trăsături.

Nu văd nimic rău dacă cineva îşi explică slăbiciunea faţă de cele două maşini ale sale. Şi nu înţeleg de ce Liiceanu trebuie privit din perspectiva luptei de clasă. Pentru cei care îl evaluează astfel, Gabriel Liiceanu locuieşte şi azi în acelaşi apartament ca înainte de 1989. Un apartament de bloc în care Liiceanu nici măcar n-a făcut îmbunătăţiri. Cît despre cele două maşini ale sale, Siegrfrid şi Marcello, adică un BMW şi o Alfa Romeo, ele aparţin unui scriitor şi unei, totuşi, edituri care au ceva succes în România, ca să nu zic mai mult.

În loc să-şi bage banii în acţiuni sau în mai ştiu eu ce chestii care produc bani, Liiceanu îşi cumpără două maşini. Cred că face asta cu psihologia omului care a plecat de la „Dacia” si care după un drum de la Bucureşti la Paris cu o „Dacie”, în 1997, a avut nevoie de de două zile de recuperare după aceea.

Dar aici, în România, editorul trebuie să alerge prin ţară, pentru a întreţine imaginea Humanitas-ului. Are nevoie de o maşină puternică şi care să nu consume prea mult carburant. Acelaşi director al Editurii Humanitas îşi dă seama că dacă îşi hinghereşte prin Bucureşti maşina pentru drumurile lungi o termină. Îşi mai cumpără o maşină, o Alfa Romeo de oraş.

Imaginaţi-vă că îl vedeţi de Liiceanu conducînd o „Dacie”, azi. N-ar fi ăsta un semn clar că Humanitas merge prost şi că Liiceanu e în pierdere? In scrisoarea lui, consacrată în cea mai mare lui Siegfried, Liiceanu işi elogiază maşina, dar spune, undeva, că automobilul său e cu totul altceva decît maşina opulenţei afişate mitocăneşte. E un vehicul de viteză, cu un motor excelent, şi care are un preţ cuviincios. Restul e relaţia personală a unui şofer care cere mulţi kilomeri pe oră de la maşina sa şi la care ea (adică el, Siegrfied, în cazul lui Liiceanu) îi răspunde afirmativ, fără să tremure din toate încheieturile.