ÃŽnainte de a vorbi de
sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei
în mileniul III, cred că ar trebui
precizate câteva aspecte fundamentale, cum ar fi:

1. Sensul vieţii, al morţii şi al
suferinţei aşa cum se arată el a fi în
matricea sufletească a poporului
român.

2. Care a fost momentul istoric când
acest sens a fost obligat să
legitimeze esenţa de neînfrânt
creştină a neamului românesc?

3. Care este sensul vieţii, al morţii şi
al suferinţei în lumea modernă de
azi?

4. Åži lucrul cel mai important, care
este raportul României creştine cu
sensul acordat de această lume?

Ca să răspundem la primul
punct, ar trebui să mergem pe
urmele savantului Simion Mehedinţi, care sesiza că pe pământul
românesc creştinismul ne-a prins
deja nemuritori – prin credinţa de
nestrămutat pe care o aveau dacii în
nemurire, prin bucuria lor în faţa
morţii. Am fost parcă pregătiţi
sufleteşte şi anunţaţi „avant la
lettre” de adevărul lumii. Putem
spune că poporul român nu s-a
convertit, s-a luminat. Convertirea
are zbaterile ei către ceea ce a fost,
creează seisme imprevizibile, din
când în când ecourile începutului
mai chinuie fiinţa. Luminarea nu
chinuie fiinţa, o limpezeşte, o scapă
de teroarea contingentului fără să
anuleze realitatea acestuia, reduce
gravitaţia excesivă a acestei realităţi
ce ne înconjoară şi face loc Tainei.
(…)

De aici acea lipsă de
precipitare biologică a lui în faţa
morţii. „Şi de-o fi să mor”, spune
ciobanul din „Mioriţa” –
detensionând parcă învecinarea
morţii, minimalizându-i tragedia,
dar nu din dispreţ, ci dintr-un reflex
sublim de a o îmblânzi, de a se
împrieteni cu necruţătorul destin, ca
acesta să nu mai pară rupere, ci
curgere. Această calitate a poporului
român am numit-o ÎNŢELEP CIU
NE DUIOASĂ. Ciudată împletitură
în care filosofia este vibrată de
suflet ÅŸi din cunoaÅŸtere se
transformă în înÅ£elepciune. Conceptul simÅ£it – inteligenÅ£a intuiÅ£iei, ar
spune fratele nostru apusean Pico
della Mirandolla. A vorbi, fără a
vedea, despre răsăritul soarelui
poate să creeze un concept, dar un
concept mort, a vorbi după ce l-ai
văzut creează conceptul sensibil –
spunea acesta într-un mod paradoxal
în plină Renaştere. Cândva am fost
fraţi în felul în care am privit lumea
– am putea spune – cine şi când nea
despărţit este întrebarea sufletului
meu!

Existenţa poporului român
a fost marcată tot timpul de
pericolul dispariţiei sale din istorie.
Românul deci a văzut moartea, a
trăit în proximitatea ei clipă de clipă
ÅŸi totuÅŸi nu groaza i se citeÅŸte pe
chip, ci o decentă împăcare care nu
ne vorbeÅŸte despre fatalism, ci
despre înţelegerea fundamentală.
Trece rea dincolo se face cu regret
pămân tesc, dar şi cu bucurie creştină, aşa cum putem vedea într-un
bocet maramureşean: „Draga
maichii, după tine îmi pare rău şi
bine”. Comentariile nefireşti, superficiale din ultima vreme în spaţiul
cultural românesc – vis a vis de aşa
zisul defetism al românului –
denunţă public sechelele genei
comuniste marcată de activism
perpetuu, precum şi altoiul gândirii
noi, secularizate, marcate de
utilitarism şi eficienţă cu viaţa pre
viaţă călcând. Românul vorbeşte
firesc cu moartea, adică esenţialmente creştineşte.
Patetismul antic
al grecilor, dispreţul sau indiferenţa
romanilor, frica camu flată a omului
modern, el nu le cunoaşte, pentru că
el, românul, o cunoaşte demult, a
stat gard în gard cu Ea, a vorbit cu
Ea, a negociat cu Ea, a responsabilizat-o, a scos-o din sălbăticie şi
i-a dat sens. (…) Cuvântul jale este
nepu tincios şi neîntreg ca să
comenteze această „lacrimă amară”
care este sufletul ţăranului român.

Închipuiţi-vă ţara aceasta ca pe
obrazul unui copil pe care curge
această lacrimă încontinuu şi veţi
realiza istoria poporului român.
Expresia contem porană a acestei
stări sufle teşti se găseşte perfect
conservată în dimen siunea ei, în
ceea ce oamenii de azi te-ntreabă
dacă şti care este ultima întrebare a
poporului român. „Care este?”, zici
tu… şi ţi se răspunde: „Dacă există
viaţă înainte de Moarte?” Iată deci
sensul vieţii şi al morţii cum trece
neîntinat de istorie la acest neam.
Necazul este tragedia continuă a
acestui popor, este inflaţia de griji,
este întunecarea vieţii şi luminarea
morţii. Dar moartea este educată să
vină doar atunci când omul şi-a
făcut datoria faţă de viaţă, când a
curăţat-o pe aceasta de necazuri.
La român Moartea nu este
de capul ei, trebuie să respecte
regula jocului. Ea nu este un
duşman al vieţii ci, paradoxal, un
partener al ei. Nu este dimensiunea
cea mai mare, ci stă la coadă după
necaz şi datorii. Mormântul nu este
loc de blestemat ci de iubit. Este o
inversare ontologică fără prece dent
la alte popoare.

În basmul „Tinereţe
fără bătrâneţe şi viaţă fără de
moarte”, Făt-Frumos nu acceptă să
se nască decât numai dacă tatăl său
îi promite că îi dăruieşte nu bogăţii,
împărăţii, ci sensul nemuririi – al
„tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii
fără de moarte” – este o cerere în
plan spiritual absolut, ispita celor
materiale fiind inexistentă. Citim
aici cea mai puternică expresie
popular-creştină a unui neam, este
strigătul cel mai acut după condiţia
pierdută, după puritatea ei primară.
În acest dor al inocenţei de început
mai găsim o esenţă sufletească a
acestui neam. Făt-Frumos îi cere
tatălui său Împăratul să schimbe
sensul vieţii şi al morţii – să dea
ceasul înapoi la condiţia adamică, să
ducă totul înainte de cădere. Este o
îndrăz neală creştină nu o obrăznicie,
este cerinţa acută după calitatea
vieţii şi nu după cantitatea ei, căci
esenţa creştinismului stă în calitatea
fiinţei ca fiu al lui Dumnezeu şi nu
ca, cantitate biologică, socială,
politică a individului în societate. În
nici un moment Făt-Frumos nu face
concesii bogăţiei materiale în care sa
născut. El caută nemurirea. Fugind
după un iepure la vânătoare, povestea spune că iese din poiana uitării
şi-ncepe să-şi aducă aminte. Atunci
se instalează dorul faţă de viaţă în
murirea ei.

Coborârea din Absolut în
istorie, C. Noica o notează excelent,
ca o coborâre din Fiinţă în Fire.
Ajuns cu greu din Eden în locul
pământesc al naşterii sale, ceasul
biologic se-ntoarce în sensul timpului omului căzut şi îmbătrâneşte
în minute câţi alţii în ani. Aceasta
este pedeapsa – condiţia perisabilă a
muritorului. Şi acest muritor ca toţi
alţii ajunge la locul unde o dată era
castelul tatălui său şi care acum este
plin de ruine. În jur o lume nouă,
clădiri necunoscute lui – civilizaţii
noi. Printre resturile trecutului mai
găseşte urma tronului distrus şi sub
el o ladă. Deschizând lada, din ea
iese însăşi Moartea – îmbătrânită şi
ea, dar care mai are puterea să-i
tragă o palmă, strigându-i: „Dacă
mai zăboveai, nici pe mine nu mă
mai găseai!” Este pentru prima oară
când Moartea este pusă în pericol să
moară. Tot Noica subliniază că
Moartea îl pedepseşte pe Făt-
Frumos că a îndrăznit să iasă din
Fire în Fiinţă.

Eminescu îl întreba din
când în când pe Slavici: „Ce mai
faci cu intrarea întru Fiinţă?” Această obsesie a trăirii în fiinţă şi mai
puţin în fire, o sesizează şi Mircea
Vulcănescu atunci când spune că
poporul român trăieşte esenţial în
virtualitate şi numai în cazuri extreme iese în istorie. Acest fel de a fi
irită mersul istoriei – o boicotează,
cum ar spune Blaga consi de rând-o
în expresia lui Noica simplă meteorologie. Această atitudine a poporului român în faţa lumii – această
grădină sufletească a fost humusul
existenţial în care a crescut ca o
prelungire de lumină creştinismul.

Expresia lui, implicită
atitudinal, o găsim concentrată în
jurul versului eminescian: „Nu
credeam să-nvăţ a muri vreodată”.
(Lecţia fundamentală a creştinismului este să te-nveţe cum să mori).

Matricea aceasta creştină dezvoltată
până în ultima celulă a omului
românesc nu s-a grăbit să semneze
în istorie, ci să asigure dăinuirea. Na
slăbit în timp ci s-a întărit. Puşcăriile comuniste au fost hârtia de
turnesol care a adus dovada acestei
esenţe. Din gena aceasta ne-am
refăcut tot timpul. Sincronizările cu
Occidentul au fost precipitări de
moment nece sare istoric, dar florile
sufletului nostru au crescut rebele în
salturi tainice pe care nici astăzi nu
ni le explicăm la acest neam.

Dar aici intrăm în punctul
al doilea în care analizăm momentul
cel mai acut, în care poporul român
şi-a definit sensul vieţii, al morţii şi
al suferinţei în planul concret
istoric. Adică credinţa creştină pusă
la lucru. Momentul este
TEROAREA COMUNISTÄ‚, pe
care o uită toţi.

Numai anumite popoare
au dreptul la memorie. Poporul român nu are acest drept. Poporul român trebuie scos din memorie, poporul român are evenimente
isto rice. Nu, poporul român are memorie, şi o memorie în care dacă sar
face o selectare a neamurilor care
au distrus omenirea şi civilizaţiile
am ieşi printre ultimii. Dacă s-ar
face o selectare a po poa relor care au
suferit cu Bunul Dumnezeu în suflet
cred că am fi printre primii. Depinde
de valoarea cu care se măsoară.
Numai că aici instrumentele de
lucru ale analizei, fie ea
antropologică, is torică, socială etc.
sunt neputin cioase. Analiza acestei
crime în termenii conceptului
devine o impietate. Sistemul de
referinţă se schimbă şi legea
gravitaţiei nu mai funcţionează.

Citându-l pe filosoful
francez Michel Henry putem spune
că „adevărul creştinismului nu ţine
de ordinul gândirii”… Mi-aş permite să-l completez spunând că ţine de
ordinul MĂRTURISIRII. Mărturisirea nu intră în habitatul intelectual
şi nici măcar sufletesc al lumii de
azi, greutatea comunicării cu fratele
nostru chinuit – omul modern – pare
insurmontabilă.

Frecvenţele sufleteşti şi
mentale sunt total diferite. E greu
dacă ne gândim că Occidentul a
cunoscut pe rând corectitudinea
teologică şi astăzi pe cea politică, pe
când noi am cunoscut doar
INCORECTITUDINEA ISTORIEI
şi mângâierea lui Dumnezeu. Căci
cele două din urmă merg împreună
la acest neam umilit de istorie dar
înălÅ£at de Dumnezeu. (…)

Sfinţii nu vorbesc – vorba
este a oamenilor, ei cuvântă. Deci
să-i dăm cuvântul:

„Mi-ar fi cu neputinţă să
alcătuiesc stihuri până când nu simt în
inima mea ceea ce scriu. Cuvintele
stihurilor izbucnesc din inimă ca nişte
scântei dintr-o cremene, dar asta sentâmplă
numai atunci când cremenea
inimii este lovită de amnarul durerii sau
al bucuriei, al mustrării pentru păcate
sau al recunoştinţei faţă de milostivul
Dumnezeu… Când scriu ceva mai
mişcător simt o durere la inimă, ca şi
cum stihurile ar fi nişte fărâmituri
desprinse din însăşi inima mea zdrobită,
de aceea şi cuvintele curg însoţite de
lacrimi uneori… dar rucodelia mea nu
se-ntreabă aici pe piaţă…Acum lumea,
săraca de ea, este tare grăbită.”

Aşa a cuvântat unul dintre cei
mai noi sfinţi români şi ai întregii lumi
creştine: Sfântul Ioan Iacob Românul
din Hozeva. Cât de mult seamănă
această durere a inimii, când stihul
porneşte din suflet, cu ceea ce a răspuns
Mihai Eminescu când a fost lăudat de
Majestatea Sa, Regina Elisabeta (poeta
Carmen Sylva) pentru versurile sale:
„Majestate, versurile se desprind de noi
ca frunzele moarte de copac.”
Această jertfă a viului, acest
suspin adânc al inimii este tonul limbii
care poate vorbi profund despre destinul
acestui neam. Aici orice analiză se
opreşte, ideile se frâng neputincioase.
Cred că perioada comunistă se poate
compara cu un copac ce-ÅŸi pierde
frunzele, rămânând uscat. Fiecare
frunză este o jertfă a copacului ucis în
ceea ce are el mai bun. Toată
intelectualitatea, tot tineretul ţării ucis în
închisori, mutilat sufleteşte în numele
unei Idei izbăvitoare, toţi ţăranii
gospodari, toată aristocraţia acestui
neam – anulate în numele unei dreptăţi
sociale virtuale. România de azi este
acest copac uscat care ÅŸi-a pierdut
frunzele.Aceste frunze în căderea lor la
pământ au şoptit în taină sau au strigat
neauzite sensul vieţii, al morţii şi al
suferinţei la care au fost supuse.Această
recentă cruzime a omului asupra omului
în România şi în tot ghetoul estic se face
din ce în ce mai neauzită, este din ce în
ce mai eludată din preocupările omului
occidental şi, ce ciudat, când te gândeşti
că totul a pornit de la ei. Joubert, 26
iunie 1806:

„Lecţii violente de
umanitate au fost urmate de cruzimi
îngrozitoare. Mila s-a transformat în
furie. I-am ciopârţit pe Ludovic al XVIlea,
pe sora lui, tot ce Franţa avea mai
virtuos” – textul acesta poate fi luat şi
pus în orice ţară unde comunismul s-a
declanşat. El a ucis tot ce a avut Franţa
mai virtuos, tot ce a avut România,
Polonia, Rusia, Bulgaria etc. mai
virtuos. Copaci desfrunziţi de o istorie
aberantă. Şi totuşi astăzi Răsăritul şi
Apusul se află în contrasens. Sensul
vieţii noastre este în contrasens cu
sensul vieţii lor, nu ne mai întâlnim nici
în viaţă, nici în moarte, nici în suferinţă.
CreÅŸtinismul era cel care ne
unea, care ne făcea fraţi, acesta era
unicul sens al lumii. Acest sens pe care
Hristos l-a adus pe pământ a fost distrus,
compromis ÅŸi mai ales dublat de omul
auto-mântuitor. Nu dragostea faţă de
Dumnezeu ÅŸi aproapele tău – ci
contractul, doctrina, ideologia, nu
mântuirea, ci vindecarea paleativă. Iar
vindecarea aceasta de moment se face
prin idei, iar ideile au ceva pervers în
vindecare precum medicamentele
pentru corp. Părintele fiziologiei,
Claude Bernard, observa: „…acţiunea şi
efectele dezordonate ale substanţelor
medicamentoase sunt asemănătoare
acţiunii şi efectelor cauzelor îmbolnăvirii”.

Căci pe post de panaceu
universal s-a prezentat ÅŸi comunismul, a
garantat vindecarea în plan istoric de
nedreptatea socială. Ce efect a avut
acest medicament s-a văzut şi se vede,
ce dezordine şi ce suferinţă a provocat
în corpul biologic, ce schimbare şi
răsucire a sufletului a făcut, ce mutilare
a fiinţei. Şi totul pentru o Idee. Această
Idee a coborât în umanitate cu trâmbiţă
izbăvitoare, iar preţul ei era schimbarea
de sens. De atunci umanitatea a mers
invers în istorie, în viaţă şi în suflet.
Acest mers invers al ateismului se
altoieÅŸte din mers cu acel mers invers al
lumii secularizate. O nouă idee s-a
născut din resturile încă fumegânde ale
altei idei. Un alt virus mai puternic decât
celălalt promite mântuirea. Şi în timp ce
sensul lumii era mutilat, în timp ce
oamenii se minunau de promisiunile
noii mântuiri, în timp ce milioane de
cărţi erau date omenirii ca o nouă Biblie,
undeva în Răsărit un preot de ţară
spunea: ideile nu sunt bune, că n-au
mamă!

Omul format de iadul
comunist ÅŸi cel trecut prin pustia
secularizării – cei doi mutilaţi în sfârşit
s-au întâlnit şi aleargă prin lumea
modernă sfărâmată în milioane de
sensuri. „Acum lumea, săraca de ea, e
tare grăbită”, spune Sf. Ioan Românul,
„Rucodelia mea nu se-ntreabă aici pe
piaţă”. Piaţa lumii noi cu sensurile ei.
Mileniul III cu inflaţia de sensuri ale
omului modern ÅŸi marginalizarea sensului
lui Dumnezeu. Corabia creştină stă
singură pe talazurile înspumate ale unei
omeniri furibunde, fără Dumnezeu. O
lume care nici măcar nu se sinchiseşte
de sensul pierdut, ci este în căutare
perpetuă de noi sensuri, îşi produce, îşi
fabrică la scară industrială sensuri.
A vorbi acestei lumi despre
sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei în
sens creştin pare o imensă inutilitate ce
frizează absurdul. Şi totuşi, spune
Apostolul Pavel, „nădăjduiţi! Dar ce
nădejde este aceea care se vede?” Şi
tocmai de aceea, că la orizont nu se vede
nimic, trebuie să ne rostim şi să ne trăim
până la capăt sensurile date de
Dumnezeu.

Când pe malul Senei sentemeia
cu graţie filosofică legitimarea
intelectuală a noii religii, comunismul,
când inteligenţa lumii era fascinată de
noul dumnezeu, undeva într-o celulă în
Răsăritul îndepărtat, într-o ţară devenită
toată puşcărie se mărturisea sensul
adevărat al vieţii, al morţii şi al
suferinţei. Un tânăr bolnav, distrus fizic
prin tortura aplicată de noua Idee, se
pregătea să moară. Se pregătea dând
sens morţii sale, suferinţei sale şi vieţii
sale. „Mâine mă duc”, spune acesta
colegilor de suferinţă…(n-a spus mâine
mor!). „Unde te duci, mă banditule, că
eu sunt hristosul tău acum”… se aude
glasul plutonierului. (Era glasul istoriei
triumfătoare care arestase penibil
Veşnicia.) „Mă duc, domnule plutonier,
acolo unde o să veniţi şi dumneavoastră”,
răspunde cu seninătate tânărul
muribund ÅŸi astfel veÅŸnicia lui
Dumnezeu întoarce discret spatele
istoriei făcută de om. Acest schimb de
replici, simple în aparenţă, arată
răscrucea umanităţii de azi.
Murmurul de rugă al Sfântului
din pustia Hozeva şi murmurul de rugă
al puşcăriaşilor comuniste se unesc
dincolo de „teroarea istoriei” şi refac din
lacrimi chipul neîntinat a lui Dumnezeu.
Căci, ca să vezi sensul vieţii, al morţii şi
al suferinţei din ghetoul comunist, nu
ochiul raţiunii poate, ci ochiul plin de
lacrimi, care te va duce mai presus de
fire şi-ţi va arăta drumul înapoi spre
casă. Plutonierul comunist a devenit
între timp om modern, nemurirea lui era
atunci asigurată ideologic de Partid,
astăzi este asigurată medical prin
criogenie. Sensul vieţii lui era
cincinalul, astăzi – clipa.
Suferinţa în comunism
aparţinea celor închişi, iar sensul ei
creştin dispreţuit şi considerat o ratare.
Ca să scapi de suferinţă, arma lor era
şantajul, ţi se propunea colaboraţionismul,
compromisul fiinţei, iar în lagărele
dure hulirea lui Dumnezeu şi a credinţei
– exerciţiul fusese deja făcut în timpul
revoluţiei franceze, când creştinii au fost
internaţi de către revoluţionari într-un
spital de nebuni.(…)Mai târziu la PiteÅŸti
lucrurile evoluează, erau puşi să scuipe
pe icoane. Astăzi este mai soft, se cere
scoaterea icoanelor din şcoli, iar în acest
timp societatea civilă revoluţionară
română – modernă, adună semnături
pentru scoaterea religiei din şcoli. Şi iată
evoluţia lui Darwin, dar nu de la o
specie la alta, ci în cadrul speciei;
„Sfântul a devenit mai sfânt şi miliţianul
mai miliţian”. Numai că sfinţii noştri din
puşcării n-au fost canonizaţi, în timp ce
miliţianul a devenit om modern, şi-a
lepădat în grabă conştiinţa sovietică
pentru cea europeană. (…)

Sensul vieţii creştinului
puşcăriaş era învierea, sensul vieţii
„omului modern” este longevitatea prelungită
până la absurd. Aceste sensuri
ale creÅŸtinismului ÅŸi ale omului mileniului
III nu se vor întâlni niciodată, căci
omul învăluit de dragostea lui Hristos a
fost înlocuit de omul mumificat de
drepturi. Unii vor să se mântuiască de
lume, dar creştinul îl roagă pe
Dumnezeu să mântuiască lumea.
Creştinii se-nchină la crucea lui Iisus,
ceilalţi la crucea tâlharului din stânga.
Iar această umanitate parcată pe stânga
este cauza sensului pierdut de astăzi.
Darwin l-a smuls pe om din braţele lui
Dumnezeu şi l-a pus în braţele maimuţei.
Comunismul l-a smuls din braţele
maimuţei şi l-a pus în braţele Partidului,
adică al unei abstracţiuni, globalizarea
n-a făcut decât să-l împingă de aici în
Neant. Dar despre astea eu nu pot vorbi
în limba fără de inimă a lumii moderne,
„căci cuvintele stihurilor izbucnesc din
inimă ca nişte scântei, dar asta sentâmplă
numai atunci când cremenea
inimii este lovită de amnarul durerii…”
(Sf. Ioan Românul cel Nou)

DAN PURIC
* * *

DAN PURIC – „CINE SUNTEM”

Editura Playtera, BucureÅŸti, 2008

Cartea, închinată Părintelui Atanasie – “lumină de
om şi de neam românesc”, reuneşte interviuri şi discursuri
ale artistului creştin Dan Puric. Titlul cărţii este dat de un
capitol din carte, care reflectă o serie de conferinţe omonime
susţinute la Bucureşti, Cluj, Oradea, Arad, Iaşi şi Constanţa.
Lucrarea este prefaţată de către Părintele Iustin
Pârvu, care îl prezintă pe Dan Puric ca pe un mentor al
generaţiei tinere într-o “societate românească care-şi pierde
valorile neamului ÅŸi ale creÅŸtinismului. Au reuÅŸit duÅŸmanii
ortodoxiei să se ajungă la această stare de uitare.”
Pe linia Părintelui Stăniloae, care în clipele dinaintea
morţii striga că “ne piere neamul”, şi a părinţilor duhovniceşti
ai Bisericii, Dan Puric se simte obligat să tragă
semnalul de alarmă: “atacurile care se dau astăzi asupra
ortodoxiei reprezintă hârtia de turnesol a creştinismului
adevărat din România”.

Ni se pare interesantă perspectiva lui Puric asupra
integrării europene, o perspectivă echilibrată, deschisă şi de
mare discernământ. El avertizează asupra anexării unei
ideologii transmise prin aşa-zisa “societate civilă”, dar ne
cere şi să nu ne isterizăm pentru pericole presupuse. Şi mai
ales vorbeşte naeionescian de datoria noastră de a spiritualiza
Europa, avertizând în acelaşi timp că nu putem permite
nimănui să intre în intimitatea unui popor şi să-i reevalueze
valorile. Mărturisirea lui Puric despre martirii şi sfinţii din
închisorile comuniste, ca ilustrare a rezistenţei în faţa “terorii
istoriei” (Mircea Eliade), este dramatică. Găseşte originea
comunismului, din perspectivă creştină, în Revoluţia
Franceză (compromisul fiinţei, hulirea lui Dumnezeu şi a
credinţei).Dând dovadă de luciditate şi de curaj, Puric critică
atitudinea intelectualităţii contemporane “care a defrişat orice
valoare românească”. Dacă adăugăm ca ingrediente
dezinformarea ÅŸi distorsionarea memoriei din partea
securităţii, băşcălia şi blasfemia mitocanului, avem ghiveciul
naţional. Iar ca remediu ne recomandă să deosebim valoarea
de non-valoare. Puric se identifică cu poporul său, compătimeşte
alături de el, şi nu cedează ispitelor intelectuale de
distanţare de popor, sesizând pericolul pentru comunitatea
naţională, atunci când este supusă zeflemelei şi batjocurii,
acela de a ne transforma din popor în populaţie.
Surprinde realist lumea românească, şi cu momentele
ei de cădere (Eminescu spunea că “Toate-s praf, lumeai
cum este şi ca dânsa suntem noi”), dar mai ales cu
momentele ei de înălţare; consideră că este mai important să
ne închinăm la icoana neamului în faţa lui Dumnezeu.
“Matricea creştină, dezvoltată până în ultima celulă a omului
românesc, nu s-a grăbit să semneze în istorie, ci să asigure
dăinuirea”, spune Dan Puric. Martirii din puşcăriile comuniste,
cei care au unit suferinţa cu semnul crucii, sunt „dovada
acestei esenţe”, a “rezistenţei celulei”, cum ar fi spusMircea
Vulcănescu. Adâncindu-ne în memoria recentă a jertfei din
universal concentrationar românesc, vom găsi forţa cu care să
putem merge înainte. Memoria, “ca un permanent duh al
neliniştii, ca re-ndrăgostire de poporul român, ca eliberarea
noastră din iadul uitării şi ca reîntrupare a neamului întru
Hristos!”

Optimismul lui Puric este unul de natură creştină,
aşa cum a învăţat de la modelele exemplare ale culturii
române, pe care le invocă: Mihai Eminescu, Nae Ionescu,
Părintele Dumitru Stăniloae, Valeriu Gafencu, Mircea
Vulcănescu, Simion Mehedinţi, Constantin Noica, Mircea
Eliade, Nicolae Iorga, Petre Ţuţea. Sunt cărămizile vii ale
neamului, spunea Maestrul la lansarea cărţii despre “Sfântul
închisorilor”, Valeriu Gafencu.

Străbate în această carte evlavia lui Dan Puric
pentru Părintele Iustin Pârvu, unul dintre vârfurile generaţiei
de la 1948, care a vrut să împace neamul cu Dumnezeu (după
cum inspirat spunea Mircea Eliade), pe care l-a cunoscut la
Mânăstirea Petru Vodă, unde a ajuns în urmă cu câţiva ani.
„M-au impresionat ochii de icoană ai părintelui Iustin. Suferinţa
sa în închisorile comuniste i-au întărit esenţa voievodală“.
Maestrul povesteste că tot acolo l-a întâlnit pe părintele
Atanasie, care a suferit şi el în temniţele comuniste. „Părintele
Atanasie avea tonul lui Mihai Eminescu, inteligenţa lui
Nae Ionescu şi o bucată din sufletul lui Iustin Pârvu“,
povesteşte mărturisitorul. Pentru că Dan Puric este un
mărturisitor al credinţei noatre, un lucrător şi un trăitor întru
Dumnezeu.

Florian PALAS

VEGHEA – Publicatie a Generatiei Neasteptate – www.veghea.ro