GRIFFONIzarea Bisericii Ortodoxe Romane


PETITIA catre Sfantul Sinod in cazurile apostaziilor ierarhilor CORNEANU si DRINCEC

Miscarea de Reinviere Monahala: IMPARTASIREA ECUMENISTA – APOSTAZIA VEACURILOR

Apostaziile ereticilor Nicolae Corneanu si Sofronie Drincec au lasat oarecum in umbra un alt fapt grav: la reuniunea Sfantului Sinod din 8-9 iulie a.c. conform intereselor Patriarhului Daniel urmeaza sa fie “ales” pentru scaunul Mitropoliei Olteniei si ajutorul sau fidel, Vincentiu Griffoni. In vederea bunei informari a membrilor Sfantului Sinod publicam azi acest material referitor la intrarea satanei in Biserica Ortodoxa Romana, prin diversele ei fete. Una dintre ele: PS Vincentiu Ploiesteanul, alias Vasile Griffoni, alias Barba Rosie, alias Madam Vornicescu. “Parintele” Sectarios Florian Bichir nu lipseste din manuta Vicarului.

Materialul următor a fost scris cu câteva zile înainte ca Patriarhul Teoctist să treacă la cele veÅŸnice, iar tragicul eveniment m-a împiedicat să-l public. ÃŽl postez acum, întrucât, pornind de la informaÅ£iile din acest articol, urmează alte materiale pe care le voi publica. Titlul face referire la cel care s-a ocupat ca “operaÅ£ia” Prea Fericitului să îşi urmeze cursul...

Ca să poţi scrie despre ce se-ntâmplă în Biserică, îţi trebuie abilitatea de a te răsfira în cât mai multe planuri, întrucât, la un moment dat, sursele devin inepuizabile, în funcţie de orgoliile de neînţeles, care macină spaţiul ecleziastic. Şi se vorbeşte din ce în ce mai mult în presă despre biserici paralele, secrete, biserici pirat, bisericuţe şi tot felul de conspiraţii, care-i alarmează pe unii şi îi amuză pe alţii, creând o panică atât de evidentă, încât, cum se obişnuieşte în spaţiul nostru mioritic, nimeni nu se grăbeşte să o constate.
Dacă Petrache Lupu s-a dovedit a fi un exaltat supus, pe care creierele întortocheate din Biserică au reuşit să-l exploateze după voie sau să-l ponegrească, la nevoie, dacă la Vladimireşti părea să se fi diminuat conflictul odată cu moartea mondialei stareţe Veronica, dacă la Pucioasa fenomenul s-a autoizolat, graţie demonului artistic, cu siguranţă selectiv, al lui Marian Zidaru, se pare că un alt duh tulbură liniştea Bisericii, pe care unii ar dori-o mormântală. Cu câţiva ani în urmă, şi-au făcut apariţia în spaţiul religios românesc valahii de pretutindeni, organizaţi într-o asociaţie ciudată, aparent filo-rusă, al cărei exponent principal este Ion Preoteasa, un personaj dubios, afiliat unei mişcări religioase din Ucraina, care nu ezită să se recomande mitropolitul Ioan al valahilor de pretutindeni. Şi, pentru ca peisajul să devină mai haotic, a mai apărut şi un profet la Tecuci, un omuleţ cum nu se poate mai pitoresc, în dialog deschis cu îngerii, care îi revelează mesajele către umanitate, pe care Constantin Dogaru, căci acesta îi este numele, le notează în cărţile sale, ale căror tiraje devin din ce în ce mai mari.

Povestea lui Ioan cel fără de ţaţă.

Absolvent al Facultăţii de Teologie din Bucureşti (în perioada studiilor era spaima colegilor, întrucât lucra ca recepţioner la hotelul partidului, fiind cunoscut faptul că era omul coloneilor de Securitate Buruleanu şi Stănescu), revoluţia-degeaba îl găseşte preot în parohia Saxoni, judeţul Giurgiu, aflându-se în mijlocul unui proces de divorţ, intentat de soţia sa, care-l acuza de lucruri foarte urâte la vremea aceea, păcate negre de pucioasă din Valea Sidim (homosexualitate). Nu trecu multă vreme de la revolta kitchioasă de pe Dâmboviţa, că, până să cheme Iliescu minerii, Preoteasa traversează Atlanticul şi ajunge în Las Vegas, unde schimbă coliva pe tot felul de bişniţării. Se întoarce în ţară prin ’99, cu gândul de a deveni episcop de Giurgiu, eparhie refuzată de Teodosie Petrescu, actualul arhiepiscop al Tomisului, pe-atunci vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor. Patriarhul, după refuzul arhiepiscopului Teodosie, şi-a amintit de Clement Popescu, stareţul mănăstirii Cernica, acesta fiind cel care în ’90, când Teoctist a fost înlăturat din scaunul patriarhal, l-a dosit o vreme la mănăstirea Sinaia, pe care o conducea pe-atunci, stareţii celorlalte mănăstiri din Arhiepiscopie refuzându-l diplomatic pe patriarhul fugitiv. Cum despre Clement se zvonise că ar avea probleme pidosniceşti, propunerea patriarhului de a-l numi pe acesta episcop de Giurgiu (propunere prin care i-ar fi arătat recunoştinţa pentru găzduirea din vremurile de băjenie) s-a dovedit a fi pentru adversarii lui Teoctist un prilej de a-i ştirbi autoritatea celui care a rămas „din timpul său afară”. Ca atare, presa a vuit despre cazul stareţului pederast, Prea Fericitul şi-a pătat din nou obrazul, căci călugărul acuzat era din propria-i curte (Arhiepiscopia Bucureştilor) şi, totodată, ocrotitul dumnealui, iar Clement a fugit în Finlanda şi dus a fost multă vreme. Şi, pentru că la Giurgiu nu era dorit Clement, lui Ion Preoteasa, aventurierul nostru transatlantic, bicontinental şi bisexual unic, i-a fost înlesnită o întrevedere cu patriarhul, pentru a „peţi” episcopia de la Giurgiu, care se pare că nu atrăgea pe nimeni. Iar patriarhul îl găseşte ca fiind „un băiat potrivit”, mai ales că află despre el că a construit o biserică în Las Vegas, unde a slujit, ca preot celib, aproape zece ani (de fapt, în America, Preoteasa a liturghisit doar de câteva ori la o biserică a sârbilor). Adevărul despre craiul de cur-te veche ajunge, însă, în scurt timp la urechile patriarhului, care îşi retrage aprecierile, dorind să nu mai audă de acest „derbedeu divorţat”. Cum gândul arhieriei nu-i dădea pace, Ion Preoteasa a încercat în repetate rânduri să dovedească, printr-un act dubios, că fosta soţie avea probleme psihice, însă încercările lui s-au dovedit zadarnice.
Interesant este aspectul că unul dintre vicarii de la Bucureşti i l-a prezentat patriarhului pe Ion Preoteasa, care se arătă foarte susţinut de Lia Roberts, de oficialităţile judeţului Giurgiu şi de Partidul Democrat. Multă vreme am crezut că Teodosie este cel care l-a introdus pe aventurierul nostru în mediul patriarhal, însă se pare că nu e aşa. Teodosie are vina lui în această poveste (i-a îngăduit, o perioadă, lui Preoteasa „escapadele arhiereşti” la mănăstirea Cocoşu şi a întreţinut ceva legături cu schismaticii de la Cernăuţi şi cu Olivian Bindiu), însă cel care l-a adus în palatul patriarhal pe „pribeagul” Ion este un alt ierarh cu puternică susţinere politică, legat de cercurile pe care Preoteasa le frecventa în America datorită relaţiilor de rudenie cu anumite persoane din aceste anturaje. Cei care cunosc mai îndeaproape povestea, ca să nu rostească numele vicarului cu barbă roşie, i-au zis Madam Vornicescu.

Dar, dacă patriarhul a aflat despre reputaţia lui Preoteasa, cu toată susţinerea pe care o avea acesta din partea unor oficialităţi române şi americane şi cu tot sprijinul Partidului Democrat, nici măcar „Madam Vornicescu” nu l-a putut pricopsi cu un engolpion, fie el şi pentru Giurgiu, căci canoanele se mai încalcă, dar nu în văzul lumii. Şi-apoi, Madam Vornicescu avea în acea perioadă şi alte lucruri de muşamalizat, după proaspăta vizită a Papei, dar despre asta poate cu altă ocazie.

Văzând Ioan cel fără de Å£aţă că lucrurile nu se rânduiau conform aÅŸteptărilor lui (adică se rânduiau, dar pe invers), ÅŸi-a amintit că mai e cineva care aÅŸează cununi chiar ÅŸi pe capetele văduvoilor (fie ei ÅŸi prin divorÅ£), ÅŸi-anume Balaurul roÅŸu de la răsărit, ex-sovietic, dar pururi comunist. Ca atare, se îndreptă spre Ucraina, unde Biserica e plină de schisme, încât până ÅŸi Biserica oficială (la care a aderat majoritatea populaÅ£iei), reprezentată de mitropolitul Filaret, este o fracÅ£iune despărÅ£ită de Sinodul de la Moscova. Dar, pentru că aventurile transatlantice îi erau mai cunoscute decât drumul către patria comunismului pe care îl servise odinioară, după priceperea lui, desigur, se însoÅ£i cu un alt personaj de poveste, vechi năzuitor de mitră prin Banat, Olivian Pop. ÃŽmpreună merseră la CernăuÅ£i, unde, în curtea din spatele unei case de pe strada Ruskă nr. 145 b, s-a înălÅ£at o bisericuţă, care, în urma unei investigaÅ£ii la faÅ£a locului, am aflat că se vrea a fi catedrala Arhiepiscopiei CernăuÅ£iului, HerÅ£ei ÅŸi Bucovinei, subordonată Sinodului Bisericii Autonome Adevărat-Ortodoxe a Ucrainei, cu sediul în apropierea Kievului, tot în curtea unui cetăţean, Adrian Lapin, care nu e oricine, ci fostul preot din sat, actualmente mitropolit primat, adică tartorul acestei miÅŸcări. Să fi fost prin august 2004, când arhierei „pe care lumea nu putea să-i mai încapă” coborâră din luxoasele limuzine în faÅ£a casei din CernăuÅ£i, adresa amintită mai sus, ÅŸi intrară spre „obÅŸtească slujire” în locaÅŸul construit de Varsanufie Solopov în propria-i curte, faptă pentru care a ÅŸi fost răsplătit cu titlul de Arhiepiscop al CernăuÅ£iului, HerÅ£ei ÅŸi Bucovinei ÅŸi Exarh al Plaiurilor, trecându-i-se cu vederea „pravoslavnicele-i apucături”, despre care ne înÅŸtiinÅ£a un preot român din CernăuÅ£i: „Pasămite diocheatul cela de Varsanufie nu-i el băiet rău, doar atât că, pe când era diacon la Poceaevo, o greÅŸit el cu niÅŸte muieruÅŸce ÅŸi l-o fugărit din mănăstire. Amu, iaca e mitropolit ÅŸi are ÅŸi muiere-n casă…”, povestea preotul râzând.

Aşa că Adrian Lapin, Varsanufie Solopov şi încă alţi trei, iluştri ca şi ei, şi-au pus mâinile bolşevice peste creştetele „arhimandriţilor” Olivian Pop şi Ion Preoteasa (în realitate, Pop era protosinghel, iar Preoteasa nici măcar nu era călugărit), înălţându-i până „la cerul al nouălea” şi numindu-i arhierei cu nume mari, respectiv: Mitropolitul Olivian al Europei, Americii şi Canadei (pesemne că-n celelalte continente nu erau posturi vacante) şi, respectiv, Episcopul Ioan al întregii Românii (ulterior, Preoteasa s-a autointitulat arhiepiscop şi, mai apoi, mitropolit primat. Mă gândesc că urmează un titlu de genul: Sanctitatea Sa Ion Preoteasa Întâiul, Patriarh şi Papă al valahilor de pretutindeni, al treisprezecelea dintre apostoli şi judecător al lumii) . A urmat o chermeză de zile mari în reşedinţa „vlădicească” marca Solopov, după cum ne povestise un vecin bine-intenţionat.

Olivian Pop şi intelectualii bine-plăcuţi Bisericii.

„Olivian Bindiu îşi află ÅŸi el locul pe această pânză pe care timpul necruţător o învâlvorează… A lăsat operă nu doar de gospodar bănăţean, ci ÅŸi de cărturar…” citeam zilele trecute într-o carte apărută în 2005 ÅŸi intitulată „Vremea seniorilor”. Autorul ei, care în perioada de tristă amintire pentru cei care-au prins-o desfiinÅ£a în gazetele partidului pe jurnaliÅŸtii anti-comuniÅŸti de la microfonul Europei Libere, adică pe Monica Lovinescu, Paul Goma sau I. Petru Culianu, a oferit de curând un interviu în care se arăta foarte deranjat de presa din România, pe care o cataloga drept „slugarnică”. Åži iată ce fel de personaje impune dumnealui în ochii opiniei publice, prin paginile jenante, în care ipocrizia întrece cu mult până ÅŸi stângăcia condeiului. E drept că pe Olivian Pop îl prezintă cu numele de Bindiu, la care a renunÅ£at ulterior, precum ÅŸi autorul cărÅ£ii citate mai sus ÅŸi-a schimbat numele de Gabriel Târnăcop în Arthur Silvestri. Ca să vezi, unde dai ÅŸi unde crapă… Spre a exemplifica opera de cărturar a lui Pop-Bindiu, cronicarul Securităţii aduce ca exemplu cartea Lumină spre descoperirea neamurilor. Am răsfoit-o ÅŸi noi, ca atare îi aducem domnului ToporiÅŸcă la cunoÅŸtinţă că informaÅ£iile elementare din volumul despre care ne încredinÅ£ează că l-a „citit ÅŸi a rămas îngândurat, înÅ£elegând datorită acestei perspective ce se măreÅŸte prin lentila vremii fără vârstă” se regăsesc ad-literam în Catehism ÅŸi în manualul de Morală pentru seminariile teologice. Autorul mai prezintă (printre numele consacrate, necontestate de nimeni, pe care le rosteÅŸte ÅŸi la festivităţile penibile ale AsociaÅ£iei Române pentru Patrimoniu, ca să dea o oarecare greutate respectivelor întruniri) ÅŸi alÅ£i „iluÅŸtri cărturari” ai neamului ÅŸi ai Bisericii, precum un episcop din Muntenia ÅŸi un fost stareÅ£ din Moldova, cărora nu vreau să le mai pomenesc numele cu care-au semnat prin revistele eparhiale studiile de istoriografie trudite de Dan Zamfirescu sau Zoe Dumitrescu-BuÅŸulenga. Pe aceeaÅŸi pagină cu Olivian Bindiu apare ÅŸi numele real al lui… Madam Vornicescu. ÃŽl aflăm, din spusele d-lui Târnăcop, „un cărturar tânăr… fin intelectual ÅŸi erudit” (L-aÅ£i auzit vreodată predicând? Predică rar, dar, ÅŸi când vorbeÅŸte, e o pedeapsă cu adevărat cruntă să-l asculÅ£i), redactor la revista Mitropolia Olteniei, adică „făcător de revistă”. ÃŽmi povestise mie un ierarh mai bătrân, om al lui Dumnezeu, de o prietenie între Madam Vornicescu ÅŸi Olivian Bindiu, legătură care i-a facilitat acestuia din urmă ÅŸi debutul publicistic în Mitropolia Olteniei. Aveam să verific de curând ÅŸi, într-adevăr, primele predici ale „mitropolitului” Olivian au fost publicate în revista amintită în vremea în care „făcătorul” ei era respectivul Madam Vornicescu. Nu degeaba d-nul Târnăcop i-a notat pe aceeaÅŸi filă de carte în 2005, după ce amândoi primiseră „toată puterea în cer ÅŸi pe pământ”, unul în Dealul Patriarhiei, iar celălalt în ograda din CernăuÅ£i. Se pare, însă, că între cei doi ÅŸi autorul penibilului volum sunt alte legături, ezoterice, de tip maestru-ucenic, în genul celei din care face parte un coleg de redacÅ£ie pe care l-a avut Târnăcop la „Pentru Patrie”, un alt ilustru anonim, Olimpian Ungherea, despre care de curând aflarăm că face parte dintr-o organizaÅ£ie ocultă care zice-se c-ar conduce lumea. Acesta, în calitate de mason (am aflat că este venerabilul Lojei MeÅŸterul Manole), declara la televiziunea bodegă: Avem ÅŸi episcopi masoni!

Olivian Pop-Bindiu a fost stareţul Mănăstirii „Izvorul-Miron” din Banat. A candidat în 1995 pentru postul de episcop al Caransebeşului, dar alegerile au fost câştigate de arhiereul Emilian Birdaş, fost episcop al Alba-Iuliei. El este preotul despre care controversatul Ioan Dimitrie Bica spune că l-a spovedit şi, auzind de patima ce-l stăpâneşte (homosexualitatea), l-a îndemnat să intre în mănăstire. Tot el l-a călugărit pe Bica, luându-l ca ucenic. Mai târziu, fiind îndepărtat de mitropolitul Nicolae Corneanu, a plecat din Banat şi s-a stabilit ca preot militar la centrul de reeducare din Găieşti, unde, timp de doi ani, a slujit ca ierarh, ceea ce reprezentanţii centrului eparhial Târgovişte susţin că n-au ştiut. E greu de crezut că Arhiepiscopia, care cunoaşte şi numărul lumânărilor care se vând într-o parohie de ţară, nu cunoştea activităţile de la Găieşti. Apoi, semnul de întrebare se accentuează dacă ne gândim că, deşi aceste lucruri au fost dezvăluite prin presă din aprilie 2006, Arhiepiscopia Târgoviştei a luat măsuri foarte târziu, invocând motive din cele mai penibile, cum că nu au consistoriu monahal (organul judecătoresc bisericesc competent în anchetarea unui călugăr) sau că Bindiu a adus o adeverinţă de la Cernăuţi conform căreia nu are legătură cu mişcarea.

Olivian Bindiu şi-a susţinut teza de doctorat în Drept Penal la Academia de Miliţie din Chişinău şi, în prezent, este conferenţiar în cadrul Universităţii de Stat din Moldova.

Un alt membru al acestei mişcări este preotul Gheorghe Cristescu de la Lugoj, a cărui titulatură este Grigorie Cristescu Timişanul, fiind vicarul lui Olivian Bindiu. Interesant e aspectul că Gheorghe Cristescu este căsătorit, ceea ce în Biserica Ortodoxă nu i-ar permite o ascensiune în ierarhia superioară. Dar, cum ierarh este doar în paralel, oficial fiind preot la Jandarmeria din Lugoj, în paralel este şi călugăr, căsătorit fiind numai oficial şi numai acasă la el.

Lista poate continua cu nume cunoscute, atât din cler, cât şi din rândul laicilor. Şi prin presă s-au strecurat valahii de pretutindeni, unul dintre aceştia fiind recunoscut ca „jurnalist specializat în problemele religioase”, dar numele lui nu-l consemnez decât în paranteză (Domnu’ Bichir, ştim, dom’le, ştim… că să fi trecut un an jumate de când, la ceas de seară, îl sunai pe Bindiu, mărturisindu-i că, în urma unei discuţii cu un valah pravoslavnic, te-ai hotărât să te lepezi de grecul stilist care te-a “hirotonit” preot în ascuns, pentru a intra în rândurile pitpalacilor de pretutindeni. Nu, dom’le, n-ascultăm telefoanele, dar, când mai porţi asemenea conversaţii de mare taină, atenţie mare la cei care sunt în apropiere. Fii pe pace, şi noi, ca şi Teodosie, îţi promitem că păstrăm secretul…). Pentru cei care-şi amintesc că, la sfârşitul anului trecut, jurnalistul menţionat realiza un interviu cu Prea Fericitul şi un reportaj la Palatul Patriarhal am o întrebare: cine credeţi că l-a dus pe valahul stilist în reşedinţa din Deal? Vă răspund tot eu: Madam Vornicescu.

Cititi continuarea mai jos

Continue reading

PARINTELE Gheorghe Calciu: Patimile, moartea ÅŸi ÃŽnvierea Domnului

Joi, seara, a avut loc Cina cea de Taină. Se pare că Iisus Şi-a luat toate măsurile pentru ca Ultima Cină cu apostolii Săi să nu fie tulburată de marii arhierei care ar fi putut să trimită ostaşi şi servitori să-L ia din foişor, căci ei se temeau să facă o arestare în public. De aceea, niciunul dintre ucenici (pentru ca Iuda să nu afle de locul Cinei) nu a fost înştiinţat de planul lui Iisus, până în faptul serii, când, întrebat fiind, a trimis doi ucenici în Ierusalim să pregătescă Cina. Scopul acestei ultime Cine cu ucenicii era instituirea Sfintei Euharistii (Împărtăşanii).

În această privinţă, iată ce scrie Sfântul Evanghelist Matei în Evanghelia lui: Atunci arhiereii şi bătrânii poporului s-au adunat în curtea arhiereului care se numea Caiafa şi împreună s-au sfătuit ca, prin vicleşug, să-L prindă pe Iisus şi să-L omoare. Dar ziceau: Nu în ziua praznicului, ca să nu se facă tulburare în popor. (Mt. 26: 3-5) Din cauza aceasta, Iuda nu a ştiut nimic dinainte, ci s-a trezit numai că, împreună cu ceilalţi ucenici, a trebuit să meargă în foişor, după ce totul fusese pregătit.

Deoarece ucenicii au înÅ£eles că scopul Cinei de Taină era instituirea Sfintei Euharistii, în relatarea acestui moment, EvangheliÅŸtii sinoptici – Matei, Marcu ÅŸi Luca – insistă pe momentul respectiv ÅŸi pe afirmaÅ£ia lui Iisus că unul din cei 12 ÃŽl va vinde. EvangheliÅŸtii sinoptici redau momentul Cinei în termeni foarte apropiaÅ£i. De aceea voi lua ca prototip Evanghelia Sfântului Matei, deosebirile dintre cei trei fiind neînsemnate diferenÅ£e de limbaj ÅŸi de câteva detalii în plus sau în minus.

Ne întoarcem deci la relatarea Cinei la Sfântul Matei Evanghelistul: Iar când s-a făcut seară, a şezut Iisus cu ucenicii Săi la masă şi pe când mâncau, Iisus le-a zis: Adevărat vă grăiesc că unul dintre voi mă va vinde. (Mt. 26: 21) Această afirmaţie a Mântuitorului, care putea fi o acuzaţie la adresa oricăruia dintre ucenici, i-a tulburat foarte mult şi au început, pe rând, să-L întrebe pe Învăţător:

Doamne, nu cumva sunt eu? Pentru a-i linişti, Iisus precizează: Cel care a întins cu Mine mâna în blid, acela Mă va vinde. După aceea adaugă: Fiul Omului merge precum este scris pentru El. Dar, vai, pentru acel om prin care Fiul Omului este vândut; bine era acelui de nu s-ar fi născut. (Mt. 26: 24) Iuda care întinsese în blid cu Iisus, s-a simţit obligat să întrebe: Nu cumva sunt eu, Învăţătorule? Raspunsu-i-a Iisus: Tu ai zis! (id. v. 25). Ceea ce era confirmarea că aşa este.

La Ioan, această scenă este prezentată oarecum diferit, pentru că se lăsase deoparte de către sinoptici un incident pe care ceilalÅ£i nu-l observaseră: în timp ce ucenicii se întrebau ÅŸi-L întrebau pe Iisus: Doamne, nu cumva eu sunt acela, Petru i-a făcut semn lui Ioan, care stătea cu capul pe pieptul lui Iisus, să-L întrebe: Doamne, cine este? Iisus i-a răsupuns: Acela este căruia Eu, întingând îmbucătura de pâine, i-o voi da. Åži întingând îmbucătura de pâine, a luat-o ÅŸi i-a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul ÅŸi după îmbucătura de pâine, atunci a intrat satana într-însul… Deci, după ce a luat acela îmbucătură de pâine, îndată a ieÅŸit. Åži era noapte. (In. 13: 25-27 ÅŸi 30). Acest incident s-a petrecut în taină ÅŸi ceilalÅ£i ucenici nu au auzit întrebarea discretă a lui Ioan, nici ceea ce spusese Iisus din cauza tumultului care se făcuse printre Apostoli. Când Iuda a plecat, după înghiÅ£irea îmbucăturii dată de Mântuitorul, ÅŸi acesta i-a spus: Ceea ce faci, fă mai repede, ucenicii au crezut că ÃŽnvăţătorul a vrut să-i spună (pentru că Iuda purta punga), să cumpere ceea ce trebuia pentru sărbătoare. (In. 13:29)

Ioan mai relatează un eveniment foarte semnificativ şi mişcător, o faptă a Mântuitorului pe care cei care dau titlul capitolelor au numit-o Spălarea picioarelor ucenicilor.

… ÅŸtiind Iisus că Tatăl pe toate I le-a dat în mână ÅŸi că de la Dumnezeu a ieÅŸit ÅŸi la Dumnezeu merge, S-a sculat de la Cină, S-a desbrăcat de haine ÅŸi luând un ÅŸtegar, S-a încins cu el. După aceea a turnat apă în vasul de spălat ÅŸi a început să spele picioarele ucenicilor ÅŸi să le ÅŸteargă cu ÅŸtergarul cu care era încins. A venit deci ÅŸi la Simon Petru. Acesta I-a zis: Doamne, oare Tu să-mi speli mie picioarele? Iisus i-a răspuns zicând: Ceea ce fac Eu, tu nu ÅŸtii, dar vei înÅ£elege după aceasta. Petru i-a zis: Niciodată nu-mi vei spăla Tu mie picioarele. Iisus i-a răspuns: Dacă nu te voi spăla, nu ai parte cu Mine. Zisu-I-a Simon Petru: Doamne, nu numai picioarele, ci ÅŸi mâinile, ÅŸi capul. Iisus i-a zis: Cel ce s-a îmbăiat nu are nevoie să i se spele decât picioarele, căci e curat tot. Åži voi sunteÅ£i curaÅ£i, dar nu toÅ£i, căci ÅŸtia pe cel care avea să-L vândă. (In. 13: 2-11)

Întreaga Cină a fost plănuită de Iisus în secret, pentru ca nu cumva Iuda să-L vândă înainte de instituirea Sfintei Euharistii (Împărtăşanii). Aceasta a fost esenţa Sfintei Cine a lui Iisus: să nu-i lipsească pe ucenicii Săi de prezenţa Lui sensibilă după moartea, Învierea şi Înălţarea la cer. Şi să nu ne lipsească nici pe noi creştinii de prezenţa Lui palpabilă până la sfârşitul veacului, când Îl vom avea pe Iisus cu noi în deplinătatea slavei lui Dumnezeu.

(…) Sfânta Scriptură relatează în detaliu chinurile Mântuitorului. Se părea atunci că toată lumea era cuprinsă de ură şi de dorinţa de a ucide pe Mesia. Şi totuşi, există un moment mişcător, când un om, Simon din Cirene, ia crucea lui Iisus pe umerii săi, atunci când Fiul lui Dumnezeu nu a mai putut-o duce şi I-a purtat-o până la locul răstignirii. A fost momentul trezirii umanităţii care preia greutatea crucii lui Iisus.

Sfânta Scriptură, care relatează toate aceste lucruri, menţionează că, fiind pe cruce, Iisus a rostit şapte strigări:
Continue reading

HRISTOS a ÃŽnviat!

Adevărat, a Înviat!

Parintele Gheorghe Calciu: Patimile, moartea ÅŸi ÃŽnvierea Domnului *
Eminescu ÅŸi ÃŽnvierea

Una din cântările de la slujba Vecerniei începe aşa: „Hristoase, Cel ce cu patima Ta ai întunecat soarele şi cu lumina învierii Tale ai luminat toate…”. În numai câteva cuvinte sunt evocate cele două momente de la sfârşitul vieţii pământeşti a Domnului Iisus: moartea, precedată de convulsiile suferinţelor, şi învierea, precedată de moarte şi îngropare. Este aici confruntarea dintre două stihii antagoniste, care adică nu pot convieţui împreună, întunericul şi lumina.

Sfântul Evanghelist Luca, în concordanţă cu ceilalţi doi sinoptici, ne relatează astfel momentul şi cadrul cosmic în care s’a petrecut moartea pe cruce a Mântuitorului nostru: „Şi era acum ca la al şaselea ceas (adică în jurul amiezii), şi întuneric s’a făcut peste tot pământul până la ceasul a nouălea (adică pe la trei după amiază); şi s’a întunecat soarele”. […] Şi Iisus, strigând cu glas mare, a zis: Părinte, în mâinile Tale Îmi pun duhul. Şi aceasta zicând, Şi-a dat duhul”.

Aşadar, bezna cuprinde pământul în plină zi, soarele devine neputincios, Iisus Îşi dă duhul pe cruce, în timp ce cosmosul îi devine solidar.

Când e vorba de dispariţia luminii, cuvântul cel mai frecvent este verbul a stinge: în forma tranzitivă: a stinge o lumânare, o lampă, o candelă, un bec electric, a stinge un incendiu, şi, la modul generic, a stinge lumina; iar în forma intranzitivă, a se stinge: s’a stins lumânarea, lampa candela, becul electric, s’a stins focul din vatră.

Acelaşi verb însă este folosit şi când e vorba de viaţa unui om: dacă e în agonie, se stinge încet, dacă a murit, s’a stins din viaţă.

Este exact ce se petrece pe Golgota: în timp ce Iisus se stinge pe cruce, lumina se stinge de pe faţa pământului.

Noi ştim însă că lumina pământului, în timpul zilei, vine de la soare. Dacă ar fi să tâlcuim fenomenul de pe Golgota după ştiinţa şi raţiunea noastră, ar trebui să abordăm întâi cauza şi apoi efectul şi să citim: soarele s’a stins, şi întuneric mare s’a făcut peste tot pământul. Dar ordinea din Scriptură e răsturnată: ni se oferă efectul, adică întunericul, dar nu şi cauza.

Să observăm însă, încă o dată, că soarele nu s’a stins, ci doar s’a întunecat, adică a pălit sub împresurarea întunericului. Chiar dacă am presupune că întunericul a fost cauzat de o eclipsă de soare, aceasta nu putea să dureze mai mult de trei minute, dar aici e vorba de trei ore. În cazul acesta se naşte întrebarea: de unde a venit întunericul, dacă el nu e altceva decât absenţa luminii?

Ei bine, dragii mei, gândul ne duce la momentul de dinainte de facerea lumii, când, aşa cum ne spune Sfânta Scriptură, totul era o genună, adică un haos întunecat al materiei create din nimic, dar încă informe: „şi întuneric era deasupra genunii; şi Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină! Şi a fost lumină. Dar de unde venea lumina, de vreme ce ne aflăm în ziua întâi, iar soarele şi luna vor fi create doar în ziua a patra? Ei bine, aceasta era lumina necreată, latentă în fiinţa lui Dumnezeu, şi pe care El a activat-o prin cuvânt. Revenind pe Golgota, avem motive să credem că Dumnezeu-Tatăl Şi-a resorbit lumina pentru trei ore, adică pe durata agoniei lui Iisus, făcându-Şi simţită prezenţa şi răspunzând astfel strigătului disperat al Fiului Său: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M’ai părăsit? Nu, Tatăl nu-Şi părăsise Fiul. Dimpotrivă, El participă, atotputernic şi deasupra oricărei suferinţe, la patima şi moartea Fiului Său, pe care Acesta şi le asumase – depăşindu-şi clipa de şovăială din grădina Ghetsimani – , şi acceptase să soarbă paharul amărăciunii până la fund.
Întunericul primordial precedase lumina creaţiei; lumina învierii este precedată acum de un doliu la scară cosmică.

Dreptmăritori creştini,

Iată-ne ajunşi în Duminica Paştilor, când preotul iese în faţa credincioşilor ţinând în mână o făclie aprinsă şi îi îndeamnă: „Veniţi de primiţi lumină!” Urmează cântările pascale, în care abundă cuvintele lumină, luminos, strălucire, strălucitor, precum: „Să ne curăţim simţirile şi să-L vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a învierii”; sau: „Luminează-te luminează-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit!” Dacă ne întoarcem la cântarea Vecerniei, cu care am început, vom auzi din nou: „Hristoase, Cel ce cu patima Ta ai întunecat soarele şi cu lumina învierii Tale ai luminat toate”.

Nedumerirea noastră însă vine din aceea că verbele a lumina, a străluci, sau derivatele lor, nu se află în nici una din relatările celor patru Sfinţi Evanghelişti asupra învierii Domnului. De la ei ştim, de pildă, că schimbarea la faţă de pe muntele Taborului L-a înfăţişat pe Domnul transfigurat, cu veşmintele strălucitoare , că îngerul care I-a vestit învierea avea înfăţişarea unui fulger , dar nici o menţiune despre propria Sa strălucire. Dimpotrivă, Maria Magdalena l-a confundat cu grădinarul, ucenicii Luca şi Cleopa l-au luat pe ca un drumeţ oarecare, tot ca unui drumeţ i s’au adresat cei şapte ucenici ai Săi (inclusiv Petru şi Ioan) pe malul Mării Tiberiadei ; aşadar, nimic care să arate strălucirea unui Înviat din morţi, nimic care să contrabalanseze, triumfător, întunericul din jurul Crucii.

Şi totuşi, dragii mei, învierea Domnului nu a fost lipsită de strălucire, dar nu exterioară, în văzul lumii, asemenea unui spectacol de senzaţie – aşa cum ni-L înfăţişează neinspirata iconografie occidentală –, ci în intimitatea mormântului, când pereţii de piatră s’au pomenit inundaţi de lumina trupului care se subtiliza prin îndumnezeire, îşi părăsea giulgiurile păstrându-le forma şi ieşea prin toţi porii materiei stâncoase. În aura acestei lumini‚ a pogorât Hristos mai întâi în iad, de unde i-a tras afară pe morţii care-L aşteptau în întuneric, începând cu Adam şi Eva, aşa cum ni-L înfăţişează tradiţia răsăriteană în singura reprezentare iconografică a învierii.

Revenit printre ai săi, El se reconstituie într’un Iisus pe Care propriii Lui ucenici, stând la masă cu Cel pe care-L crezuseră un străin, nu îndrăzneau să-L întrebe: Cine eşti Tu?, ştiind că este Domnul. Lumina învierii nu a avut martori, dar o cunoaştem prin credinţă.
Toate arătările Domnului de după înviere au avut un singur scop, anume să-i convingă pe oameni, începând cu ucenicii Săi, că El, Cel capabil acum să intre într’o casă cu toate uşile încuiate, dar totodată să-i ofere lui Toma proba simţului tactil, este una şi aceeaşi Persoană cu Cel care murise pe cruce: acelaşi Iisus, acelaşi Hristos, acelaşi Fiu al lui Dumnezeu, acelaşi fiu al Mariei, acelaşi Mântuitor.

Pe toate acestea le făcea în pregătirea apostolilor pentru următorul mare eveniment din viaţa Sa pământească, înălţarea la cer.

Iubiţii mei, aş vrea să ştiţi că Înălţarea Domnului este o sărbătoare tot atât de importantă ca şi Învierea şi că ele, deşi prăznuite la date calendaristice diferite, nu pot fi gândite decât împreună. Aşa cum, în iconomia divină, Vinerea Patimilor a fost necesară pentru Duminica Paştilor, tot astfel Duminica Paştilor a fost necesară pentru Joia Înălţării, iar Joia Înălţării a fost necesară pentru cea de A doua Venire, Judecata de Apoi şi constituirea Împărăţiei Cerurilor. Înălţarea era menită să încheie ciclul pământesc al Domnului şi fusese anunţată de El cu mult înainte. I-a spus-o şi Mariei Magdalena, îndată după înviere: „Nu te atinge de Mine, că încă nu M’am suit la Tatăl Meu; ci mergi la fraţii Mei şi spune-le: Mă voi sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru”.

Pe de o parte, era normal ca Iisus să Se Întoarcă în cer, de unde venise, şi, pe de alta, era normal ca El, odată întors, să pregătească locuri pentru noii veniţi de pe pământ. Înălţarea înseamnă imponderabilitate. Iisus îşi arătase această însuşire dumnezeiască în două momente, umblând pe apa mării şi transfigurându-Se pe Tabor, dar acestea erau circumstanţiale, nu permanente şi definitive; înălţarea propriu-zisă va fi permanentă şi definitivă. El şi-a chemat ucenicii într’un loc anume, spre Betania, le-a poruncit să răspândească Evanghelia în toată lumea, Şi-a ridicat mâinile asupră-le şi i-a binecuvântat, după care S’a înălţat la cer.

Învierea nu a avut martori, dar înălţarea a avut. Învierea a fost receptată cu îndoieli şi necredinţă. Iată de ce noi sărbătorim Paştile cu aserţiunea Hristos a înviat!, la care ni se răspunde cu confirmarea Adevărat, a înviat! nălţarea însă a fost o despărţire izvorâtoare de lumină, de vreme ce ucenicii s’au întors în Ierusalim „cu bucurie mare”. Iată de ce în cărţile noastre de slujbă nu există o salutare similară cu aceea de la Paşti. Nu se spune [Hristos S’a înălţat!, Adevărat, S’a înălţat!], pentru că asupra înălţării nu au existat îndoieli sau necredinţă. Faptul că unii creştini folosesc această salutare, din neştiinţă sau exces de evlavie, nu este atestat de Biserică.

Să mai reţinem o rânduială a iconomiei dumnezeieşti. La patruzeci de zile de la naştere, Pruncul Iisus era întâmpinat în templu de către Dreptul Simion, care, luându-L în braţe, L-a mărturisit ca Mântuitor trimis de Dumnezeu-Tatăl. La patruzeci de zile după înviere, Iisus era întâmpinat de către Însuşi Dumnezeu-Tatăl, care Şi L-a aşezat, întru slavă, de-a dreapta Sa. Iată o emoţionantă simetrie divină!

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Am început cu nedumerirea că bucuria, veselia, lumina, strălucirea, jubilaţia pe care le avem noi în sărbătorirea Paştilor nu se regăsesc şi în paginile Sfinţilor Evanghelişti. Şi totuşi, ele există, într’un text al Sfântului Luca. La una din întâlnirile pe care Domnul le-a avut cu ucenicii Săi între înviere şi înălţare, le-a spus: „Acestea sunt cuvintele pe care vi le-am grăit pe când încă eram împreună cu voi, că toate cele scrise despre Mine în legea lui Moise, în profeţi şi în psalmi trebuie să se plinească. Atunci le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile”. Or, a-i deschide cuiva mintea înseamnă, de fapt, a i-o lumina. Există şi expresia curentă a insului care, în sfârşit, a înţeles ceea ce nu înţelesese până atunci: – Acum, da, m’am luminat!

Înţelegerea este în primul rând o virtute a minţii, a intelectului. Noi, cei de astăzi, nu mai plutim în întunericul ignoranţei celor de demult, ci cunoaştem, chiar dacă doar elementar, ce înseamnă patimile, moartea şi învierea Domnului Iisus.

Dar, pe lângă înţelegere, mai e ceva, trăirea. Nu e destul să prăznuieşti Paştile, ca o petrecere oarecare; important e să simţi sărbătoarea vie în interiorul tău sufletesc, că ea face parte din fiinţa ta lăuntrică. . Pentru aceasta însă e nevoie de pregătire, de post, de rugăciune, de spovedanie, de milostenie. Numai astfel putem intra în duhul unei cântări pascale pe care v-o repet: „Să ne curăţim simţirile şi să-L vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a învierii”. Aşadar, curăţirea simţirilor, aceasta e condiţia esenţială pentru accesul fiecăruia din noi la inaccesibila lumină a învierii; doar aşa imposibilul devine posibil, minunea învierii se petrece în chiar sufletul tău.

Fie ca şi în anul acesta să simţim în Sărbătoare nu numai lumina soarelui, dar şi strălucirea Celui a făcut soarele, şi să cântăm laolalaltă:

„Ziua Învierii, şi să ne luminăm cu prăznuirea şi unii pe alţii să ne îmbrăţişăm; să zicem:

Fraţilor, şi celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru Înviere, şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.

* * *

Pastorala de PaÅŸti a IPS Arhiepiscop ÅŸi Mitropolit Bartolomeu

† B A R T O L O M E U
din mila lui Dumnezeu,
Arhiepiscop al Vadului, Feleacului ÅŸi Clujului,
Mitropolit al Clujului, Albei, CriÅŸanei ÅŸi MaramureÅŸului,
iubitului meu cler şi popor, har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru,
iar din parte-mi, arhiereşti binecuvântări.

INEDIT – PARINTELE STANILOAE: Trebuie să avem un stat cât mai creÅŸtin

Omul este o mare taină * Naţionalismul adevărat, ideea de naţiune, de neam, nu poate fi decât o idee morală * Liiceanu cred că-i tare străin de credinţă * Intelectualitatea română de astăzi s-a îndepărtat de ortodoxie * Hristos e mereu nou * Trebuie să avem un stat cât mai creştin * Noi unim luciditatea latină cu sentimentul de taină răsăritean

În primăvara anului 1993, cu numai câteva luni înainte de trecerea în lumea celor drepţi, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae a primit cu smerenie să ne împărtăşească nouă, fondatorilor de azi ai revistei „Veghea”, studenţi pe atunci, un strop din înţelepciunea sa. Venisem din Braşov, aproape de locul naşterii Părintelui, iar acest fapt i-a produs o mare bucurie. Cu duioasă blândeţe, Părintele ne-a vorbit despre ortodoxie, protolatinitate, românism, folclor, literatură, istorie. Şi în permanenţă despre Dumnezeu.

Smerenie, înÅ£elepciune, blândeÅ£e, dar ÅŸi îndârjire, spirit luptător degaja personalitatea de statură filocalică a Părintelui Stăniloae. I-am promis, la finalul întâlnirii, că ne vom întoarce. Ne-o fi aÅŸteptat Părintele… încă ÅŸase luni. Dar noi, luându-ne la trântă cu tinereÅ£ile, n-am simÅ£it cum trece timpul. Ne-am întors la Părinte, dar am aÅŸteptat în zadar să ne deschidă uÅŸa. Era tocmai ziua în care alte porÅ£i avea să deschidă Părintele Profesor Dumitru Stăniloae: cele ale Raiului. Nouă nu ne-a rămas decât să-i fim alături pe drumul spre locul său de veci de la Mănăstirea Cernica.

De atunci am rămas cu o datorie de onoare: să ne întoarcem, mereu, către Părintele Stăniloae. Am aflat care au fost ultimele cuvinte ale Părintelui, înainte de a părăsi trupeşte lumea aceasta: cu un glas disperat, a strigat măicuţei care îi stătea alături: ”Filotee, ne piere neamul!”. De dincolo de mormânt, strigătul Părintelui ne zguduie. În ultima sa clipă, gândul său nu era către sine, căci nu pentru sine a trăit. Ci către noi, cei pe care îi lăsa în urmă. Strigătul său este asemeni unui testament lăsat cu limbă de moarte. Promisiunea făcută în urmă cu 15 ani Părintelui Stăniloae, precum şi ultimele sale cuvinte, ne obligă să reflectăm asupra învăţăturilor pe care ni le-a oferit cu generozitate atunci şi pe care vi le împărtăşim astăzi. Şi să reacţionăm. (Florian Palas)

„Omul este o mare taină”

Omul este o mare taină. Eu sunt o mare taină faţă de celălalt, deşi mă deosebesc de alţii şi fiecare se deosebeşte de alţii; fiecare este o taină de necuprins, de nedefinit. Fiecare este o taină, fiecare este mereu nou, fiecare este altfel decât altul, aşa că nu poţi să reduci viaţa persoanei la o ştiinţă precisă, aşa cum pretinde ştiinţa. Fiecare persoană e o mare taină, o taină care mă înalţă, îmi dă o bucurie… De-aş avea toată lumea, dacă n-ar fi o persoană atentă faţă de mine aş fi cel mai nenorocit om. Numai dacă am o persoană care-i atentă faţă de mine, numai atunci mă simt fericit. Deci ce mare lucru este persoana, cine-o poate defini? Ştiinţa nu cred că mai pretinde astăzi că poate defini persoana. De fapt unde a ajuns lumea? Nu mai are nici o înţelegere a tainei; cei mai dinainte de noi aveau altă înţelegere.

Continue reading

STAREA DE VEGHE – PiteÅŸtiul după PiteÅŸti: de la hard la soft.


Noua noastră publicaţie se numeşte “Veghea”. Un titlu care îi plăcea grozav magistrului nostru, Petre Ţuţea. Ne place şi nouă. Debutăm în Sfântul Post al Învierii Domnului, tocmai perioada care descoperă semnificaţia postului, a santinelei care se găseşte la datorie, a celui care ştie că are de dus o luptă şi că această luptă, dincolo de socotelile noastre, ne angajează în toate ipostazele, inclusiv în ipostaza istorică. Pentru că nu suntem chemaţi să fim doar creatori de istorie, ci să fim răspunzători chiar atunci când nu o creăm sau atunci când ni se pare că mai putem rămâne departe de ea.

Şi pentru că răul nu este impersonal, o să încercăm să facem nişte referiri concrete. Trăim într-o societate din ce în ce mai secularizată, într-o societate din care, dacă ar fi să ne luăm după reprezentanţii “religiei” drepturilor omului, ar trebui să dispară orice însemne sau manifestare creştină din spaţiul public. Ni se par relevante, în acest sens, tentativele de scoatere a icoanelor sau de eliminare a religiei din şcoli. Toate aceste campanii sunt întreţinute de o reţea mică, dar activă şi gălăgioasă, puternic susţinută de vechi structuri ateiste. Este aceeaşi reţea care a fost împotriva ridicării unei biserici în incinta Universităţii din Bucureşti, care s-a împotrivit ridicării Catedralei Mântuirii Neamului sau care a cerut să se scoată rugăciunea “Tatăl nostru” din programele de radio. O reţea care, în partea ei vizibilă, îi are ca reprezentanţi pe “toleranta” Smaranda Enache, Gabriel Andreescu, Renate Weber, Marius Cernea, Mircea Toma sau Alina Mungiu Pippidi (autoarea lucrării blasfemiatoare “Evangheliştii”). Fiecare dintre aceştia reprezintă organizaţii cu nume pompoase, pretinzând că reprezintă societatea civilă. Toţi aceştia încearcă să ne servească un Piteşti “soft”. Dar având aceeaşi finalitate ca şi Piteştiul “hard”: reeducarea prin spălarea creierelor, depersonalizarea, ruperea nodurilor etnice, batjocorirea Bisericii şi a Mântuitorului Iisus Hristos. Este Piteştiul după Piteşti.

Într-un articol din acest număr al revistei publicăm o mărturie de excepţie a unui om care a trecut prin iadul închisorii de la Piteşti, blândul Nicolae Purcărea. Acesta descrie supliciile îndurate de dânsul şi de către studenţii generaţiei sale în perioada Săptămânii Patimilor. Sunt experienţe halucinante, de înfruntare faţă către faţă a satanei. Şi cu toate torturile extreme la care a fost supus dânsul, şi alţii ca dânsul, la întrebarea şefului echipei de reeducatori, Ţurcanu, dacă mai există cineva care crede în Dumnezeu, ridică mâna. Sub spectrul reînceperii torturilor. Dar, iată că Dumnezeu a îngăduit breşe în acest mecanism satanic, pentru ca mărturisirea lui să fie o dovadă a Atotputerniciei lui Dumnezeu. Citind acest material despre Piteştiul “hard”, veţi observa sursa inspiraţiei Alinei Mungiu Pippidi, această nouă preoteasă a societăţii civile. Atât de asemănătoare cu vechea preoteasă a regimului ateu bolşevic, Ana Pauker.

În faţa atâtor atacuri împotriva fundamentelor noastre sufleteşti, ne-am hotărât să ne îndeplinim datoria noastră de creştini, de a-l mărturisi pe Hristos şi de a reacţiona împotriva atacurilor nedrepte îndreptate împotriva Bisericii Ortodoxe Române.

Continue reading

“ADEVARUL va va face liberi” – Patriarhul nu va tine slujba de Inviere

“Ca un leu, Tu, Doamne, in mormant apunand, ca un pui de leu Te scoli, inviind din morti.” (Prohodul Domnului nostru Iisus Hristos)

“Postul cel adevarat este instrainarea de rautati, infranarea limbii, lepadarea maniei, departarea de pofte, de clevetire, de minciuna si de juramantul mincinos”. (Triod)

“Din toate timpurile diavolul a facut tot ce i-a stat in putinta ca sa puna minciuna in locul adevarului”.

“Nimic nu e mai stralucit, nimic mai de neclintit si mai puternic decat adevarul, dupa cum de asemenea, nimic nu e mai josnic, nimic nu e mai slab decat minciuna: oricat s-ar ascunde si oricat s-ar masca ea poate fi usor demascata si usor risipita. Adevarul, dimpotriva ni se arata gol, asa cum este si fara podoabe, inaintea tuturor care vor sa-i admire frumusetea; el nu cauta sa se ascunda, nu se teme de primejdii sau de curse”.

“Pe cat de puternic este adevarul, pe atat de slaba si de neputincioasa este minciuna. Din omul cel mai neinsemnat, din stratul cel mai de jos al societatii, adevarul face o personalitate ilustra; minciuna insa dimpotriva, il injoseste pe om si dintr-un om mare, face un om de nimic”. (Sfantul Ioan Gura de Aur)

“Asa cum lumina se opune intunericului, evlavia, necredintei, dreptatea, nedreptatii, sanatatea, bolii, fapta buna, pacatului, viata, mortii, asa si adevarul se opune minciunii. Cu cat iubim mai mult adevarul, cu atat mai mult suntem datori sa uram minciuna”. (Sfantul Augustin)

“Cel care este de la Dumnezeu asculta cuvintele lui Dumnezeu; de aceea voi nu ascultati pentru ca nu sunteti de la Dumnezeu” (Ioan 8, 38-47).

Continue reading

SFANTUL Mare Mucenic Gheorghe – model al darzeniei crestine


“Indrazniti! Eu am biruit lumea” (Ioan 16,33)

Intreaga crestinatate il sarbatoreste, astazi, pe Sfantul Mare Mucenic Gheorghe, numit in calendarul ortodox “purtatorul de biruinta”. S-a nascut in Capadocia, catre sfarsitul secolului al IV-lea, fiu al unor parinti crestini care l-au deprins din tinerete in dreapta credinta. Ramas fara tata de la o varsta frageda, se muta impreuna cu mama sa in Palestina, unde parintii sai aveau o mostenire. In timpul imparatului roman Diocletian (284-305), s-a inrolat in armata romana, unde a devenit in scurta vreme renumit pentru forta, priceperea si vitejia lui in lupta, incat a fost ridicat la rang de ofiter in garda imperiala.

Martir pentru Hristos

In anul 303, Diocletian a aprins prigoana impotriva crestinilor. Din anul 303 si pana la 313 (anul decretului de la Milan, prin care imparatul Constantin cel Mare a dat pace crestinilor), Biserica Crestina a trecut printr-o cutremuratoare incercare si o sangeroasa proba: crestinii au fost siliti sa aleaga, cu pretul vietii lor, intre zeii pagani si Hristos. Diocletian a emis un edict de persecutie a crestinilor, care a declansat un imens val de arestari, torturi, crime, toate sub lozinca imperiala “numele crestinilor sa fie sters”.

Cunoscand decretul de prigonire impotriva crestinilor, indata Gheorghe s-a infatisat singur inaintea imparatului Diocletian si, inaintea intregii curti imperiale, a marturisit deschis ca este crestin si ca intelege sa slujeasca in oastea imparatului, ca ucenic al lui Hristos.
Continue reading

INCA UN IERARH care s-a scrantit grav: Sofronie Drinceac lupta pentru…Tokes si UNGARIA

Cotidianul Bihoreanul se lupta cu dracul gol iar Parintele Puşcaş îi demască pe episcopul Sofronie şi pe şefii Primăriei

Preotul Puşcaş îi demască pe episcopul Sofronie şi pe pe şefii Primăriei Preotul Florian Puşcaş a înregistrat pe ascuns întâlnirea din luna ianuarie, în care episcopul Drincec, primarul Mihai Groza şi directorul din Primărie Marcel Boloş îi promiteau bani în schimbul renunţării la terenul parohiei în favoarea Liceului reformat, iar joi a făcut publică dovada şantajului.

“Pe 14 ianuarie am fost chemat la Episcopia Oradiei de Prea Sfinţitul Sofronie. Acolo se aflau directorul Administraţiei Imobiliare Oradea, Marcel Boloş şi primarul Mihai Groza. Am intrat şi din felul în care a decurs discuţia era clar că acolo s-a făcut o negociere”, a declarat joi presei, părintele Florian Puşcaş, parohul Bisericii Sfânta Treime.

Biserica din centrul oraşului îşi disputa deja de patru ani terenul de sport al Liceului Lorantffy Zsuzsanna cu episcopul Laszlo Tokes, iar Sofronie şi şefii administraţiei locale l-au convocat pentru a-i cere să renunţe la el. În schimb, aceştia au promis alocarea din bugetul local a unei importante sume de bani pentru biserica Acoperământul Maicii Domnului, pe care o construieşte Puşcaş.

Speriat de perspectiva de a fi presat să renunţe la teren, preotul a înregistrat întâlnirea pe ascuns, cu telefonul mobil, ca să îşi poată dovedi ulterior nevinovăţia. “S-a făcut o ofertă de preţ din partea domnului director Boloş, de 5 miliarde de lei pentru biseria Acoperământul Maicii Domnului, o biserică pe care eu o construiesc, şi 10 miliarde de lei pentru catedrala în construcţie”, a declarat preotul.

ÃŽn înregistrarea telefonică, pusă la dispoziÅ£ia presei, se aude clar vocea episcopului Sofronie Drincec care îl întreabă pe preot ce sumă ÅŸi-ar dori pentru finalizarea lucrărilor la biserică. “Hai să trecem direct la subiet… Uite ce te întreabă domnul director: de câţi bani ai nevoie?”, a întrebat Sofronie.

Puşcaş, care spune că nu a vrut să negocieze averea bisericii, a refuzat să intre în joc printr-un subterfugiu. “Nu cred că se poate face o estimare”, a răspuns preotul. Replica l-a nemulţumit pe episcop, care a protestat: “Cum să nu se poată face?”.

De-a lungul discuţiei, care a durat mai bine de 25 de minute, preotul nu a avut dreptul la cuvânt. Atunci când a ţinut să reaminteasă faptul că terenul aparţine de drept bisericii ortodoxe, Sofronie a protestat. “Lasă că ştiu istoria, nu mă interesează istoria, că nu de aia te-am chemat”, a spus episcopul.

Înregistrarea se încheie cu îndemnul lui Sofronie Drincec către preot, să accepte banii pentru că s-ar putea să rămână şi fără teren, şi fără fonduri. “Ştii cum se spune, că nemulţumitului i se ia darul, iar calul de dar nu se caută la dinţi”, a fost povaţa pragramtică a lui Sofronie.

Citiţi mai jos: Ortodocşii de la Sfânta Treime refuză să dea terenul reformaților

Episcopul Tokes Laszlo îl pârăşte pe preotul Florian Puşcaş patriarhului Daniel

Scrisoarea deschisă a Parohiei Sfânta Treime (text si foto)

CiteÅŸte mai jos si despre cum au fost obligaÅ£i ortodocÅŸii să renunÅ£e la teren: “DONAÅ¢IE” CU FORÅ¢A!


Continue reading

CAT DE GRAV BOLNAV E PF DANIEL CIOBOTEA DE A AJUNS PATRIARHIA SA MINTA IN POSTUL PASTELUI

Inca un ierarh care s-a scrantit grav: Sofronie Drinceac lupta pentru…Tokes si UNGARIA

Un comunicat al BOR remis presei face lumina asupra situatiei medicale a PF Daniel, internat de trei saptamani in Spitalul Militar. Conform utimelor variante de cosmetizare a realitatii emise de Biroul de Presa ala Patriarhiei, Patriarhul acum isi face noi analize “si urmeaza un tratament stomatologic”. Raul de la glezna a urcat asadar la masele. Cu toate acestea, PF Daniel va fi prezent totusi la slujba Invierii din noaptea de 26 spre 27 aprilie, ne asigura Biroul in cauza. Lumina insa nu va mai fi data credinciosilor de pe treptele patriarhale. PF Daniel, marcat peste masura de scranteala gleznei sale, a dat ordin de demolare a treptelor de la Patriarhie, locul de unde Patriarhul Teoctist oferea lumina de Inviere.
Treptele buclucase au fost rase la ordinul PF Daniel, aflat in spital dupa operatia la glezna. In mintea acestuia, probabil, pastrau prea apasat amprenta pasilor Parintelui Patriarh Teoctist. Edificiul de patrimoniu istoric si cultural din Dealul Patriarhie a fost grav afectat printr-o interventie brutala care nu a primit acceptul Oficiului National al Monumentelor Istorice. Purtatorul de cuvant al PF Daniel a sustinut ca exista o autorizatie de demolare mai veche, de acum cativa ani.

Continue reading