Trăim bine şi istoria?

„Unii au suferit mai rău, alÅ£ii mai bine” – Alexandru George

Sîntem o ţară non-lustrată. Alustrată, dacă vreţi. Avem varii comisii (concurente) pentru condamnarea comunismului (cerute de Băsescu, de Parlament, de Guvern etc.), varii Institute şi Centre de Cercetare a Crimelor Comunismului.

Trăim bine şi istoria? Cu siguranţă, dacă acest proces e făcut de foşti comunişti şi de fiii lor „cu grave leziuni pe la demnitatea umană”, cum formulează Paul Goma, rămas în afara acestor comisii de cercetare/studiu a/al perioadei comuniste, nefiind aşadar expert recunoscut în „sumbrul capitol”, nici în trecute vieţi de tovi şi toave.

În „Cotidianul” din 19 decembrie 2007, Vladimir Tismăneanu declara ritos: „Raportul este opera cea mai importantă a vieţii mele”. S-a scurs un an de la marele moment istoric al condamnării oficiale a comunismului, de la „ziua nebună”, cum îi spune intervievatorul Cristian Pătrăşconiu unui Tismăneanu convins că, atunci, în Parlament, demonul trecutului roşu (balaurul, hidra, dragonul, vasiliscul) a fost definitiv ucis, graţie Raportului Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste în România (e titulatura lungă), că a fost etichetat, în fine, ancien régim ca ilegitim şi criminal.

Aşa să se fi întîmplat oare? Dimpotrivă. Să fim în clar, cum zice Ticu Dumitrescu. Raportul Tismăneanu nu-i decît o condamnare formală, fără consecinţe juridice, cîtă vreme Pleşiţă iese pe televizor să-1 re-înjure pe Goma, iar Goma rămîne însingurat, exilat departe de Mana.

Victimele sunt iarăşi victimizate, ofiţerii care au împins la delaţiune sunt gras pensionaţi. Dincă-Te-Leagă a avut parte de coroană funerară – zice presa – dinspre Ion Iliescu, iar Bartolomeu Anania, puşcărizat la Aiud cu lanţuri la picioare, e condamnat de CNSAS. Militaru, agent sovietic dovedit, a ajuns ministrul Apărării după loviluţie. Fără lustraţie, îl avem pe „ţărănistul” Talpeş, iar liberala Mona Muscă platformistă, cade în aceeaşi oală cu Ştefan Augustin Doinaş care a făcut închisoare tocmai pentru omitere de denunţ; rămasă, vorba cuiva, „cu dinaintea goală”, păpuşa Barbie tuşată la ochi se vrea şi ponsată, cerînd licenţă politică la televizor. Tot la televizor, înghiţim elogiul securistului patriot, politicos, binevoitor nouă, bonom, blajin, „obez sau mort”, cum ironiza poetul Nicolae Turtureanu. Elogiul delatorului de elită faţă de cel de rînd, ca şi cum a fi delator-scriitor sau delator-filosof e mai puţin ticălos decît a fi delator-frizer. Modanei îi spun doar atît: au fost deţinuţi care au refuzat streptomicina oferită în schimbul delaţiunii. Şi au murit.

În suscitatul interviu, Tismăneanu îşi asumă trecutul traumatic, de copil de Cartierul Primăverii (Cristian Tudor Popescu opinează că-i un gest imoral să-ţi condamni tatăl, îngropat pe Aleea comuniştilor; oricum, Tism. putea să se recuze, salvînd, totodată, validitatea Comisiei), dar şi „obligaţia morală de a fi anticomunist”. Să nu mai zăbovim pe ideea că şeful Kamisiei a ajuns inamicul sistemului după ce a profitat din plin de sistem (în ’59, tata Tismăneanu a fost exclus din Nomenklatură, de unde ura lui Valodea contra comunismului european). Însă consecinţa faptului că filosoful de Academie „Ştefan Gheorghiu”, chiar „distanţat ideologic” de propriul discurs pro Dictator şi pro Epocă de Aur, dă verdicte celor capabili mă face să cred că e normală, poate, atitudinea celor care rămîn refractari la astfel de verdicte.

„Thanatosul ideologic”, cercetat de Vintilă Horia, te face să adormi. Înainte de asta, te face să te retragi a lehamite, a zădărnicie. Nu te mai interesează, eşti indiferent la vînarea de vînt. În 18 decembrie, 2006, la Timişoara, o mînă de oameni îşi comemora morţii. Pe B1 TV din septembrie 2007, la 6, vine presa!, Ulieru afirma că Secu a recrutat informatori chiar dintre disidenţi. Iar cuvîntul disident e compromis dacă Sorin Toma ori Ileana Vrancea au pretenţia disidenţei şi Baranga se joacă la Naţionalul ieşean, ca disident: mielul turbat. Deranjează din ce în ce mai puţin tragedia lui Mircea Vulcănescu, a doctorului Voiculescu, a etnologului Anton Golopenţia, a filosofului Ion Petrovici, tragedia lui Ianolide, autorul acelei Predanii a mărturisitorilor români din Închisori.

CominterniÅŸtii au apărut iarăşi la suprafaţă, cu antiromânismul lor cu tot. Fardat altfel. Doina lui Eminescu e iarăşi acuzată, ca-n anii cincizeci, că ar fi manifest protolegionar, iar naÅ£ionalismul – cauză sinucigaşă. AÅŸa-numita fluidizare a graniÅ£elor sună a internaÅ£ionalism proletar. Apud Florin Constantiniu („Adevărul literar ÅŸi artistic”, 19 martie, 2002): printre documentele tipărite din Arhiva Rusă s-a găsit un Apel, din aprilie-iunie ’45, semnat de reprezentanÅ£ii PCR, PSD ÅŸi Frontul Plugarilor din plasa Bihor, pentru ca Transilvania să se alipească URSS. Trimis unde? La ConferinÅ£a creării ONU. Åži mă întreb dacă alt istoric al Academiei, în afară de Al. Zub, face parte din Comisia Tismăneanu.

Deschidem oportun(istic) ferestre spre mondializare, dar abandonăm Ucrainei teritorii ale noastre. Globaliza(n)ţii ne cer să ne vindecăm de tradiţie ca de-o boală urîtă, să ne de-localizăm, România devenind Eu-ROMÂNIA (mulţumesc, Const. Frosin!). Tradiţiile autentic româneşti sunt considerate de un gazetar de două coloane „tobe şi tromboane”. Facem recurs la tricolor numai cînd suntem expulzaţi, ca români, din Italia. Noii elitişti, convinşi că posedă monopolul direcţiei sigure, ca să nu zic juste, strigă să terminăm cu paşoptiştii ăia care puneau în centru naţiunea, nu individul: jos Statul, sus Societatea Civilă.

Reconsiderările se fac şi ele pe sprînceană: Dan Deşliu da, Labiş nu; Călinescu nu, Vicu Mândra şi Paul Cornea da. Mircea Horia Simionescu are parte de înţelegere ca şef de cabinet al acelui Goebbels al lui Ceauşescu (s-a crezut şi a fost chiar Dumnezeu pentru presă, tipărituri, cultură, ba îşi permite, postsocialist, să condamne realismul socialist, apelând la democraţie), în timp ce Marin Preda e blamat. „Dacă introduceţi realismul socialist mă sinucid”, i-a spus Preda lui Ceauşescu, după momentul Tezelor din ’71.

Denaturările şi diversiunile presei împotriva unora şi altora dintre membrii Comisiei tot la „thanatos ideologic” duc. Unii sunt proscrişi, altora li se prescrie vina, asta aşa, ca să „nu ştim dacă ştim ceea ce ştim” (ca-n proza lui Philip Roth). Televiziunile aleg cine să-şi pledeze nevinovăţia şi cine nu. „Jurnalul naţional”, prin Vladimir Alexe, scrie despre agentul under cover Volodea. Altcineva îl declară pe Mircea Dinescu 010 – agent URSS în România. În gura populaţiei au fost puşi, rînd pe rînd, Rusan şi Pippidi, Marius Oprea şi Horia-Roman Patapievici. Iar dubii în legătură cu componenţa Comisiei au fost destule. În fond, ce legătură avea Gail Klingman, antropolog, ca şi Smaranda Vultur, de altfel, cu Procesul comunismului?, cum se/ ne întreba Victor Roncea.

Şi nu s-or fi găsit voci curate şi mîini aşişderea ca să nu mai fie atîtea contestări, multe îndreptăţite?

Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, din primăvara lui ’90 (precizez şi fac această precizare pentru că speakerii televiziunilor greşesc şi data revoltei din decembrie ’89, plasînd-o în ianuarie ’90) cerea limitarea temporară la funcţii şi demnităţi a activiştilor, definiţi net: „acei oameni care şi-au abandonat profesiile lor pentru a sluji partidul comunist şi a beneficia de privilegiile oferite de acesta”. Se vizau anume persoane, se făceau anume jocuri politice? Ei şi! Odată aplicat, Punctul 8 ar fi croit altfel drumul României. Singurul proiect ceauşist pe care-l regret (că nu s-a înfăptuit) e acel palat administrativ unde ar fi trebuit să locuiască toţi demnitarii, plus familiile: Arca lui Ceaşcă. Ne-ar fi fost mai limpede cine-s, i-am fi obligat să locuiască (prin Punctul 8) în acel palat. Nu la Jilava, ci într-un palat.

În lipsa unei legi a lustraţiei, timpul a fost îngăduitor cu torţionarii noştri. Am asistat la reabilitarea trădătorului, a turnătorului, la elogiul Securităţii „luminate” ori salvatoare dinspre Dan Zamfirescu, nepot de mort în puşcărie şi urmăritor/urmărit (cf. Cartea albă a securităţii). Desecretizarea dosarelor a stat şi ea sub semnul lui Ostap Bender, ne-am lăsat păpuşeriţi de colo-colo şi de dincolo. În Polonia, insul se duce la Institutul Memoriei Naţionale şi află, simplu, cine l-a turnat.

Singura soluţie: nu discuţii peste discuţii, nu raporturi şi rapoarte, ci perioada de recluziune, pasul înapoi. Şi-l citez iarăşi şi iarăşi pe Paul Goma, din Scrěsuri:

„Răul absolut se distruge. Răul absolut se smulge pînă la ultima rădăcină şi se arde – iar cenuşa se îngroapă la cît mai mare adîncime: să nu se întoarcă, noaptea, în uniformă de securist”.

Cum rădăcinile răului n-au fost eliminate printr-o Lege a lustraţiei, Raportul a contribuit la intensificarea războiului român-român. Duşmanii Raportului numiţi de Tismăneanu, ar fi iliescanii (chit că în ’90, ’92, 2000, Iliescu a cîştigat şi „Vova” l-a intervievat), „lacheii cultului personalităţii”, „corifeii protocronismului”, „istoricii oficiali ai Epocii”, ca Ilie Ceauşescu, Muşat şi Ardeleanu, ultrafasciştii şi ultrasecuriştii ultranaţionalişti. Li se adaugă cei geloşi profesional pe proful Universităţii din Maryland şi băsescofobii, la hurtă. În paranteză fie notat, de unde-o fi venind în pixul lui Vl. Tism. cuvîntul lacheu? N-o fi făcînd parte din vestigiile leninismului de care-i acuză pe alţii sau din vulgata stalinistă pe care jura tătînele? Pro Raport ar fi, urmînd linia logicii tismănene:

– antiliescanii;

– foÅŸtii securiÅŸti de sorginte KGB (aÅŸa că vocea lui Pacepa, încadrat în ’51 în Secu, varianta românească a NKVD, salută Comisia pe OTV, în 24 septembrie, 2006):

– istoricii neoficiali ai Epocii;

– antiprotocroniÅŸtii ca Gogu Radulescu.

Vă reamintesc că Gogu l-a acuzat dur în 1986, în „România literară”, pe evreul Edgar Papu de „idei de extremă dreaptă, readuse în publicistică”. Iar „extremistului” Papu nu i s-a dat drept la replică, fiind, pesemne, ultrafascist; nici atunci, nici după 89, cînd Gogu Rădulescu a fost propus membru al Alianţei Civice.

Revenind la războiul băsescofoni-basescofobi, nu poÅ£i să ai rezerve faţă de „intelectualii din avion”, că eÅŸti taxat retrograd, complice (grozăvie!) cu forÅ£ele restaurator – cleptocratice, cum le zice, spăimos, Tismăneanu.

Beligeranţii lui Tismăneanu au aţîţat războiul, ca să folosesc limbajul de lemn al lui Tismăneanu-pčre, contra lui Octavian Paler, aflat pe lista ruşinii cot la cot cu nevasta lui Silviu Brucan, cu tata Roman, cu „bunicuţa”, cu bunica lui Traian Olteanu, Ghizela Voss şi cu bunelul lui Adam Tismăneanu. Poeţii de curte veche s-au încăierat cu propagandiştii de curte nouă, toţi privind înapoi cu mînie doar la celălalt.

Şi pentru că şeful Comisiei nu acceptă că erori au fost, erori sînt încă în faimosul Raport, foştii aparatciki continuă să aibă ceva de spus la talk-show-uri. Doar avem un patron al „Adevărului” şi un patron al „Realităţii”. Bomboana pe colivă au pus-o elitarzii de la revista „22”, preluînd un interviu luat şefului Securităţii iaşiote de „Ziarul de Iaşi”, unde activează Adrian Cioflîncă, membru al Comisiei Prezidenţiale Consultative. Şi atunci de ce ne-am mai mira că a făcut parte din grupul de experţi în ororile comunismului „doctorul” în note informative Sorin Antohi, în pofida unui deţinut cu zeci de ani de puşcărie politică la activ?

Că Raportul Tismăneanu a fost o condamnare simbolică, fără consecinţe juridice, o dovedeşte şi faptul că activiştii educării şi reeducării socialiste primesc indemnizaţii de merit, ca meritocraţi. Şi ca lucrurile să fie şi mai complicate, Tismăneanu cere ca nominalizaţii în Raport să se retragă din viaţa politică. Fiii lor nu, pentru că n-ar fi politic corect, chit că Petre Roman a recunoscut repetat că tata Valter a avut cea mai mare influenţă în formarea sa. De ce l-om fi urmat pe Mircea Vulcănescu şi nu l-am răzbunat? N-ar fi fost PC?

Într-o emisiune mai veche, din duminica lui 17 septembrie 2006, Gabriel Liiceanu considera strigător la cer că Vladimir Tismăneanu investighează crimele comunismului, cînd tatăl său a avut drept de viaţă şi de moarte, fără lege, fără tribunal, asupra celor numiţi duşmani ai poporului. S-a mai obişnuit, apoi, cu ideea.

Cineva constata că Liiceanu l-a creditat pe C.V. Tudor, discreditîndu-l pe Tism. Dar l-a discreditat cineva? A făcut-o singur. Doveditoare – linguÅŸiturile din „ViaÅ£a studenÅ£ească” (1974-78), unde semna nesilit de nimeni că viziunea generală a lui CeauÅŸescu e complexă, polivalentă, bogată în semnificaÅ£ii. Sau e PC s-o facem pe niznaii ÅŸi în privinÅ£a asta?

Pe Realitatea TV, din 30 august 2007, ni s-a spus că deconspirarea nu dă bine la integrare. Corina Drăgotescu a cerut, pe aceeaÅŸi Realitate, să închidem uÅŸa spre trecut (că-i curent!) ÅŸi să avem grijă să nu se comită (Doamne fereÅŸte!) – vreo epurare politică. Radu Moraru a consunat pe B1, expunîndu-ÅŸi convingerea că nu trebuie penalizaÅ£i comuniÅŸtii pentru crime morale.

Să fim blînzi, să fim buni, să întoarcem şi celălalt obraz şi aşa mai departe, dă învăţătură o şefă de Fundaţie, SynergETICA pre numele ei, în „Ziua”, plîngînd de mila „sufletelor prihănite” (ca mitropolitul Corneanu?; ca Bălăceanu-Stolnici, care scoate coarne boiereşti pe canale TV, după ce a fost devoalat?).

„Dacă o spun ei primii (colabii, adnotarea mea, Magda U.), voi avea un respect nemărginit pentru ei”, conchide Sandra Pralong, tolerantă fără frontiere.

Concluzie fără confuzie: Un Nürenberg II, cum vrea Goma, un Proces făcut de martirii rezistenţei, de persoane cu o morală ireproşabilă, nu de persoane suspecte, ar fi creat nu „o nişă”, cum crede Radu Filipescu. Ar fi deschis o cale largă Justiţiei.

O ultimă întrebare: n-a fost să fie o curăţenie ca de Paşti sau n-am vrut să fie?

Scris de Magda URSACHE

Bucovina Literara

februarie – martie 2008

Prima serie a revistei a aparut in anul 1941 la Cernauti

Editori: Societatea Scriitorilor Bucovineni, Consiliul Judetean Suceava