de Corneliu Vlad

Intre iunie si decembrie 1989, regimurile comuniste din Europa Rasariteana s-au prabusit, unul dupa altul, urmand parca logica unui ideal si fascinant principiu al dominoului. In numai jumatate de an, “atotbiruitorul” comunism s-a prabusit. Chiar daca Uniunea Sovietica inca agoniza sub fatada innoitoare a perestroikai si glasnostului, chiar daca R.P.Chineza se restabilise dupa “revolutia culturala”, iar regimuri comuniste mai existau – si exista inca – in alte cateva tari asiatice si in Cuba. Falimentul unui sistem de putere si al ideologiei sale se consfintea fara drept de apel. Comunismul se indrepta spre “groapa de gunoi a istoriei”, pe care propaganda stalinista i-o prevedea ca punct final capitalismului, “groparul” fiind proletariatul. Proverbul “Cine sapa groapa altuia…” era confirmat, in mod spectaculos, inca o data.

Prabusirea comunismului a fost cel mai neasteptat si mai putin pregatit eveniment istoric al secolului XX, Alte fapte istorice ale veacului XX – Primul si Al Doilea Razboi Mondial, lansarea bombei atomice – au fost previzibile sau macar presimtite. Nu si colapsul comunismului. Este adevarat ca au existat si unele voci – putine – care au vorbit, circumspect si cu timiditate, despre eventualitatea producerii acestui fenomen, chiar cu cateva decenii mai devreme, dar se pare ca n-au prea fost luate in serios : era vorba de adversari interni ai regimului sovietic, de dizidenti, drept care puteau fi suspectati de ura patimasa anticomunista. De fapt, nu ura, ci tocmai cunoasterea intima, din interior, a resorturilor puterii i-a facut pe acestia sa denunte precaritatea sistemului. Intr-o carte din 1970, devenita celebra, dizidentul Andrei Amalrik enunta, chiar in titlu ,verdictul ,e drept, sub forma de intrebare : “Va supravietui URSS pana in 1984 ?”. Dupa zece ani de la aparitia cartii lui Amalrik, in 1980, un alt cetatean sovietic, de data aceasta activist de partid, Mihail Voslenski, va lansa o carte, care-si va castiga si ea celebritatea : “Nomenklatura. Privilegiati in URSS”. Desi denunta toate relele clasei conducatoare sovietice, si o face in cunostinta de cauza, Voslenski afirma, in mod surprinzator, la un moment dat : “In nicio tara occidentala sau din lumea a treia nu exista o masina de stat atat de puternica asa precum cele din URSS si din celelalte tari ale ‘socialismului real’”

Si totusi, peste doua decenii de la aceasta constatare, regimurile comuniste s-au prabusit. Reactia in lant de dezintegrare, desfasurata intr-un rastimp relativ scurt, n-a fost nici ea perceputa in adevarata sa amploare si semnificatie, ca un sfarsit, ci mai degraba ca “derive democratice” de la rigorile sistemului, cum le-au taxat politologii occidentali. Ceea ce parea a fi “devieri de linie” nesemnificative si pasagere semnalau, de fapt, convulsiile regimului, avertizau asupra sfarsitului sau inexorabil. Dar in acea a doua jumatate a anului 1989, nimeni – politicieni, politologi, servicii secrete – nu se hazarda sa proclame colapsul sistemului. (Poate doar serviciile secrete sovietice prevedeau – si pregateau – trecerea in nefiinta sau, dupa alte interpretari, reincarnarea organismului comunist complet epuizat, dupa teorii ce aveau sa apara ulterior. Innoirile initiate de Gorbaciov si liderii din alte tari socialiste, iar apoi negocierile intre reprezentantii regimurilor comuniste si fortele anticomuniste si necomuniste din Polonia si Ungaria erau, de fapt, operatiuni de supravietuire in alte forme, de metamorfozare, a structurilor comuniste.)

“Specialistii occidentali, platiti tocmai pentru asta, priveau inmarmuriti, in 1989, cum dispare puterea comunista sub ochii lor – remarca ironic chiar unul dintre ei, universitarul francez Claude Karnoouh. Cu cateva luni inainte, ei proclamau, sus si tare, ca Armata Rosie era gata sa invadeze Europa Occidentala. Ciudat ! Cum oare, savanti care stiu sa dea raspuns oricarui fapt politic, au fost surzi la trosniturile care se produceau? Fara sa fiu specialist, presupun ca erau trosnituri. Caci un asemenea fenomen, unul de proportii, nu poate sa se abata pe neasteptate peste oameni, ca o furtuna de vara, sunt semne prevestitoare, vibratii care il anunta. Or, este de competenta specialistilor sa le descifreze. Cum de au ramas ei orbi, impotmoliti in concepte uzate, fara putere asupra realului, sau mai curand mascand realul prin supraevaluarea altei lumi, cea a marilor aparatcici si a credintei lor aparente in perenitatea sistemului? De fapt, specialistii credeau in acesta, iar ceilalti, dincolo de cortina de fier, mult mai putin. Acesti seismologi ai politicii n-au sesizat premisele evenimentului, curbele lor au ramas plate; pana in 1987, nimic nou in Est” etc.etc.

Surpriza produsa a fost traumatizanta, ambiguitatile schimburilor au prelungit trauma si au deschis o adevarata cutie a Pandorei de intrebari. Buimaciti de imprevizibil, sovietologii au asteptat sa li se redreseze busola pentru a putea identifica ceea ce avea sa devina noul Est.

Abia la un deceniu dupa evenimente, profesorul Ilios Yannakakis, de la Atlantis Institute, reflecta, deruland trecutul apropiat : “Daca memoria colectiva pastreaza imaginea unei prabusiri a comunismului pe cat de brusca, pe atat de imprevizibila, in realitate, ea a fost treptata si multiforma, pe fondul perestroikai gorbacioviste. Acest proces complex si inedit comporta un mare numar de situatii particulare si numitori comuni, numeroase ciudatenii si episoade imprevizibile”.

Tarzie revelatie, care nu face insa decat sa sporeasca enigmele revolutiilor din 1989. Daca ele au fost, intr-adevar, revolutii, cum persista unii sa se indoiasca. Dar sa nu anticipam.

Deocamdata, imediat dupa 1989, populatia invadata navalnic de libertate, a inceput sa-si reaseze viata in noile conditii. Mai intai, in euforia libertatii si democratiei, instinctul, apoi tot mai lucid, printr-un proces treptat de decantare a unor clipe dense si tumultoase. Intre multele sfidari noi carora trebuia sa le faca fata era si aceea a reconcilierii societatii.

Asadar au fost revolutii sau lovituri de stat ? Rasturnari violente de regim sau “revolutii cu strangere de mana”? Schimbare incompleta de regim, revolutie, schimbare a paradigmei geopolitice, “revolutie fara revolutie”, revolutie furata, confiscata, negativa, negata, revolutie? Sau, “revolutie de sus” ori contrarevolutie ? O adevarata orgie de termeni si sintagme, prin care comunistologii, luati prin surprindere si ramasi fara glas, incearca sa-si compenseze eclipsa de exegeza prin prolificitate de interpretari postfactum. Fiecare dintre aceste enunturi, (iar lista lor creste mereu, pentru ca sovietologii de alta data, convertiti in tranzitologi, si-au recapatat inspiratia), isi are proprii sustinatori si detractori.

Si daca cele intamplate in Europa de Est in 1989 pare sa nu-si gaseasca adevaratul nume, din cele tot mai multe propuse, nici perioada imediat urmatoare nu este simplu de definit. “Se vorbeste mult de postcomunism si oarecum usuratic – constata Claude Karnoouh. Postcomunism, acest substantiv, stabileste doar starea locurilor : suntem dupa sistemul efectiv de putere comunista. Dar se spune ceva mai mult care ar putea sa ne faca sa intelegem ceea ce este aceea post ? A fost inainte, a fost in timpul, este dupa, iata soarta oricarei factualitati istorice moderne, nonarhaice”. Ironia nu rezolva problema, dar macar atrage atentia asupra impreciziei.

Un posibil termen, care sa defineasca mai precis aceasta perioada, este tranzitie. Tranzitie intre ce si ce ? Intre comunism… ( impropriu spus, pentru ca, de fapt, societatea comunista nu a reusit sa fie “edificata”, conform “invataturilor marilor dascali” Marx – Engels – Lenin, desi Nikita Hrusciov promitea ca in anii 1980, in Uniunea Sovietica, va exista o societate fara clase, dar nu si ca se va aplica principiul “De la fiecare dupa capacitatile sale, fiecaruia dupa nevoile sale”)… Asadar, intre comunism si democratie plus economie de piata (si aceste doua notiuni profilandu-se mai degraba ca niste deziderate si obiective la fel de ademenitoare teoretic, ca si comunismul, dar suficient de dificil de implinit in acceptiunea lor plenara, pentru a nu prelungi indefinit tranzitia in statele esteuropene postcomuniste).

Apoi, se intreaba cercetatorul ungur Elemer Hankiss: “Tranzitie sau tranzitii?” Caci, in fiecare dintre statele angajate in experienta, fara precedent, de trecere de la socialism la capitalism, transformarea imbraca forme specifice. Apoi : cand se incheie, de fapt, tranzitia ? Jonathan Sunley vorbeste, intr-un articol publicat in “open Democracy” despre “politicile tranzitiei permanente”.

In sfarsit, a mai aparut un termen : posttranzitie. Pana unde se prelungeste tranzitia si cand incepe posttranzitia ? In posttranzitie si ce inseamna de fapt ? Caci particula post-, ca si cazul postcomunismului, nu face decat sa fixeze in timp, nu sa si defineasca o perioada. Sau, pentru a-l cita pe acelasi Claude Karnoouh, “de cand omul a parasit tranzitia revenirii continue a miturilor, credintelor si ritualurilor pentru a intra in modern, viitorul este intotdeauna post : modernitatea se caracterizeaza tocmai printr-o eschatologie cauzala a temporalitatii, se trece succesiv din post in post, din neo in neo!”

In aceeasi nota ironica, Tobias Hagmann vorbeste despre “tranzitologie” – mod de intrebuintare pentru tranzitie si democratie. Cantitatea tot mai apreciabila de studii asupra democratizarii regimurilor autoritare, spune el, a condus la aparitia unei noi stiinte sociale, tranzitologia. Tranzitologii “pretind sa explice si, in acelasi timp, sa ghideze trecerea de la un regim autoritar la un regim democratic (…) Acesti autori urmaresc sa demonstreze ca, aplicand un ansamblu de conceptie si ipoteze universale, este posibila explicarea si gestionarea tranzitiei democratice intr-o tara nedemocratica”. Iar Valerie Bunce, nici ea lipsita de umor, observa ca noile regimuri din Europa de Est, dupa ce s-au debarasat de “socialismul stiintific; sunt acum informati de catre “experti” occientali ca exista “o democratie si un capitalism stiintific”, prescriptibile de sus in jos.

Staruind asupra acestor ambiguitati – si nu numai terminologice ale prezentului din tariler esteuropene ne-am indepartat cumva de problematica reconcilierii societatii in aceste state.

Dar enuntand macar teoretic si fragmentar datele dezbaterii contemporane asupra transformarilor fara precedent in istorie cu care se confrunta aceste tari, sugeram si particularitatea, si terenul inca nestrabatut al procesului de reconciliere in statele postcomuniste.

Cronica Romana