Ion Gavrilă Ogoranu, cavalerul demnităţii româneşti

În 1 mai 2006, Ion Gavrilă Ogoranu a trecut în lumea celor veşnice. La numai o săptămână mai târziu ar fi trebuit să participe la o ceremonie pe care o organizasem împreună cu câţiva prieteni, sub egida Asociaţiei „15 Noiembrie 1987”. La acest eveniment a ţinut să participe şi luptătorul anticomunist Vladimir Bukovski, care dorea să-i aducă omagiul său celui care, împreună cu camarazii săi de luptă, a constituit adevărata armată română, opunând rezistenţă ocupantului sovietic şi cozilor sale de topor. Bădia Ogoranu a luptat pentru ca urmaşilor săi să nu le fie ruşine să se numească români. Aşa cum spunea turiştilor, pe care i-a întâlnit la Cabana Bâlea, mai exista un colţ din Regatul României – Munţii Făgăraş – care nu-şi plecase capul în faţa comuniştilor, păstrându-şi libertatea.

Îl propusesem cu ceva timp în urmă, împreună cu personalităţi reprezentative ale deţinuţilor politic, pe Ion Gavrilă Ogoranu în fruntea viitoarei Comisii Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, în locul trufaşului fiu al Kominternului, Vladimir Tismăneanu. Nu am reuşit, din păcate, iar Tismăneanu şi ai lui au falsificat adevărul istoric în privinţa ocupaţiei comuniste, denaturând în mod grav adevăruri fundamentale despre rezistenţa creştină a preoţilor, ierarhilor şi mirenilor, a celor din închisori, a ţăranilor, a muncitorilor din Braşov, a jertfei luptătorilor din munţi. Adică, a capitalului de demnitate românească, cum spunea Ion Gavrilă Ogoranu.

Pentru a spulbera toate invectivele şi calomniile comuniste, trebuie reamintită declaraţia lui Ion Gavrilă Ogoranu, care spunea că „în lupta noastră nu există nicio acţiune, nicio faptă, nicio vorbă care să nu se poată încadra în legile onoarei şi în morala creştină.” Acţiunile lor au fost însufleţite de dragostea creştină, conform crezului că „exişti în măsura în care iubeşti şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire”.

Dumnezeu să-l odihnească în pace! (Florian PALAS)

Suflete de eroi

Ca unul dintre supravieţuitori, prieten
cu Ion Gavrilă Ogoranu şi camarad de lupte din
perioada studenţiei clujene (1945-1948), am
rămas şi unul dintre medicii care l-au tratat şi
încurajat în boala pe care a suportat-o şi a
acceptat-o în ultimele luni de viaţă ca un martir.
Noi, medicii, am încercat cu mijloacele ştiinţei
omeneşti să-l smulgem din ghearele morţii. Dar
cu o zi înainte de deznodământ, el fiind încă
internat la un spital clinic din Cluj, mi-a spus la
telefon următoarele:

– Teo, să ÅŸtii că numai sufletul a mai
rămas din mine, corpul nu mi-l mai simt!
Şi spunându-mi acestea, mi-am
amintit de un alt erou al neamului românesc,
inginerul agronom Traian Golea (aceeaÅŸi
profesie ca a lui Ion Gavrilă Ogoranu), care a
ajuns după 1948 în exil în America şi care şi-a
închinat întreaga viaţă luptei pentru apărarea şi
salvarea neamului românesc din robia
comunistă. El a scris, a tipărit şi a difuzat
gratuit cărţi despre România şi neamul nostru
înlănţuit, tuturor bibliotecile universitare din
lume, inclusiv în ţările stăpânite de
comunismul rusesc. Această activitate a sa,
pusă în balanţă, întrece în mod sigur suma
tuturor celorlalte activităţi ale întregului exil
românesc.Cei doi eroi, Traian Golea şi Ion
Gavrilă Ogoranu, au dorit să moară în ţară, pe
pământul strămoşesc, în “casele” lor.
Traian Golea s-a întors în România în
ultimele zile ale vieţii sale, ca să moară şi să fie
înmormântat în ţara pentru care şi-a jerfit
întreaga viaţă.

Nu voi uita niciodată cum,
însoţindu-l în ultimele zile ale lunii septembrie
2004 de la aeroportul Otopeni direct la un spital
din Braşov, o tânără doctoriţă l-a primit
protocolar şi l-a întrebat sec:

– Ce vă doare?

El a privit-o mai insistent ÅŸi apoi i-a
răspuns cu obişnuitul zâmbet care-l caracteriza:

– Nimic nu mă doare, domniÅŸoară,
numai sufletul, dar ăsta este numai al meu, iar
dumneata tot nu mi-l poţi înţelege şi nici nu mil
poţi vindeca!

Câtă asemănare între cele două momente
terminale ale celor doi eroi! Căci şi Ion
Gavrilă Ogoranu, în care nu mai rămăsese
decât sufletul, n-a vrut să moară într-un spital
din Cluj şi i-a cerut distinsei şi iubitei sale soţii
să-l externeze din spital şi să-l ducă să moară
“acasă”, în casa în care această soţie eroină,
Ana Gavrilă, l-a ţinut ascuns 20 de ani,
legându-se sufleteşte prin jurământ să
împărtăşească aceeaşi soartă în cazul în care ar
fi fost depistaţi de “câinii securişti”, adică
executarea sentinţei condamnării la moarte
pentru Ion Gavrilă Ogoranu, de care în mod
sigur ÅŸi ea ar fi avut parte.

Este un exemplu de sacrificiu ÅŸi iubire
fără egal, de familie cu adevărat trăitoare în duh
creştin. Şi bunul Dumnezeu le-a răsplătit
fidelitatea, trimiţându-le îngeri păzitori şi apărători
împotriva uneltirilor meşteşugite,
diavoleşti şi omeneşti. Şi sunt convins că,
atunci când ţara şi neamul nostru se vor elibera
şi de neocomunism şi îşi vor putea scrie
adevărata istorie, această casă în care a locuit
familia Ion şiAna Gavrilă va deveni un muzeu
memorial, un loc de pelerinaj naţional. De-abia
atunci oameni de cultură, istorici, scriitori,
artişti vor imortaliza pentru generaţiile viitoare
această familie care a supravieţuit numai cu
ajutorul Providenţei, într-o vreme în care
forţele răului au pus stăpânire pe toţi cei laşi,
mişei sau defetişti, trădători de ţară şi vânzători
de oameni.

Dr. Teofil MIJA

Testamentul Grupului Carpatin-
Făgărăşan, condus de Ion
Gavrilă Ogoranu

Pe potecile munţilor, acest
grup de tineri n-a purtat numai arme.
Alături de onoarea, mândria şi
conştiinţa libertăţii neamului nostru,
alături de durerea ceasului de faţă, în
inima ÅŸi creierul nostru, am purtat ca
o povară scumpă: visuri, doruri şi
gânduri pentru vremile ce vor să vie.
Visuri, doruri şi gânduri, izvorâte şi
călite în dragoste pentru neamul
nostru.

Şi aşa am înţeles noi, neamul
nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în
negura vremurilor, în care din loc în
loc strălucesc sori şi luceferi, într-o
ploaie de stele, şi care izvorăşte din
hăul trecutului, de dincolo de vremea
dacilor nemuritori. Iar înaintea
noastră, în continuarea dârei de foc,
printre crestele de brazi, vedem
aceeaşi dâră de lumină, din ce în ce
mai puternică, terminată în visul
nostru la picioarele Domnului Hristos
în Ziua cea Mare.

Şi-n această dâră de foc, din
urma şi dinaintea noastră, noi, câţiva
fii ai acestui neam, pe care destinul
ne-a adunat pe aceste creste, ne
aducem aportul nostru de foc, candela
iubirii noastre de neam, jertfa noastră.
Vrem să aducem pe altarul
patriei tot ce se va găsi mai bun în
slaba noastră fiinţă pământeană:
libertatea noastră, tinereţea noastră,
renunţările la o viaţă tihnită. Şi de
candela ce-am aprins-o va cere,
pentru a lumina, însăşi viaţa noastră,
nu vom ezita să o sacrificăm. Nu am
luat arma în mână să luptăm pentru
ambiţii deşarte de mărire omenească,
nici din spirit de aventură, nici din ură
pentru nimeni.

Cu atât mai mult suntem
departe de meschinele probleme
materiale, de pofta de îmbogăţire în
viitor. Niciunul din noi nu avem averi
de apărat, nici interese de clasă.
Niciodată, nici noi, nici părinţii
noştri, nu am exploatat munca şi viaţa
nimănui. Din contră, suntem din
rândul acelor care în viaţă au
cunoscut mai mult foamea ÅŸi lipsurile,
decât tihna şi belşugul.
Ceea ce ne-a mânat aici a
fost dragostea de acest neam, liberă
de orice meschinărie. Am învăţat să
privim neamul nostru, ca de altfel
orice în lume, prin prisma dragostei.

Exişti în măsura în care iubeşti; şi
te înalţi în măsura în care te
jertfeşti pentru această iubire.

Noi nu admirăm neamul
nostru, nici nu căutăm să-l înţelegem
şi să-l studiem în virtutea nu ştiu cărui
principiu scornit de mintea
omenească. Noi îl iubim. Aşa cum e.
Aşa cum îşi iubeşte copilul părinţii
lui. Åži nu l-am schimba cu oricare
altul, nici în gând, cum nicio mamă
din lume nu ÅŸi-ar schimba copilul ei.
În inima şi mintea noastră n-au
încolţit niciodată visuri şi gânduri de
emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite.
Voim să rămânem aici părtaşi ai
durerilor ÅŸi bucuriilor neamului, al
destinului său, în valul căruia voim şi
noi să ne contopim soarta noastră.
Noi nu admirăm şi nu
lăudăm în cuvinte deşarte pe Ştefan
cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca
soclu, pe care să înălţăm statuia
nimicniciei noastre, noi îl iubim cu
iubirea oÅŸteanului care s-a jertfit sub
comanda domnului, pentru libertatea
Moldovei, la Valea Albă. Şi ne
plecăm spinarea alături de aprodul
Purice, ca domnul să încalece.Auzim
ca o adiere dulce cuvintele de
mulţumire ale lui Ştefan. Întindem o
mână de frate peste veacuri apărătorilor
Sarmizegetusei, arcaÅŸului lui
Ştefan, oşteanului în opinci de la
Rovine, pandurului lui Tudor ÅŸi
moţilor lui Horea şi Iancu. Comunicăm
de la suflet la suflet cu orice
român de totdeauna, focul sfânt şi
cald al familiei româneşti.
În aceşti ani am găsit în
suflete de români, adesea umili şi
nebăgaţi în seamă, atâta nobleţe şi
atâta frumuseţe, încât nu o viaţă, dar
şi o mie de vieţi de ai avea, merită să
le jertfeşti. Ne-am lovit însă şi de
atâta răutate, ipocrizie, interese,
ambiţie prostească, zgârcenie şi mai
ales nepăsare, încât ni s-a umplut
sufletul de durere, amărăciune şi
dezgust. A trebuit să primim pe
obrazul nostru, nu odată, sărutul
scârbos a lui Iuda şi, nu odată, otrăviţi
cu roadele amare ale josniciei
omeneşti, am ajuns în pragul
deznădejdii. Ne-am coborât atunci în
adâncuri şi din istorie ne-am luat din
nou seva dătătoare de viaţă. Ne-am
cuminecat din jertfa tuturor câtor şiau
dat viaţa pentru acest neam. Iar voi
dragi camarazi căzuţi din rânduri, neaţi
legat prin jertfa voastră cu putere,
în lupta din care nu putem să ieşim
decât biruitori sau morţi.
Şi mai ales am simţit în
ceasurile negre mâna lui Dumnezeu,
atunci când slabele noastre puteri
omeneÅŸti ne-ar fi dus la moarte ÅŸi
deznădejde. Aici, pe crestele munţilor,
am simţit cuvintele Domnului,
care ne-a spus că fără El nu putem
face nimic. Şi noi, prin suferinţa
noastră, am învăţat să-L iubim. Căci
până nu vei suferi tu însuţi, măcar o
palmă sau o înjurătură pe nedrept,
până atunci nu vei putea înţelege,
drama de pe Golgota.Aceste gânduri,
adânc frământate în nopţi lungi de
iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele
Carpaţilor sau în ceasurile de veghe
cu arma-n mână, vi le închinăm vouă,
tineri din sate ÅŸi oraÅŸe, ca semn al
dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce
le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să
vadă şi să desăvârşească marea şi
strălucita biruinţă românească.

Grupul carpatin-făgărăşan, muntele
Buzduganu, Săptămâna Mare,

Ultimul roman al Badiei

Editura Marist (www.marist.ro) a lansat,
la Târgul de carte Alba
Transilvana, o mărturie creştină
tulburătoare: „Iuda“, ultimul
roman al regretatului luptător
anticomunist Ion Gavrilă
Ogoranu, refăcut împreună cu
Anamaria Ciur din note găsite în
Arhivele Securităţii. Lucrarea,
care transpune martiriul Mântuitorului
în România, a fost scrisă
în munţi, în postul Paştelui anului
1954, dar manuscrisul a căzut în
mâinile Securităţii, povesteşte
Bădia Ogoranu. Pe când studia,
după ‘90, dosarul grupului de
rezistenţă anticomunistă din
Munţii Făgăraş, a găsit o parte
din filele manuscrisului fotografiate
de Securitate, dar fără
final, acesta fiind împărtăşit
nepoatei sale, Anamaria Ciur.
„Pe patul spitalului, cu o
săptămână înainte de plecarea sa
în veşnicie, m-a strâns la piept
cum nu mă mai strânsese până
atunci şi plângând mi-a spus:
Draga tatii, ţie-ţi rămâne să
termini Iuda. Dumnezeu să te
ajute“, mărturiseşte aceasta.
(V.R.)

VEGHEA – Publicatie a Generatiei Neasteptate – www.veghea.ro