Citam din Angajamentul solemn, semnat de tovarasul Andrei Plesu:

“Ma angajez solemn, in fata tovarasilor mei, a partidului si intregului popor sa servesc cu credinta cauza partidului.

Ma oblig sa indeplinesc fara sovaire insarcinarile date de partid, sa respect in toate imprejurarile programul si statutul Partidului, linia politica generala.

Ma angajez sa nu intreprind nimic care sa dauneze Partidului – patriei, poporului, sa fac totul pentru intarirea unitatii partidului, pentru cresterea rolului sau conducator.”

Domnule Andrei Plesu! O intrebare din partea unuia care l-a avut profesor pe Ludwig Grunberg: se poate spune ca filozofia traseaza un cerc de creta al moralitatii? In sensul metafizic, in care un cerc de creta nu reprezinta decat o acceptare benevola a unui spatiu de miscare, in interiorul caruia poti face ceea ce vrei. Si pe care, daca nu il accepti, top, faci un pas mai larg si gata. O poti porni in orice directie poftesti, fara sa ai nicio piedica propriu-zisa, un cerc de creta nu este o celula si nici un tarc. Este mai degraba o sugestie, sa-i spunem, in cadrul lamentabilei mele constructii (profesor de logica mi-a fost domnul Biltz), morala.

Domnul Gabriel Andrei Plesu a publicat in data de 27 februarie, intr-un cotidian central, un articol in care a povestit ceea ce i se intampla atunci cand, la invitatia lui Tudor Vornicu, facea emisiuni in direct la Televiziunea Romana a anilor ’70. (In final se simte parfumul unei “nostalgii” declarate a cenzurii de atunci, fata de harmalaia, debandada si isteria emisiunilor de azi, libere de orice fel de rigoare. Sesizata in mod direct si absolut corect, daca mi se permite o parere alaturi de cea a domniei sale.) Lucrul la care vreau sa ma refer cuprinde insa alta sfera de interes. Cea a moralitatii, respectiv a persoanelor indrituite sa o promoveze. Domnul Plesu, il stie toata lumea, e privit ca un dizident. Asa cel putin il acrediteaza alti autointitulati, ca Liiceanu si Dinescu.

Domnul Plesu ironizeaza fin, filozofic, o perioada in care numai de ironii fine nu-i ardea. Inghesuit in “minima moralia”, pe vremea lui Ceausescu, domnul Plesu se dezmorteste acum, in plinatatea adevaratei sale staturi morale. Adica: vorbeste liber. Gandeste liber si ne insinueaza, in mintile noastre nelucrate, un personaj nascut, in varsta si intelept, alaltaieri. Tanarul din anii ’70 este doar o holograma. Ce-ar fi facut domnia-sa daca ar fi putut! O exclamatie pe care si-o rezerva in exclusivitate. Nu este valabila pentru nimeni altcineva. (Ba nu, cred ca i-o poate imprumuta, din cand in cand, si lui Gabriel Liiceanu, dar atat, si numai cu garantie editoriala serioasa.)

Domnul Andrei Plesu ne povesteste in presa cotidiana scrisa cum, invitat fiind la una dintre emisiunile lui Todor Vornicu – in direct! – era pus, inainte, sa povesteasca ce vrea sa zica, dupa care i se prindeau pletele rebele (revoltate!) intr-o clema si i se desena, la propriu, de catre regizorul de emisie un cerc de creta din care nu avea voie sa iasa, pentru ca sa nu i se intrezareasca vreo suvita scapata din incorsetarea comunista. Dupa care vorbea “live”. Pe vremea aceea nu aveam decat vreo cativa ani, insa mai tarziu, ’84-’87 cand eram in liceu, cred ca as fi aflat daca domnul Plesu ar fi spus ca nu e bine ce face Ceausescu. Poate o fi facut vreo critica subtila a sistemului comunist, pe care viitorii mei profesori sa n-o fi inteles?

Indiferent de ceea ce s-a intamplat atunci, un lucru este clar: odata cu trecerea vremii, domnul Plesu a castigat in subtilitate! Acum,

ne povesteste intr-un limbaj dublu, ambalat in stralucirea burselor internationale obtinute pe vremea Elenei (Ceausescu) despre cat de greu ii era atunci. Atunci cand era invitat in direct la Tudor Vornicu si supervizat. La intrebarea pe care si-o pune siesi “de ce am acceptat?”, raspunsul este devastator pentru generatia tanara careia i se adreseaza, pentru cei care nu au avut parte de interventiile sale filozofice la televiziunea ceausista si nici macar nu se nascusera in ’89… taram-tam-tam-tam… raspuns: “vasta intrebare”.

Pentru unul ca mine, care a avut parte de o educatie comunista, dilema este redusa, bineinteles, la un nivel grobian: intrebarea este vasta, raspunsul este simplu. Domnul Andrei Plesu abia astepta sa apara pe ecranul alb-negru, pentru ca sa mai poata da fuguta dupa aceea la o bursa in Occident. (Nu stiu de ce imi vine sa cred ca si daca i s-ar fi propus sa se tunda ar fi acceptat) Intr-un occident in care, in afara de a invata asiduu teorii considerate de statul roman comunist subversive, obligatoriu mai facea si altceva.

Cercul de creta si pletele. Povestea a ceea ce urmeaza sa spui. O simbolistica de-a dreptul metafizica a dizidentului in sistemul comunist: un pletos in mijlocul unui sotron, explicand pe ce patratel urmeaza sa sara. Alaturi, un intelept il mangaie pe crestet si-l invata regulile jocului. Pe care copilul “rebel” le respecta intocmai si ajunge la final in interiorul cercului de creta din capat, al marilor familii occidentale. Unde tropaie fericit, printre burse Humboldt. Dupa care isi invata si familia, si pe toti cei apropiati sa faca aceiasi pasi. (1989 – Paris, pour les connaisseurs.)

Acum sotronul nu mai este la moda. Cercul de creta, care ar putea reprezenta capul unui rastignit, este privit cu nostalgie ironica. O noua filozofie se naste, pe ecranele full-color. In care “minima moralia” inseamna deopotriva totul si nimic.

Dragos Moldovan / Cronica Romana / 04.03.2008