Prezentam aici doua studii ale ultimului defector important din serviciul de spionaj de la Bucuresti, inaintea caderii regimului dictatorial, dr. Liviu Turcu, fost condamnat la moarte, aflat in prezent in Statele Unite ale Americii. Este vorba de o analiza acida a societatii civile si vietii politice romanesti si de un studiu care trateaza fenomenul colaborationismului in Romania.

Pe langa explicatia faptului de ce Horia Roman Patapievici a alocat o suma intiala de minimum 100.000 de dolari colegului sau de Comisie prezidentiala si prietenului sau de gasca Vladimir Tismaneanu, Liviu Turcu afirma: In anul 1989, dupa mai bine de patru decenii de regim communist, Centrul de Informare si Documentare (CID, respectiv U.M. 0680) din cadrul Securitatii detinea o baza de date ce cuprindea peste un milion de dosare personale. In afara de CID, mai detineau baze de date independente de acelasi profil Centrul de Informatii Externe (CIE, actual SIE) Departamentul de Informatii al Armatei (fosta DIA, actualul DIM), U.M 0110 (fosta unitate informativ-operativa independenta, specializata in activitati informative si contrainformative legate de tarile socialiste), U.M. 0195 (unitatea independenta specializata in contraspionajul extern, in present reintegrata in cadrul SIE) si alte compartimente mai putin importante pentru moment. Drept urmare sub aspect ‘calitativ’ partea cea mai importanta a componentei colaborationiste informativ-operative a actualei clase politice se afla in arhivele sau baza operativa curenta (inteleasa ca retea informative active) a acestor institutii.(..) Si pentru a complica si mai mult sarcina potentialilor evaluatori politici si juridici ai fenomenului colaborationist informativ-operativ, viata mai ridica un alt obstacol nu tocmai usor de depasit intr-un climat politic si moral precum cel de azi in Romania: unii informatori clasici, colaboratori si fosti informatori clasici deveniti colaboratori si-au schimbat in anii ’80 pozitia devenind critici deschisi sau de ‘cabinet’ ai regimului.

Arta trivializarii la romani

de prof. dr. Liviu Turcu

Pentru observatorul extern avizat al vietii politice romanesti, perioada ultimelor luni apare ca fiind un spectacol reprezentand un amestec inedit intre secvente disparate ale productiilor “Nasul” (celebrul Godfather cu vestitul clan mafiot Corleone), “O noapte furtunoasa”, “O scrisoare pierduta” si “Jurassic Park”.

AVERTISMENT. O productie realmente originala, cu un accent special pe ultima descriptie. Autorul acestor randuri doreste de la bun inceput sa-l avizeze pe cititor ca randurile ce urmeaza au drept scop de a reflecta fie si imperfect pur si simplu imaginea radioscopica a situatiei prezente, “sine ire et studio” (fara ura si partinire, cum spuneau romanii), invitand la o reflectie serioasa asupra “starii de fapt a natiunii”.

Un capitol destul de vitregit si de neglijat atat la nivelul elitei intelectuale, cat si al clasei politice. Parafrazand observatia plina de bun-simt a unui cunoscut intelectual contemporan – intr-un secol si jumatate de conversatie moderna intelectualitatea romana si, as adauga eu, elita politica romaneasca nu au reusit sa configureze spatiul mental si al culturii materiale care sa ne ajute sa desenam un contur onorabil a ceea ce se numeste roman, romanesc si Romania. O restanta cu atat mai stringenta si acuta, cu cat tara se afla in anticamera integrarii in UE.

PERFECTIBIL. Un cor cu voci si tonalitati diverse, care are insa ambitia de a nu lasa pe nimeni sa cante in falset. Asa cum stau insa lucrurile azi, Romania pare sa fie mai degraba pregatita, continuand o traditie demna de a fi abandonata sa alterneze aiuritor intre sopran, alto si bass, fara a fi cu adevarat nici una dintre ele. Recursul la istoria universala demonstreaza ca natiile, ca si lumea naturala, nu au fost niciodata perfecte. Ele sunt insa prin procesul evolutiei perfectibile si aceasta explica diversitatea politica si socio-economica a lumii de azi. Cand insa procesul evolutiv este nesatisfacator, apar crizele de sistem, care provoaca seisme socio-politice precum reasezarea marilor placi tectonice. Acestea reprezinta inainte de toate oportunitati unice de redirectionare a cursului evolutiv si totodata de corectie a structurilor functionale.

NOTA DE PLATA. Irosirea unor astfel de ocazii, si aici se incadreaza evenimentele din Romania lui decembrie 1989, nu numai ca perpetueaza germenii crearii cat de curand a unei noi crize de sistem, dar o si impinge intr-o pozitie periferica a lumii moderne, prezentandu-i-se o nota de plata sortita a fi achitata tocmai de cei ce au iesit in paguba. De aici efortul extraordinar al celor aflati in pozitia de impostori istorici de a crea, folosind ingenios cunoscuta metoda romana “pane et circensis” (in cazul discutat mai mult circul si mai putin painea), o atmosfera de falsa angajare si participare la crearea unei lumi mai bune pentru toti membrii societatii.

APARENTE. In cazul de fata, aparenta “dinamismului” si “efervescentei” vietii politice romanesti din ultima perioada isi are originea in readucerea in prim-plan in Colloseumul dambovitean a unor teme politice majore precum “condamnarea regimului comunist”, epurarea clasei politice prin intermediul Legii lustratiei, rolul proaspatului renovat CNSAS in deconspirarea activitatilor Securitatii, toate puse – datorita impactului extern – sub umbrela mult asteptatului Raport din luna mai privind intrarea Romaniei in UE. In realitate, nota comuna a tuturor acestor, de altfel, foarte importante subiecte, este ca nu constituie momente de reflectie si actiune raportate la mersul spre mai bine al natiei, ci doar simple vehicule spectaculoase pentru promovarea agendei unor grupuri de interese aflate intr-o competitie acerba pentru controlul puterii politice si al parghiilor de manipulare a opiniei publice ca masa de manevra. De aici hibridul inedit intre actiunile de tip mafiot, specificul parodic national si caracterul caduc (atemporal) reflectate superb in romanul lui Mario Puzzo, opera lui I.L. Caragiale si “lumea uitata” ca simbol al anomaliei descoperite in filmul lui Spielberg.

NIMIC NOU. “Arta” acapararii in stil monopolistic si exploatarii fara scrupule prin trivializare a subiectelor de importanta majora pentru destinul tarii de catre grupuri de interese politice, economice si ideologice nu reprezinta o noutate pentru Romania. Din nefericire, la acest capitol avem o indelungata si nefasta traditie istorica. Ca atare avem de-a face cu un fenomen ce transcede regimuri politice cu orientari ideologice cat se poate de diverse, dar care a evoluat sub aspectul efectelor negative la scara progresiei geometrice.

Natiile, ca si oamenii, nu sunt niciodata perfecte. Sunt in schimb perfectibile, iar o simpla retrospectiva in plan istoric aduce argumente solide in sprijinul afirmatiei. Evolutia social-politica a societatii umane urmand legea universala a evolutiei naturale a fost si ramane in continuare in mod obiectiv inegala, fiind conditionata de marimea si de specificul vectorilor locali fie ei de ordin geografic, demografic, etnic, economic s.a.m.d. La prima vedere marimea resurselor este nu numai un factor decisiv, dar si asiguratoriu pentru “vizibilitate”, “proeminenta” sau prestigiu. Natiile mari (in sensul semantic descris mai sus), fara a avea o evolutie strict liniar-ascendenta, au reusit de fiecare data sa-si absoarba esecurile (unele exemple amintind pur si simplu de mitica experienta a pasarii Phoenix daca vorbim de tari precum Germania si Japonia), iar in baza asimilarii acestora sa-si construiasca noi baze de pornire spre obiectivele dorite. Este un truism sa afirmi ca civilizatia umana asa cum este ea astazi este produsul unei forte de tractiune constituite dintr-un numar mic de natii, care, asemenea unei locomotive, trage dupa ea lunga garnitura a restului lumii. O locomotiva care nu a fost si nu este imuabila la nivelul compozitiei sau al raportului de forte intre modulele componente.

Cel mai recent exemplu in acest sens il constituie procesul aflat in plina desfasurare de “cooptare” a Chinei si Indiei, si acestea nu sunt cazuri exclusive. Ceea ce frapeaza insa in cadrul acestei incursiuni de tip istoric este paradoxul prezentei mai mult decat “onorabile” in cadrul acestui grup a unor natii care au dimensiuni modeste la nivelul marimii resurselor si vectorilor mentionati. In aceste conditii, politicianul, intelectualul ca si omul de rand din Romania ar trebui sa-si puna cel putin doua intrebari: unde se plaseaza azi Romania in cadrul “garniturii civilizatiei universale” si de ce se afla, anticipand raspunsul, spre coada garniturii?

DE CE VIN AMERICANII? Raspunsul, in opinia lui Liviu Turcu, este simplu: decizia este rezultatul implementarii uneia dintre componentele noii strategii militare a SUA

DESPRE CREDIBILITATE, REPUTATIE SI RESPECT. O serioasa investigatie de tip istoric a evolutiei societatii romanesti fie doar si pentru ultimii 200 de ani releva, in afara a ceea ce indeobste a fost calificat si mai ales amplificat la nivelul perceptiei ca fiind “conditiile vitrege” de ordin geopolitic, un serios deficit managerial politic in domeniul credibilitatii, reputatiei si respectului in plan regional si international. Ceea ce este mai grav, acest deficit a devenit, cu foarte mici exceptii, un punct de reper cvasi permanent in conturarea raporturilor bilaterale si internationale, ceea ce a defavorizat ab-initio partea romana in orice tip de negocieri sau tranzactii politice, economice sau militare. De aici, un permanent statut de servitute, care, odata insusit si permanentizat la nivelul clasei politice si elitei intelectuale, a devenit o moneda de schimb curenta pentru obtinerea unei false legitimitati atat pe plan intern, cat si international.

UN PIC DE ISTORIE. Raspunsul extern fata de o atare pozitionare a fost de fiecare data pe masura. Lista actelor si reactiilor politice ale marilor puteri ce confirma neajunsurile mentionate este extrem de lunga. Ar fi foarte instructiv ca istoricii de azi sa o intocmeasca nu doar pentru completarea memoriei istorice a actualei generatii si intelegerea corecta a decalajului intre aspiratii si statutul actual. Selectez la intamplare cateva exemple ce reflecta atitudinea de fond a cancelariilor marilor puteri ale vremii fata de romani si de guvernantii acestora: la mijlocul secolului al XIX-lea ministrul de Externe englez, lordul Palmerston, se referea la principate ca fiind “o regiune barbara aflata la capatul Europei”; Napoleon I le-a tranzactionat direct si fara vreo consultare la Tilsit si Erfurt “cedandu-le Rusiei”; acelasi lucru se va intampla cand Napoleon al III-lea le va oferi mai intai Austriei in compensatie pentru cedarea de catre aceasta din urma a unor regiuni din nordul Italiei si abia apoi in cu totul alte circumstante geopolitice va sprijini unificarea principatelor; competitia Austriei cu Rusia si Imperiul Otoman pentru controlul de facto al principatelor este nu doar indelungata, dar si de notorietate, intrucat a avut ca efect pierderea unor parti importante a teritoriului romanesc; la inceputul primului razboi mondial, oficialitati franceze sosite la fata locului descriau ironic societatea si sistemul politic romanesc ca fiind “admirabil dezorganizate”, iar in deceniile urmatoare mai toate capitalele europene occidentale au tratat Bucurestiul cu condescendenta si totala neincredere.

FALSA RECICLARE IDEOLOGICA. Exceptand perioada 1968-1980 (ce impune o analiza de sine statatoare tocmai prin faptul ca Romania a iesit pe plan international temporar din marasmul statutului de tara de mana a cincea), situatia a continuat pe acelasi portativ istoric si dupa 1989. Asa cum am aratat si cu alte prilejuri, clasa politica comunista a monopolizat rapid miscarile de strada din decembrie 1989, organizandu-si sub privirea ingaduitoare a puterilor occidentale o falsa reciclare ideologica acoperind mimetic fara exceptie, dar in proportii diferite, intregul spectru al doctrinelor politice contemporane. In plus, repetand “ad nauseam” aceeasi strategie folosita timp de peste 200 de ani, elitele politice si intelectuale autohtone si-au castigat aparenta legitimitatii pe plan intern, capitalizand politic prin manipularea si exploatarea excesiva a servitutii manifestate pe plan extern in relatiile cu marile puteri ale zilei.

NIMIC NU E CEEA CE PARE A FI. Din nefericire pentru romanii de azi, atitudinea de fond a capitalelor occidentale fata de Bucuresti a ramas practic neschimbata, pastrand sub aspect istoric aceeasi linie strategica si aceeasi atitudine condescedent paternalista. Si la acest capitol s-ar putea intocmi o lunga lista de exemple cu caracter simbolic. Intrarea Romaniei in NATO ca moment si utilitate a fost decisa intr-un cadru de referinta in care Bucurestiul a avut un rol practic nul. Acordul de cooperare cu SUA privind bazele militare pe teritoriul romanesc nu este asa cum incearca partea romana sa acrediteze la nivelul perceptiei publice autohtone o componenta planificata si finalizata a strategiei de securitate militara romaneasca, ci eminamente rezultatul implementarii uneia dintre componentele noii strategii militare americane pentru zona Orientului Mijlociu si a Asiei de Vest.

RIDICOLUL IMPAUNARII. Toate “initiativele” Bucurestiului in domeniul politic, economic si militar in zona Balcanilor si a Marii Negre au fost primite (la nivelul centrelor de decizie politica occidentale) cu condescendenta, fals interes politico-diplomatic sau ca simple oportunitati ale celor in cauza de a-si promova indirect interesele proprii in regiune. Expresii precum “lider regional” (epoca Constantinescu), celebra de acum “axe Bucuresti – Londra – Washington” sau fortarea sub falsa impresie a sprijinului neconditionat al Washingtonului a initiativei privind zona Marii Negre au trezit mai intai o reala neliniste, urmata mai apoi de zambete condescendente. Simplul si crudul adevar este ca Romania nu are in prezent o voce si un loc real la masa deciziilor importante de ordin geopolitic. Asta nu inseamna insa, ca nu are dreptul, o data ce va castiga respectul si increderea reala a partenerilor. Situatia deplorabila actuala nu-i impiedica insa catusi de putin pe guvernanti sa joace un fals vodevil pentru uzul publicului romanesc, purtand faimoasele haine ale imparatului din celebra poveste.

ADEVARUL CRUD. O situatie absolut similara exista si in chestiunea aderarii Romaniei la Uniunea Europeana. Inaintea fracturii produse nu tocmai intamplator la nivelul nucleului decizional al Uniunii (a se citi dominanta axei franco-germane), aderarea Poloniei, declansarea razboiului din Irak si respingerea proiectului noii Constitutii europene, proiectul unei Uniuni largite prin absorbtia Europei de Rasarit raspundea 100% aspiratiei geopolitice europene de a-si prezerva locul de vector compensatoriu in noua configuratie a raportului de forte pe plan mondial. In pofida afirmatiilor “de acoperire” publica, nici unul dintre candidatii la aderare de la bun inceput si pana in prezent nu a indeplinit “conditiile naturale” ale integrarii de drept in UE. Procesul insa a trebuit sa continue volens nolens printr-un costisitor proces de “carpeala financiara” a caso di casa (de la caz la caz, cum se spune) pe spezele economiilor occidentale, alegand dintre toate alternativele “raul cel mai mic”. Ca atare, nu este vorba de actiuni de ordin filantropic in favoarea tarilor sarace integrate, ci de costuri ce urmeaza a fi recuperate pe parcurs prin intermediul investitiilor si alinierilor la politicile comunitare.

ATENTIE! In acest cadru, odata acceptata ca membra a UE si lasata sa stea pe propriile ei picioare economice, Romania ar sucomba in foarte scurt timp, provocand pe plan intern un haos socio-economic. Acesta este realul motiv pentru care, pe de o parte, cei de la Bruxelles depun eforturi sustinute pentru a determina guvernantii romani sa produca insa cat mai rapid modificarile de ordin structural-functional menite sa atenueze “socul” noului statut concomitent cu promisiunea de a pune la dispozitie de la bugetul Uniunii fondurile necesare pentru evitarea colapsului socio-economic. Zeci de miliarde de euro la care grupurile de interese din sfera Puterii si din Opozitie se uita intr-un extaz cataleptic la gandul cum le vor transfera in propriile buzunare, eludand cu abilitatea cunoscuta cam toate sistemele occidentale de control si prevenire a unor astfel de abuzuri. Cum serviciile de informatii romanesti au o bogata experienta in domeniu inca de pe vremea cand derulau operatiuni comerciale si financiar-economice prin firme-paravan ce actionau de jure si de facto in interiorul fostei Piete Comune si ulterior a Uniunii Europene, nu trebuie sa mire pe nimeni grija cu care acestea sunt curtate sau aliniate grupelor de interese politice mentionate.

VREMURI GRELE. Nu trebuie sa fii oracolul din Delphi pentru a afirma ca pe termen mediu majoritatea populatiei din Romania, odata devenita membra a UE, o va duce si mai prost decat acum daca actualii guvernanti nu vor obtine fonduri mult mai mari decat cele preconizate de forul european si vor continua in mod egoist sa puna interesele proprii inaintea celor generale. Iar pentru moment, refuzul celor din Bruxelles de a mari alocatiile este cauzat nu numai de costurile deja foarte ridicate legate de integrarea noilor state deja devenite membre, dar mai ales de temerea ca, datorita nivelului ridicat al coruptiei la nivel inalt din Romania, suplimentarile nu vor aduce nici un fel de beneficiu marii mase a populatiei afectate.

Sa adaugam la lista neajunsurilor ce alimenteaza in mod nefericit deficitul de credibilitate, respect si prestigiu national pe cea privind calitatea factorului politic uman. Cu rare exceptii, clasa politica romaneasca a fost de-a lungul ultimelor doua secole profund divizata si incapabila sa separe obiectivele politice majore ce au afectat sau afecteaza destinul national de propriile interese personale sau de grup. Nu a existat un moment important in istoria tarii in care absenta acestei disjunctii sa nu afecteze grav evolutia generala.

DEJA TRADITIE. Oricine va studia cu seriozitate documentele vremii va gasi cu usurinta confirmarea situatiei descrise. Verdictul nu poate fi decat absenta unei reale constiinte si responsabilitati nationale la nivelul clasei conducatoare, ea insasi izolata si aflata la o distanta de ani lumina de baza piramidei sociale. Pe plan national, rolul “locomotivei” propasirii materiale si spirituale revine, asa cum deja am amintit, nu numai clasei politice ca factor decizional, dar si elitei intelectuale, ca model educational. Cu o clasa politica inculta si amorala, dar si o elita intelectuala ce straluceste prin absenta de la datoria sa sociala nu poti sa castigi nici credibilitatea, nici respectul si nici prestigul dorit in cadrul clubului civilizatiei universale.

STRIVITI DE GRUPURI DE INTERESE. Este un paradox unic sa constati ca elita intelectuala romaneasca continua azi sa fie fragmentata si absorbita de conflictele perene ale diverselor subgrupuri de interese culturale si ideologice si care transcend pana si schimbarile formale ale ordinii politice. Iar joaca de-a hotii si vardistii continua sa se faca exact ca pe vremea fostului regim comunist, inclusiv prin manipularea factorilor politici si evident complet pe spezele interesului national. Pentru atingerea scopurilor lor sectoriale, aceste grupuri nu numai ca au abdicat de la misiunea lor fundamentala, dar au ajuns sa faca aliante si sa utilizeze “stilul” clasei politice, pe care altfel ar trebui sa o supuna unei judecati critice.

FUNCTIA, BAT-O VINA! Obsesia obtinerii de functii in aparatul decizional guvernamental si prezidential, indeosebi acelea prin care pot controla sectoare de activitate de interes cultural, ideologic, educational etc, a devenit atat de apriga, incat odata obtinute parghiile respective se comporta si actioneaza exact ca restul exponentilor grupurilor de interese din domeniul politic, economic sau social. O situatie sesizata de altfel de multi analisti straini, intre care britanicul Tom Ghallager opteaza pentru etichetarea acestora ca oligarhi si baroni ai societatii civile. Ceea ce este si mai regretabil este nota stridenta practicata de unii dintre acestia in promovarea valorilor democratiei occidentale si care are, nici o mirare, un efect advers la nivelul audientei opiniei publice.

DE RASUL INTERLOCUTORILOR OCCIDENTALI. Revenind la abordarea critic-analitica a calitatii factorului uman trebuie remarcat ca, dupa 1989, majoritatea membrilor clasei politice romanesti nu cunosc si nu fac distinctia deosebit de importanta intre statutul de om politic si om de stat. O distinctie ce tine de ABC-ul culturii politice in lumea civilizata si care a fost rapid receptata in mod negativ de interlocutorii occidentali. Daca aceasta situatie s-ar fi petrecut la nivelul inferior al reprezentarii politice, inca ar mai fi fost partial scuzabil. Cand insa acest lucru se petrece de la nivel de ministri in sus si este asociat inculturii politice, unui servilism politic si ideologic jenant pentru insesi gazdele occidentale, situatia devine foarte grava.

EXEMPLE JENANTE. Un simplu exemplu ilustrativ departe de a fi singular: intalnirea unui prim-ministru roman cu secretarul de stat american in anii ’90 a fost pur si simplu intrerupta brutal de acesta din urma, sub ironicul si cunoscutul pretext “stiu ca aveti un program de intalniri foarte incarcat si nu doresc sa va mai retin”. Informatiile cu privire la tranzactiile oneroase de tip Corleone organizate direct sau de acoliti ai varfurilor aparatului guvernamental si ai clasei politice nu au facut altceva decat sa consolideze impresia generala negativa.

DIALOGURI COLORATE LA NIVEL INALT. Daca se mai adauga agramatismul, absenta celor sapte ani de acasa si uneori chiar conflictul cu civilizatia apei si sapunului, implicatiile in contactul cu lumea occidentala devin mai mult decat evidente. Ce poate sa inteleaga si cum poate sa califice un factor decizional occidental de varf calitatile viitorului sau oaspete sau interlocutor cand i se pun pe masa informatii strict autentice despre modul in care un sef de stat roman si alti inalti demnitari ai aparatului guvernamental dialogheaza “oficial” (deci in virtutea functiei ocupate, si nu in conversatii particulare extraprofesionale) precum: “Ce p… mea mai vrei si tu acum?”, “Ba, sa stii ca te ia dracu daca nu faci ce spun…”, “Spune-i boului ala ca-l bag in …” si multe altele de aceeasi factura.

FA-TE FRATE CU DRACU PANA TRECI PUNTEA! Reactia este la modul figurat usor de anticipat: “Foloseste-l daca esti obligat sa o faci din ratiuni de stat si tine ochii pe el sa nu plece cu tacamurile la incheierea dineului oficial…”. Nici o parte a romanilor de rand nu s-a dat in laturi de la a se lasa in primul rand sedusa de aspectele lumpenare aflate la periferia societatilor occidentale dezvoltate. Spre deosebire insa de societatile mentionate, unde periferia ramane periferie, ma tem ca in Romania acestea au tendinta de a ocupa locul de model central, propagand o lumina complet falsa asupra mecanismului si fortei motrice ce le pozitioneaza la varful civilizatiei umane. O problema care, ramasa necorectata, va constitui un balast extrem de serios in schimbarea imaginii si perceptiei actuale occidentale despre tara si oamenii ei.

ETAPA. Cele petrecute cu Ion Iliescu si Adrian Nastase (centru) marcheaza intrarea clasei politice intr-o noua faza, opineaza autorul

TRIVIALIZAREA, CA VEHICUL POLITIC. Daca in prima parte a anilor ’90 clasa politica comunista aflata in faza critica a obtinerii cel putin a aparentei de legitimitate a fost obligata in mod obiectiv sa manifeste o solidaritate exemplara, ulterior, pe masura consolidarii pozitiei dominante la limita discretionarului, a intrat intr-o noua faza marcata de o fragmentare accentuata in grupuri de interese competitive de tip conflictual. De la celebra si absolut autentica chemare politica a liderului Ion Iliescu in luna ianuarie 1990 adresata fostilor activisti mai mult sau mai putin tineri “Baieti, veniti la mine!” si pana la dilema acestuia cu privire la modalitatile indeplinirii angajamentului luat in calitate de presedinte al tarii in fata occidentalilor, de a combate coruptia la nivel inalt, este un drum foarte lung.

In final, grupurile de interese ce s-au simtit amenintate l-au debarcat fara jena, chiar daca experimentatul om politic a recuperat intre timp, fie si partial, terenul pierdut. In aceste conditii, sub aspect simbolic, cele petrecute cu Ion Iliescu si Adrian Nastase concomitent cu schimbarea centrului de greutate al puterii in favoarea grupurilor de interese ce controleaza actualul aparat de stat marcheaza intrarea clasei politice din Romania intr-o noua faza a evolutiei sale. Iar miza, in contextul intrarii Romaniei in Uniunea Europeana, este asa cum am mentionat, deja prin marimea subventiilor financiare si perspectiva crearii unei noi categorii de conexiuni politice bilaterale si multilaterale de o importanta capitala.

SI EL. In cele din urma, si Ion Iliescu a fost debarcat de grupuri de interese care se simteau amenintate, apreciaza Liviu Turcu

LUPTA INTRE GRUPURILE DE INTERESE. Cu PSD-ul in postura de partid de opozitie, macinat de propriile lupte fractionare, grupurile de interese din cadrul Aliantei DA au ramas pe un teren relativ liber pentru a-si disputa pozitia dominanta in sferele puterii. O competitie ce a devenit azi pe masura mizei deschis-conflictuale avandu-i ca varfuri de lance pe ocupantii pozitiilor numarul unu de la Cotroceni, respectiv presedintele Traian Basescu si pe cel de la Palatul Victoria, respectiv Calin Popescu Tariceanu. In aceasta lupta “fratricida” (avand in vedere pozitia oficiala de aliati la guvernare) fiecare grupare incearca sa-si consolideze pozitia prin confiscarea pro-domo a celor mai importante institutii ale statului pe care apoi sa le arunce intr-un adevarat razboi civil, institutional nedeclarat. Ca aceasta situatie submineaza insusi fundamentul extrem de fragil al sistemului institutional ce poarta destul de incomod eticheta de sistem democratic are desigur pentru cei doi beligeranti (nu atat ca persoane, cat ca grupuri de interese) mai putina importanta.

“MAZARIN DE DAMBOVITA”. Substratul mizei nu este de nasul “prostimii”. Interesant de remarcat ca fiecare dintre cele doua grupuri de interese adverse are pe langa cei doi sefi cate un “Machiavelli” sau mai corect cate un “Mazarin” de Dambovita care pregateste atat loviturile, cat si contraloviturile de rigoare. Acestia au la randul lor propriile lor echipe de observatie, de colectare a informatiilor, de recrutare a resurselor necesare punerii in aplicare a masurilor stabilite (inclusiv la nivelul mediatic ca principala arena de compromitere a adversarului), ca si pentru evaluarea rezultatelor si punerii diagnosticelor in baza carora vor trece la mutarile urmatoare ale partidei de sah. Asa se explica faptul ca, intrandu-se intr-o noua faza agresiva a conflictului, cei doi exponenti au decis sa-si aplice lovituri “decisive” aruncand in arena confruntarii teme “grele” sub aspectul impactului public, atat pe plan intern, dar mai ales pe plan extern. Vechea “tehnica” folosita traditional de clasa politica de a capitaliza politic prin manipularea factorului extern, s-a dovedit a fi inca o data o piesa grea a artileriei autohtone. Asa a fost scoasa de la naftalina pas cu pas in functie de necesitatile de ordin tactic impuse de evolutia confruntarii, “raposatul” subiect ce a facut si face obiectul Legii Lustratiei, problema fondului informativ al Securitatii si nu in cele din urma tema necesitatii condamnarii politice oficiale a regimului comunist.

MANEVRE. Daca un grup de jurnalisti “independenti” (ca realitate si nu ca acoperire) ar fi investigat ceva mai atent modul in care s-au desfasurat evenimentele in ultimele luni, ar fi descoperit multe lucruri interesante pentru intelegerea fondului problemei. Iata fie si cu titlu ilustrativ cateva dintre acestea: iritat de faptul ca grupul al carui exponent este Traian Basescu a acaparat la modul discretionar serviciile speciale ale tarii, utilizandu-le direct pentru compromiterea adversarilor, grupul din spatele premierului Calin Popescu Tariceanu a incercat cateva manevre legislative pe linia atributiilor guvernamentale pentru a recastiga fie o parte a controlului pierdut, fie de a deveni co-participant oficial al controlului acestor servicii prin crearea unei noi structuri institutionale.

In prima faza, actiunea s-a soldat cu un esec total. In acest moment, cu sprijinul direct al nucleului activist al societatii civile (acesta din urma exasperat de marginalizarea in relatiile cu un presedinte la a carui alegere considera a-si fi adus o contributie decisiva, dar si de turnura calificata ca autoritarista in exercitarea atributiilor prezidentiale) s-a trecut la declansarea simultana a unor actiuni pe multiple planuri menite sa dezorienteze grupul advers. Mai intai s-a trecut la mediatizarea intensa a relatiilor actualului presedinte cu fostele structuri ale Securitatii interne si externe.

TEHNICI DE DESTABILIZARE A ADVERSARULUI. Mai mult sau mai putin luat prin surprindere de aparitia unor documente si informatii despre care Traian Basescu fusese asigurat ca nu mai exista (indeosebi cele privind activitatea sa de recrutat in perioada in care a fost student la Institutul de Marina), grupul de la Cotroceni a incercat in disperare sa minimalizeze efectul la nivelul opiniei publice prin manipularea de ordin semantic a titulaturii Directiei a IV-a apartinand Securitatii cu subtitulatura “Contrainformatii militare”, lasandu-se implicit impresia ca e vorba de structurile informative ale Armatei.

Si, cum prestigiul Armatei in randul populatiei ocupa cu regularitate locul fruntas pe ramura increderii, este limpede cam ce s-a urmarit prin manevra respectiva. Inutil sa subliniem ca reluarea publica a subiectului relatiilor presedintelui cu Securitatea a avut in principal rolul de destabilizare a “adversarului” in conflictul cu grupul de interese de la Palatul Victoria si nicidecum intentia de a repune in discutie la modul serios cine sunt cei pe mana carora se afla azi destinul Romaniei. Ca sa nu ramana datori, in replica, tot pe cale mediatica, au aparut informatiile cu privire la prezenta numelui premierului pe lista politicienilor ce au lucrat cu Securitatea. Ulterioara dezmintire pe linia CNSAS (personal, as fi foarte curios, fara a avea opinii pro sau contra pe subiect, sa stiu in baza carei documentatii s-a facut dezmintirea) a frizat mai intai ridicolul prin precizarea ca pe lista ar fi aparut numai doua dintre multiplele nume ale premierului. Vorba vestitei exclamatii franceze: “Ce vreti domnilor, ne aflam doar la portile Orientului…”.

SCANDALUL NUMIRII NOII CONDUCERI A CNSAS. Conflictul intre grupul Cotroceni si cel de la Palatul Victoria avea sa atinga noi cote “fierbinti” o data cu momentul numirii noului colegiu al CNSAS. Cu doar doi ani in urma, am argumentat factual cat de complexa este abordarea problemei colaborationismului in cadrul regimului comunist din Romania. Nu in cele din urma, cat de daunatoare poate fi adoptarea unei legislatii masluite abil si crearea unei structuri institutionale, atunci cand este conceputa de o maniera sa contribuie la contrafacerea realitatii in folosul unei anumite parti a clasei politice comuniste reciclate sub stindardul democratiei de tip occidental. Conducerea CNSAS nu numai ca a esuat lamentabil si in mod previzibil in misiunea sa istorica, dar a devenit prin acordarea incorecta de certificate de buna purtare unor politicieni compromisi, complice al grupurilor de interese care altfel ar fi trebuit sa faca obiectul activitatii acestei institutii. Cum nimeni, inclusiv activistii societatii civile membri ai Colegiului nu au dorit sa-si tulbure sinecura, noua “rotatie” la nivelul conducerii urma doar sa consfinteasca intrarea piesei de teatru in actul II. Asta pana cand grupul de interese reprezentat de premier a decis sa puna cateva pioneze pe scaunul prezidential prin plasarea in fruntea colegiului a veteranului pe subiect, respectiv Ticu Dumitrescu.

Perceput de grupul de la Cotroceni ca intrat deja in “tabara premierului”, o data cu numirea in consiliul de conducere al noului Institut pentru studierea crimelor comunismului, alegerea lui Ticu Dumitrescu in fruntea CNSAS echivala cu o garantie in transformarea faimoasei institutii intr-o parghie de trecere prin “foc si sabie” a grupului de interese reprezentat de presedintele Traian Basescu. O situatie evident socotita intolerabila pentru acesta din urma si ca atare se stie ce s-a intamplat. Inclusiv la nivelul spectacolului de sunet si lumina cu care a fost primit in regia activistilor societatii civile – cu ocazia prezentei la sedinta de la sediul CNSAS si care avea sa termine confruntarea intr-o oarece remiza cu titlu temporar pentru sase luni.

LA DISPOZITIA SERVICIILOR. Painea si cutitul au ramas asa cum se cuvine la dispozitia serviciilor (indeosebi SRI), care pot ingropa cu usurinta intr-un elan sincer CNSAS cu zeci de tone de maculatura de importanta periferica si punandu-i pe lucratorii destinatarilor in postura sa caute ani de zile acul in carul cu fan. Intre timp, seful SRI alfabetizeaza preventiv si persuasiv pe cale mediatica atat pe activistii societatii civile, cat si opinia publica in general despre faptul ca, datorita conditiilor obiective momentului decembrie 1989, o parte a arhivei si a fondului curent informativ de atunci a fost distrusa, iar circa 40%-50% din ceea ce a ramas intra sub incidenta protejarii securitatii nationale si a sensibilitatii serviciilor informative occidentale care, citez prin parafraza, nu sunt dornice sa descopere lucruri neplacute in ceea ce le priveste.

UN PIC DE ANALIZA. Nu intentionez sa intru in detaliile afirmatiei, intrucat mentionarea acesteia are doar scopul de a ilustra evolutia “ping-pongului” dintre grupurile de interese ce-i au drept exponenti pe premier si pe presedintele tarii. Ii sugerez oricum cu tot respectul sefului SRI sa solicite subordonatilor sai sa-i prezinte corespondenta dintre serviciile informative romanesti si omologii occidentali de la inceputul anilor ’90, aceasta fiind o perioada cand nu se afla in pozitia de a o cunoaste. Dupa care sa revada recentele declaratii pe subiect.

SESIZAREA OCAZIEI. In aceeasi perioada, un grup de interese ideologic neimplicat direct in disputa dintre presedinte si premier a inteles ca, profitand de competitia conflictuala a celor doua grupuri de interese politice, are oportunitatea de a realiza mai vechiul obiectiv de condamnare publica oficiala a regimului comunist ca tip de sistem. Coincidenta a facut ca in Parlamentul European sa fie lansata in aceeasi perioada o initiativa similara si deci in spiritul traditiei capitalizarii politice a factorului extern, grupul a inaintat prin istoricul Marius Oprea la Palatul Cotroceni propunerea crearii unei structuri institutionale dupa modelul Comisiei Wiesel – Iliescu (ce a avut drept obiect de studiu problema Holocaustului in Romania) menita sa pregateasca baza factuala necesara formularii unei declaratii politice la nivelul cel mai inalt. Presedintele a respins insa propunerea si, pentru a fi si mai clar in ceea ce priveste pozitia sa pe subiect, a declarat mass-media ca o atare condamnare oficiala nu-si are rostul in Romania, adaugand pe tonul si folosind limbajul deja cunoscut ca personal nici nu ar avea de ce sa se planga, intrucat nu a avut de suferit si a trait chiar bine.

“OFENSIVA”. Drept urmare, Marius Oprea a reluat propunerea la Palatul Victoria, unde a fost imediat acceptata pentru a servi ca munitie de dezavuare politica a presedintelui Traian Basescu in fata unui important segment al electoratului roman. Ca o consecinta, a fost aprobata pe linie guvernamentala crearea Institutului pentru condamnarea crimelor comunismului (aceasta este formula utilizata de Marius Oprea ca director, dar ulterior denumirea a mai aparut si in alte forma) cu un consiliu de conducere constituit din personalitati ale societatii civile din tara si din strainatate. Institutul a fost asa cum se stie fundat pe o structura birocratica destul de generoasa si asigurata cu o prima finantare de la buget in valoare de 60 de miliarde de lei (vechi). Pentru observatorii avizati nu a trecut neobservat faptul ca statutul Institutului depasea cel putin la modul declarativ atributiile cercetarii academice, lasand deschisa portita ce a dat fiori de neliniste unora de a servi si drept canal de sesizare pentru organele parchetului.

“CONTRAOFENSIVA”. Grupul de interese de la Cotroceni, sesizand imediat eroarea de a fi respins prematur o initiativa cu potential electoral, a declansat imediat o actiune de “recuperare” a temei din mainile adversarului de la Palatul Victoria. Din acest moment, desfasurarea evenimentelor are conotatii ce amintesc din nou de tranzactiile mafiei italiene cu aroma de Caragiale. Dificultatile grupului de la Cotroceni veneau din faptul ca cei de la Palatul Victoria “recrutasera” deja in consiliul de conducere al noului Institut personalitati ale societatii civile socotite ca reprezentative si predictibile in acelasi timp. Cu unele dintre acestea, grupul prezidential se afla oricum in conflict deschis sau tacit. Problema era asadar pe cine puteau folosi drept surogat de incredere pentru o atare misiune delicata, in care tema condamnarii comunismului era doar un vehicul manipulativ in razboiul troian dintre presedinte si premier.

SOLUTIA. Intamplarea a facut ca cei de la Cotroceni sa observe aparitia in mass-media a unui editorial plasat ca material de serviciu in care se deplangea absenta politologului Vladimir Tismaneanu din consiliul de conducere al noului institut. Investigand ce s-a intamplat, cei de la Cotroceni aveau sa afle ca, in pofida presiunilor venite din partea unui mic grup de sustinatori ai lui Vladimir Tismaneanu din directia societatii civile de a fi acceptat ca membru al consiliului, cateva dintre personalitatile marcante care deja acceptasera pozitia au amenintat cu retragerea si au dat o explicatie publica a motivatiei. Cei in cauza, ca si majoritatea activistilor politici ai societatii civile nu l-au putut ierta pe Vladimir Tismaneanu pentru contributia capitala la spalarea biografiei si trecutului politic al presedintelui Ion Iliescu. Este momentul in care grupul de la Cotroceni si-a dat seama ca a gasit omul potrivit pentru reconfiscarea temei de la grupul advers al premierului.

DECIZIE RAPIDA. Cunoscand bine biografia si profilul psihologic, cei in cauza au realizat ca au gasit candidatul ideal sub aspectul controlului politic pentru ceea ce avea sa devina Comisia prezidentiala pentru studierea dictaturii comuniste. Pragmatic si nerabdator de a transa rapid in favoarea sa un meci cu alura internationala sub aspectul implicatiilor si care pentru moment parea deja pierdut, presedintele Traian Basescu a decis: sase luni pentru pregatirea unui document in baza caruia sa fie apoi formulata declaratia politica oficiala pe subiect. Ca perioada de timp alocata este absolut ridicola, sub as-pectul rigorii academice nu are nici o importanta nici pentru initiatori, nici pentru academicul presedinte al Comisiei.

LA LIMITA ABSURDULUI. Ca raportand in conditiile descrise pretentiile publice ale lui Vladimir Tismaneanu de a face din raportul final un moment istoric similar celui de la Nürnberg (celebrul proces organizat de aliati capilor nazisti) se frizeaza absurdul nu pare sa deranjeze inca pe nimeni in Romania de azi. Important este, potrivit declaratiei lui Vladimir Tismaneanu, ca prezentarea raportului sa coincida simbolic cu aniversarea alegerilor furate de comunisti in noiembrie 1946. Adica totul facut exact in stilul fostei sectii de propaganda a CC al PCR este de aceasta data drept cu semnul ideologic schimbat.

CONTEAZA APARENTELE. In plus, ceea ce se urmareste la Cotroceni este in primul rand impactul politic pozitiv in plan electoral pentru consum intern si international. Dupa care, vorba lui nenea Iancu: “Pupat toti piata «ndependentei»” si trecut la alte teme mai importante pe agenda politica a presedintelui. Nu fondul problemei conteaza, ci aparentele, iar, in formula preconizata, toti cei implicati ies cu avantaje certe. Sigur, mai putin romanii ca natie, dar asta evident nu conteaza… Din aceasta “susanea” de proportii, fiecare dintre participanti intentioneaza in realitate sa isi ia dupa modelul lumpenar partea sa de castig: grupul prezidential e asigurat ca tema nu e luata in serios nici macar la nivel formal, precum este prevazut in statutul noului Institut aprobat de premier; Vladimir Tismaneanu se delecteaza cu satisfactia spargerii “blocadei” la care a fost supus de societatea civila dupa episodul Ion Iliescu si neincluderea in consiliul de conducere al Institutului; mai mult, satisfactia este amplificata de acceptarea de catre Marius Oprea de a-i fi subordonat in postura de simplu membru al Comisiei prezidentiale. Si, parca dorind sa confirme personal descrierea caracterului si stilului de lucru facuta de analistul britanic Tom Gallagher in doua editoriale recente, Vladimir Tismaneanu nu a vrut sa piarda ocazia de a-si realiza “la schimb” un alt vechi obiectiv: obtinerea acordului guvernantilor de la Bucuresti pentru a-i finanta un centru de studii pentru problemele comunismului la Universitatea din Maryland, unde activeaza in prezent.

COMPROMISURI. Acest quid-pro-quo (adica in traducere damboviteana “o mana spala pe alta”) prevede cel putin ca proiect alocarea de la bugetul Institutului Cultural condus de Horia Roman Patapievici a sumei intiale de minimum 100.000 de dolari, urmata apoi anual de alte transe financiare. Ca in spiritul celei mai pure reciprocitati dambovitene in mod surprinzator Horia Roman Patapievici a “acceptat” sa devina membru al comisiei prezidentiale este desigur o simpla intamplare. Mai grav sub aspectul credibilitatii morale si intelectuale este modul in care Horia Roman Patapievici a acceptat sa devina participant la “susaneaua” Comisiei prezidentiale. In plus, respectatul intelectual ar trebui sa mediteze mai serios la cele intamplate cu ocazia recentei sale deplasari in Statele Unite. Si nu in cele din urma ar trebui sa mai raspunda la o intrebare: cand deja exista la prestigioasa Universitate Georgetown din Washington catedra “Ion Ratiu” al carei obiect de activitate este cultura si civilizatia romaneasca, de ce mai este nevoie de un centru de studii finantat de la bugetul statului roman la Universitatea din Maryland, aflata la o distanta geografica de mai putin de 15-20 de mile? Poate doar ca revansa la esecul lui Vladimir Tismaneanu de a obtine postul de la catedra mentionata de la Georgetown University? Si asta se intampla in conditiile in care centre si catedre universitare americane cu traditie si experienta in diseminarea limbii si culturii romanesti se afla in situatia de a fi desfiintate din lipsa minimei finantari a Bucurestilor.

RETRAGERI. Dificultatile responsabililor oficiali si neoficali ai comisiei prezidentiale de a coopta alaturi de Tismaneanu personalitati de calibru national au fost destule. Desi facuta public prematur si cu tam-tam, participarea unor personalitati-simbol in lupta impotriva regimului comunist precum Paul Goma, Doina Cornea, Mircea Raceanu si Florin Constantiniu nu s-a confirmat in realitate. Pentru unii explicatiile pot fi de ordin personal, pentru altii insa, precum Mircea Raceanu, sunt de principiu. Componenta finala a Comisiei prezidentiale a fost facuta publica zilele acestea.

DEZARMANT. Nimeni nu trebuie sa fie surprins daca membrii viitoarei comisii prezidentiale se vor regasi mai degraba in agendele telefonice personale ale grupului de interese de la Cotroceni si ale lui Vladimir Tismaneanu decat pe listele celor care au suferit si luptat in linia intai impotriva regimului comunist. Si nici nu ar putea fi altfel. Ar fi prea riscant ca intreaga actiune sa scape de sub control si sa devieze in cine stie ce directie nedorita, inclusiv a unei confruntari chiar cu membrii “nucleului dur” din cadrul grupului de interese al caror exponent este insusi presedintele Traian Basescu. In acest caz, evaluarea comunismului a fost si trebuie sa ramana un simplu vehicul politic cu destinatie precisa si fara nici o legatura cu subiectul propriu-zis. Adica un episod efemer in competitia conflictuala dintre grupurile de interese aflate la putere. Daca in alte domenii, clasa politica si elita intelectuala din Romania au serioase restante in planul indeplinirii responsabilitatilor istorice fata de propriul popor, trebuie recunoscut ca in domeniul manipularii si capacitatii de a perverti si de a arunca in derizoriu teme in baza carora alte natii isi fauresc la modul serios destinul, cei in cauza au atins “culmi” de neinvidiat. De aici si titlul randurilor de mai sus: arta trivializarii la romani!

Jurnalul National

27 Aprilie 2006 |

FENOMENUL COLABORATIONISMULUI IN ROMANIA

Recent, in cadrul comentariului ‘Romania: intre perceptie si realitate’ am promis cititorilor Jurnalului National abordarea citorva teme extrem de actuale si care tin inca ‘pagina intii’ a intregii mass media din Romania. Intre acestea se numara fara indoiala si ceea ce poarta generic numele relativ impropriu de ‘dosariada’. Relativ impropriu intrucit ‘dosariada’ asa cum se desfasoara in Romania de azi reprezinta doar un segment si acela din pacate extrem de deformat al unui fenomen mult mai complex si anume ‘colaborationismul’. In ultimii 8 ani am abordat de doua ori prin intermediul mass mediei aceasta tema cu singurul scop de a pune la dispozitia opiniei publice informatii menite pe de o parte sa permita o intelegere corecta a acestui fenomen si nu in cele din urma o posibila ‘busola’ orientativa pentru a nu deveni fie si involuntar parte a manevrelor diversioniste dispuse de anumite grupuri de interese din sfera puterii. Pentru a-mi putea indeplini promisiunea facuta zilele trecute pastrind obiectivitatea in abordarea critica a ‘dosariadei’ – asa cum se desfasoara in prezent – se impune insa sub aspect metodologic conditia ca toti sa folosim de la bun inceput acelas sistem de referinta. A intra direct la nivel de detalii, inclusiv prin studii de caz, in absenta acestuia ar crea confuzii nedorite pentru cititor si ar lasa largi spatii de manevra diversionista celor care asa cum am mentionat in “Arta trivializarii la romani’ nu au nici un scrupul din a capitaliza politic prin exploatarea incorecta a marelor teme cu care se confrunta societatea romaneasca post-decembrie 1989.

Cu mai bine de sase ani in urma, in plina dezbatere publica pe tema a ceea ce este cunoscut sub numele de ‘legea Ticu Dumitrescu’ si a necesitatii crearii unei structuri institutionale ce avea sa devina in 1999 sub patronajul parlamentului, CNSAS-ul de azi am supus atentiei opiniei publice prin intermediul mass mediei citeva aspecte importante legate de abordarea problemei colaborationismului mostenit de la fostul regim comunist. Spuneam atunci ca analiza fenomenului colaborationismului, ramine unul dintre cele mai complexe si importante obiective aflate de agenda prioritatilor in procesul reconstruirii pe temeiuri solide a societatii civile si a unui sistem politic sanatos. O ‘prioritate’ deja aflata in acel moment la capitolul ‘restante’ asa cum de altfel a ramas pina astazi la mai bine de 15 ani de la evenimentele din decembrie 1989. Si cum in istorie ‘restantele’ se platesc si inca scump la nivelul procesului de modernizare politica iata si in prezent, problema colaborationismului continua sa ‘bintuie’ viata politica romaneasca sub forma cea mai detestabila si imorala cu putinta: ca parte a arsenalului de manipulare, discreditare si compromitere a adversarilor in cadrul confruntarii intre diferitele grupe de interese politice. Faptul ca aceasta complexa problema continua sa fie inca folosita ca mijloc de capitalizare politica cu participarea directa a structurilor institutionale si a unei parti importante a mass mediei reflecta de facto alaturi de alti vectori utilizati in evaluarea stadiului de modernizare politica specific societatilor in tranzitie un nivel nu tocmai magulitor raportat la asteptarile atit ale societatii romanesti cit si ale viitorilor parteneri din Uniunea Europena. Precizez de la bun inceput ca scopul prezentei analize este ca si acum sase ani de a contribui inainte de toate la punerea intr-un cadru obiectiv a abordarii acestui subiect si la intelegerea corecta a fenomenului colaborationismului mostenit de la fostul regim.

CAPCANELE PARTIZANATULUI POLITIC

Pentru a evita insa capcanele partizanatului politic o analiza de pe pozitia lui ‘sine ire et studio’ (fara ura si partinire) devine o preconditie de ordin obiectiv inclusiv pentru gasirea solutiilor politico-sociale adecvate menite sa elimine definitiv subiectul de pe agenda politica romaneasca.
Sublinierea complexitatii si importantei intelegerii corecte a fenomenului colaborationismului isi are temeiuri dintre cele mai solide. In acest context, primul pas ce se impune este desigur acceptarea cvasi-unanima de catre partile implicate ca punct de referinta a definitiei colaborationismului. Al doilea pas obligatoriu in plan metodologic este acela de a identifica clar vectorii participanti atit la geneza cit si executia sau punerea in practica a colaborationismului. In sfirsit, al treilea pas si fara a fi cel din urma ca importanta impune abordarea consecintelor fenomenului colaborationismului pentru evolutia societatii ca ansamblu socio-politic intr-o etapa istorica data, in cazul de fata procesul de modernizare politica post–comunista. Intre criteriile ce pot fi folosite in acest process cele mai importante ramin desigur cele politic, juridic, istoric si moral. Aplicarea primelor doua criterii, respectiv cel politic si juridic, are potential, prin natura consecintelor, un efect devastator asupra actualei clase politice intrucit pune in discutie insasi legitimitatea acesteia si implicit a regimului instaurat dupa decembrie 1989. Ca atare, nu trebuie sa mire pe nimeni eforturile extraordinare facute de aceasta in ultimul deceniu si jumatate pentru trivializarea subiectului prin manipularea si confuzionarea opiniei publice. Interesant de observat ca sabotarea primelor doua criterii, respectiv cel politic si juridic, s-a realizat in mare masura prin utilizarea abila a celorlalte doua criterii, cel istoric si moral. Intre acestea se numara si invocarea, nu de putine ori, in mod implicit sau explicit, a dezbaterilor intelectuale ‘aprinse’ ce au avut loc si continua si azi pe plan international pe tema cauzelor intirzierii declansarii unui real proces al comunismului. Or, o componenta esentiala a acestei analize va fi tocmai abordarea fenomenului colaborationismului in intreaga sa complexitate.

MOSTENIREA COLABORATIONISTA

Confruntate cu mostenirea colaborationista, dupa 1989 unele tari foste comuniste au resimtit nevoia de a gasi solutii fie si temporare mai mult sau mai putin adecvate propriilor lor conditii socio-istorice. Cert este ca in a doua parte a anilor ’90 societatile in cauza au considerat procesul de reconciliere incheiat si s-au putut concentra pentru accelerarea procesului de modernizare politica in vederea integrarii cit mai rapide in Uniunea Europena. In Romania post-decembrista, aceasta tema a fost si continua si azi sa fie de facto un subiect tabu facind cel mult obiectul malversatiilor politice de ordin tactic in confruntarea diferitelor grupe de interese din cadrul clasei politice. O situatie anormala care a afectat si continua sa afecteze procesul de modernizare politica, economica si sociala intrucit viciaza prin tensiunile intretinute functionalitatea ‘normala’ a sistemului socio-politic. Consecinta majora a acestei situatii este o criza de sistem de tip latent punind societatea romaneasca, in postura unui vehicol care innainteaza greu pentru simplul motiv ca are frina trasa. Ce se poate intimpla la un moment dat, in absenta masurilor de deblocare pentru o atare situatie, nu este prea greu de imaginat.

In lumea moderna, pe plan international, colaborationismul este definit ca ‘act de cooperare cu inamicul ce ti-a ocupat tara in detrimentul drepturilor si intereselor concetatenilor tai’. Este limpede ca aplicind aceasta definitie regimului communist instaurat in Romania dupa incheierea celui de al doilea razboi mondial sint intrunite fara dubiu ambele conditii: ocupatia tarii de catre trupele sovietice si instaurarea unui regim marioneta comunist cu structuri politice si institutionale aservite acestuia. Regimul respectiv este asadar un regim de tip colaborationist si lipsit de legitimitate cel putin raportat la litera dreptului international. Trupele sovietice au parasit Romania in anul 1958, dar consilierii sovietici atasati sistemului institutional romanesc aveau sa mai ramina in tara pina la inceputul anilor ’60. Acest moment trebuie sa reprezinte sub raport analitic punctul de referinta ce desparte istoria regimului communist din Romania in doua mari capitole atunci cind cercetatorul ia in considerare componenta ocupatiei militare. Este capitolul singeros la propriu al colaborationismului cind societatea romaneasca a fost supusa in mod traumatic unui process de inginerie sociala ce a inclus intre altele exterminarea fizica in cvasi-tolitatea ei a fostei clase politice, a elitei aparatului institutional birocratic si persecutia sistematica de tip politic, economic si social a tuturor celor ce au fost pe drept sau intimplator identificati ca asociati ai fostei clase burgheze.

COLABORATIONISMUL CA FORMA DE SUPRAVIETUIRE

Drept urmare, pentru o parte a clasei politice si aparatul birocratic al statului burghez colaborationismul a fost singura alternative viabila de supravietuire la cea a exterminarii fizice. Pe de alta parte, din perspectiva istorica a bolsevismului revolutia comunista nu putea fi desavirsita decit prin eliminarea definitiva a clasei politice burgheze ‘opresoare’ si a birocratiei de stat aservita acesteia, deci o ‘tabula rasa’ politico-sociala pe terenul careia urma sa se instaleze noua clasa politica, cea a dictaturii proletariatului, evident, sub conducerea nucleului activistilor partidului comunist format, educat si pregatit pentru o atare misiune in Uniunea Sovietica. Majoritatea acestora din urma au sosit in Romania odata cu trupele sovietice, respectiv cu cele doua divizii ‘romanesti’, “Tudor Vladimirescu si “Horia Closca si Crisan”. Se poate deja constata fie si din aceasta sumara trecere in revista a evolutiei politico-istorice ca in categoria colaborationistilor postbelici intrau deopotriva, dar desigur cu motivatii extrem de diferite, noua conducere politica a Romaniei in care centrul de greutate era detinut de nucleul comunistilor cominternisti si autohtoni, supravietuitorii elitei politice, birocratice si culturale burgheze ca si un segment hibrid selectat din cadrul celorlate clase sociale atrase la baza piramidei socio-politice prin manipulare politica, ideologica sau de capitalizare a oportunismului ca mentalitate cu radacini istorice.
Vorbim asadar, pentru perioada mentionata de o cifra de minimum un million de colaborationisti direct implicati in structurile institutionale ale regimului comunist instaurat sub direct control militar sovietic si implicati direct in activitatile de transpunere in practica a proiectului de inginerie sociala mentionat. In acest context, trebuie mentionat ca o importanta parte a categoriilor colaborationiste de mai sus au facut parte din retelele informative ale serviciilor de securitate sovietice si ale serviciilor securitatii si fortelor armate autohtone ambele aflate sub controlul celor dintii. Aceasta ultima categorie apartine colaborationismului de tip informativ-operativ si reprezinta o sub-specie a colaborationismului politic.

‘CANIBALISM’ SOCIO-POLITIC

Trebuie de asemenea retinut ca intrucit pentru perioada descrisa obiectivul central al acestor retele informative era obtinerea de informatii incriminatorii despre fosta clasa politica si celelalte categorii etichetate drept ‘inamic’al noului regim este clar ca ponderea majoritara a informatorilor era detinuta de recrutatii din mediile incriminate. Acest tip de ‘canibalism’ socio-politic fie el voluntar sau dictat de imprejurari avea sa se extinda in interiorul inchisorilor, lagarelor de munca si ulterior in cadrul procesului de realizare a supravegherii informative generale a ‘supravietuitorilor’ procesului de epurare dupa anul 1965 inclusiv pina in decembrie 1989. Un ‘canibalism’ cu efecte devastatoare resimtite si azi mai ales in cadrul elitei intelectuale ce a fost decimata si deturnata de la misiunea istorica specifica fiecarei natiuni si anume aceea ce a fi ‘o stea polara morala’ pentru formarea noilor generatii. Asupra acestor consecinte voi reveni mai tirziu. Focalizarea unilaterala a atentiei opiniei publice, indeosebi ca efect al utilizarii de catre anumite grupe de interese politice de mijloace manipulative, doar spre categoria colaborationismului informativ-operativ conduce la o viziune simplificatoare si incompleta a colaborationismului. Daca conceptional responsabilitatea lichidarii categoriilor socio-politice mentionate revine dincolo de orice dubiu ocupantului sovietic (si slava domnului, experienta epurarilor fizice din Rusia sovietica era pe masura faimei) punerea in practica a exterminarii fizice a inamicilor reali sau presupusi ai regimului communist ca si cea a re-educarii ideologice fortate a populatiei a revenit si a fost indeplinita cu brio de colaborationistii romani. Un dresaj social in care teroarea directa a fost imbinata ingenios si insidios cu oferirea de beneficii materiale si de ordinul statutului social. Nu intimplator dupa 1989 din instinct de conservare anumite grupe de interese apartinind fostei clase politice comuniste au actionat pentru manipularea abila a opiniei publice, folosind intre altele si agentura din cadrul mass mediei, in directia mutarii centrului de greutate al responsabilitatii pentru crimele savirsite in primele decenii postbelice exclusiv catre factorii institutionali de executie a acestora, indeosebi politia politica si serviciile de securitate in general. Nu e nevoie sa pledeze nimeni pentru exculparea membrilor institutiilor de securitate, justitie sau altora implicate direct in crimele comise si nici nu ar fi corect sub aspect moral. Dar un principiu elementar unanim acceptat in lumea civilizata este acela ca alaturi de executant trebuie sa raspunda in mod legal si comanditarul actiunii, respectiv conducerea politica. In toate tarile democratice occidentale pedeapsa pentru inspiratorul si finantatorul crimei este chiar mai aspra decit cea pentru executantul crimei. Principial deci, in cazul abordarii problemei colaborationismului, se ridica intrebarea, de ce, ceea ce se aplica pentru un caz particular nu se aplica si pentru responsabilitatea exterminarii a sute de mii de victime?

DILEMA POLITICO-JURIDICA

Evident, ca sub aspect practic, o atare dilema politico-juridica ar fi fost una reala in conditiile in care regimul politic comunist din Romania ar fi cazut in anul de gratie 1958 sau chiar mai tirziu sa zicem in 1965. Majoritatea responsabililor ar fi fost inca activi in viata politica si profesionala ca de altfel si marea masa a colaborationistilor pe care s-a sprijinit regimul in cauza. Conducerea regimului comunist ceausist a fost insa inlaturata in decembrie 1989, perioada 1965-1989 coincizind cu o cu totul alta etapa in evolutia regimului si a societatii romanesti. Principala distinctie intre cele doua perioade (1945-1964 si 1965-1989) nu este fundamental atit una de ordin ideologic cit una privind specificul mijloacelor tactice de guvernare. Colaborationismul represiv de tipul ‘miinilor patate de singe’ a fost inlocuit in ultimele doua decenii si jumatate ale regimului communist cu forme mult mai rafinate ce au administrat si exploatat eficient memoria si reflexele psiho-sociale create in timpul perioadei singeroase a anilor 50’. Concomitent trebuie tinut seama de faptul ca insusi peisajul politic, economic si social nu mai era acelasi: Romania avea o clasa politica comunista relativ intinerita eliberata de grija confruntarii cu fosta clasa burgheza devenita intre timp istorie. Ca atare, efortul principal al regimului communist de dupa 1965 a fost directionat catre cistigarea aparentei de legitimitate politica. Este perioada in care sistemul politic a fost restructurat formal prin mimarea multora dintre formele institutionale caracteristice democratiilor clasice occidentale. Un proces politic ce a beneficiat de un aport enorm al noului calaborationism pentru perioada de ‘succes’ a carierei nationale si internationale a lui Nicolae Ceuasescu. Noul collaborationism va fi insa mai tirziu in egala masura responsabil direct al crearii fenomenului cultului personalitatii ce a atins la sfirsitul anilor ’80 un nivel unic pentru standardul unei tari apartinind civilizatiei europene. Profilul si structura noului colaborationism s-au fundamentat in primii cinci ani ai regimului ceausist pe capitalizarea eficienta a circumstantelor internationale favorabile Bucurestiului si manipularea abila a sensibilitatilor de ordin istoric ale majoritatii romanilor (intre altele patriotismul, nationalismul si xenophobia, indeosebi cea rusa). Cei care astazi pledeaza si nu intimplator, pentru acreditarea ideii conform careia regimul Ceausescu este o cu totul alta ‘specie’ de regim politic comparativ cu perioada ‘Dej’ – a se citi un regim lipsit de povara constiintei exterminarii fostei clase politice burgheze si deci unul ‘cu miinile curate’ – eludeaza punerea in discutie a intrebarii de importanta fundamentala: poate fi legitim un regim comunist mostenitor prin continuitate a unui regim communist marioneta colaborationist represiv? Raspunsul logic este unul negativ, dar impune potrivit multor aparatori ai regimului unele amendamente de ordin special. Trecerea de la o guvernare represiva de tip manifest la una care pentru o scurta perioada de timp (1966-1971) a reusit sa capitalizeze politic prin manipularea unei parti a traditiilor cultural-istorice antebelice ale societatii romanesti a reprezentat un set de elemente compensatorii deosebit de important in constiinta generatiilor de romani care apartineau prin virsta si educatie perioadei burgheze. Noile generatii de romani erau insa un produs 100% al regimului comunist iar in conditiile izolationismului politico-ideologic termenii de comparatie la nivelul experientei nemijlocite cu sistemele democratice lipseau cu desavirsire. Aceste generatii aveau sa devina din varii motive principala sursa de recrutare a noilor colaborationisti, majoritatea, membri ai retelelor informative pe profil politic, economic, social, cultural, militar, etc. Ei sint astazi coloana vertebrala a clasei politice, a ‘tehnocratiei’, a aparatului birocratic si in general pentru a nu nedreptati pe nimeni cam tot ceea ce reprezinta conducerea sectoarelor de activitate din Romania.

Baza factuala a colaborationismului de tip informativ-operativ.

Place sau nu, colaborationismul a avut asadar in Romania proportii de masa la nivelul sistemului politic si institutional. Restul populatiei a jucat, asa cum de altfel s-a intimplat de sute de ani, rolul de masa de manevra iar uneori chiar de simplu figurant. In cadrul colaborationismului insa, un rol important l-a jucat asa cum deja am mentionat, o sub-specie a acestuia, respectiv, colaborationismul informativ-operativ adica cel bazat pe activitatea retelei informative. O retea constituita, dirijata, verificata si exploatata de institutii specializate ale statului roman intre care cele ale securitatii, militiei si fortelor armate sint cele mai importante. O structura specializata pe profilele de activitate considerate de conducerea politica ca fiind necesar a fi tinute sub supravheghere informativa si sub control operativ pentru a nu fi confruntata sub aspectul stabilitatii politice cu ‘surprize’ neplacute. In acest sens evolutia dimensiunilor si a specificului activitatilor retelei informative a urmat invariabil evolutia agendei politice a insusi regimului pe care l-a servit. Pentru perioada 1947-1965 aceasta mobilitate se traduce prin participarea directa a membrilor retelei informative la procesul de exterminare si epurare a celor considerati ‘inamici’ de clasa ai regimului communist. Dupa 1965, cind asa cum deja am mentionat, regimul comunist a intrat intr-o noua etapa politica prin schimbarea strategiei de guvernare, modul de actiune si de exploatare a structurilor informative s-a adaptat noilor conditii potrivit cerintelor centrului de decizie politica. O statistica exacta a numarului ofiterilor ca si a membrilor retelei informative pentru acea perioada va fi posibila doar in momentul in care accesul la arhivele securitatii si celorlalte institutii coordonatoare va fi neingradit. Cu toate aceste neajunsuri exista in present suficiente informatii menite sa permita o analiza pertinenta a ambelor categorii. Numarul ofiterilor operativi din cadrul institutiei Securitatii (aceasta formulare incluzind generic toate acronimele folosite in timpul regimului comunist) responsabili cu crearea si minuirea retelei informative a fost in medie de circa 8000, cu plusuri sau minusuri in functie de perioada de referinta. O cifra care ar trebui sa puna serios pe ginduri pe orice cercetator detasat de o pozitie politica partizana. Raportata la totalul unei populatii ce a evoluat de la circa 18 la peste 20 de milioane de locuitori devine limpede (1) cit de importanta a fost reteaua informativa ca dimensiune si rol si (2) aportul deosebit al celorlalte componente ale sistemului institutional la desavirsirea si finalizarea activitatilor aparatului de securitate.
In anul 1989, dupa mai bine de patru decenii de regim communist, Centrul de Informare si Documentare (CID, respectiv U.M. 0680) din cadrul Securitatii detinea o baza de date ce cuprindea peste un milion de dosare personale. In afara de CID, mai detineau baze de date independente de acelasi profil Centrul de Informatii Externe (CIE, actual SIE) Departamentul de Informatii al Armatei (fosta DIA, actualul DIM), U.M 0110 (fosta unitate informativ-operativa independenta, specializata in activitati informative si contrainformative legate de tarile socialiste), U.M. 0195 (unitatea independenta specializata in contraspionajul extern, in present reintegrata in cadrul SIE) si alte compartimente mai putin importante pentru moment. Toate aceste unitati informative aveau drepturi speciale de acces, ca si de a prelua parti sau de a retine integral dosare din cadrul CID fara a da prea multe explicatii. Drept urmare sub aspect ‘calitativ’ partea cea mai importanta a componentei colaborationiste informativ-operative a actualei clase politice se afla in arhivele sau baza operativa curenta (inteleasa ca retea informative active) a acestor institutii. Mai trebuie precizat ca milioanele de dosare din cadrul CID includ deopotriva dosarele membrilor retelei informative dar si a persoanelor urmarite sau supravegheate informativ.

INFORMATORI VERSUS COLABORATORI

Complicatiile inevitabile cu care se confrunta cercetatorul de buna credinta in abordarea temei se vor amplifica si mai mult odata ce va realiza ca rolul clasic al informatorului anilor ’50 a fost preluat incepind cu deceniul opt de categoria ‘colaboratorilor’, cei din urma deosebindu-se de primii nu atit sub aspectul activitatilor informative desfasurate ci doar a statutului politic de membri ai partidului communist. Noua clasificare birocratica, sanctionata politic printr-o Hotarire a Comitetului Politic Executiv al PCR (la inceputul anilor ’70) a fost dictata de doi factori: (1) cresterea substantiala a numarului membrilor PCR ca urmare a ‘politicii de deschidere si reconciliere socio-politica’ cu anumite categorii sociale si profesionale si (2) mutarea centrului de greutate al activitatilor de supraveghere informativa in cadrul suprastructurii politice, economice, sociale si culturale a societatii romanesti unde membrii de partid aveau o pondere covirsitoare. Daca profilul general al obiectivelor activitatii retelei informative a ramas mai mult sau mai putin neschimbat, modul de operare referitor la recrutarea si folosirea colaboratorilor s-a modificat de o maniera care ridica obstacole importante din perspectiva evaluarii corecte a naturii aportului informativ. Spre deosebire de informatorii clasici a caror angajamente scrise si aport informativ se pastrau integral prin arhivare, noii informatori clasificati drept colaboratori (ca urmare a statutului de membri de partid) erau recrutati cu acordul si aprobarea primului secretar de partid de judet, de municipiu, de sector in cadrul orasului Bucuresti, ca si al secretarului de partid cu functii echivalente celor mentionate mai sus in cadrul ministerelor si institutiilor de rang superior. Aceste cadre superioare de partid sau adjunctii desemnati pentru situatiile in care cei dintii erau indisponibili aveau sarcina (conform normelor de lucru stabilite de Comitetul Politiv Executiv) de a tine o evidenta stricta a colaboratorilor recrutati intr-un registru-repertoar special cu clasificare secreta. Tot in spiritual normelor de aplicare colaboratorii/informatori erau ‘inregimentati’ in activitatile retelei informative pe o durata initiala de sase luni de zile aceasta perioada putind a fi apoi prelungita in functie de necesitatile muncii de securitate. Recrutarea in prezenta, cu participarea si acordul formal al cadrelor de partid mentionate transforma activitatea colaborationista de tip informativ intr-o ‘sarcina de partid’, iar ofiterii de legatura in ‘activisti de partid activind intr-un domeniu special’. Noul cadru de lucru nu avea numai darul de a menaja sensibilitatile si chiar amintirile nu tocmai indepartate privind relatia intre institutia Securitatii si cetatean dar sa si confirme controlul politic al partidului communist asupra unei structuri de trista amintire. Tot pentru asigurarea ‘protectiei’ personale metodologia de lucru prevedea ca documentele reflectind aportul informativ al colaboratorilor trebuia distrus periodic, cel putin odata la sase luni (cind expira agrementul de recrutare) pastrindu-se sinteze ale acestuia sau prin plasarea unei parti a aportului, cu protectia de rigoare a identitatii, in cadrul altor dosare operative precum cele de problema, de actiune, de supraveghere sau urmarire informative individuala, etc. In aceste conditii, fondul arhivelor actuale poate releva identitatea si activitatile desfasutate de informatorii clasici (nemembri de partid) dar nu in egala masura pe cele ale informatorilor/colaboratori al caror aport informativ a fost intre timp distrus sau pastrat indirect doar in alte categorii de documente. Aplicarea criteriului, de altfel logic, de triere a responsabilitatilor membrilor retelei informative din timpul regimului comunist prin raportarea la natura aportului informativ creeaza de la bun inceput o adevarata capcana morala a ‘nedreptatirii’ informatorilor clasici in raport cu informatorii/colaboratori. Cum informatorii clasici nu erau membri ai partidului comunist din varii motive, dar cel mai adesea pentru faptul ca apartinusera categoriilor social-politice ‘inamice’ cu care s-a rafuit regimul iata o noua dilema morala pusa in fata celor chemati sa-i califice azi: cum departajezi pe informatorul ce a acceptat recrutarea ca singura alternativa a supravietuirii fizice fata de informatorul oportunist, voluntar si cu excese colaborationiste nesolicitate? Mai mult, trebuie mentionat ca in perioada 1965-1971 datorita schimbarilor tactice de guvernare ale regimului lui N. Ceausescu un numar insemnat de informatori din cadrul categoriei supravietuitorilor fostei elite burgheze au devenit membri ai partidului comunist (si aici am in vedere o importanta categorie a intelectualitatii romane). Ca atare ei au fost reclasificati, ca membri ai retelei informative, din categoria informatorilor clasici in cea a colaboratorilor, beneficiind din acel moment de protectia de rigoare descrisa mai sus.

DE LA COLABORATIONISM …LA DISIDENTA

Si pentru a complica si mai mult sarcina potentialilor evaluatori politici si juridici ai fenomenului colaborationist informativ-operativ, viata mai ridica un alt obstacol nu tocmai usor de depasit intr-un climat politic si moral precum cel de azi in Romania: unii informatori clasici, colaboratori si fosti informatori clasici deveniti colaboratori si-au schimbat in anii ’80 pozitia devenind critici deschisi sau de ‘cabinet’ ai regimului. In aceste conditii ei au fost din nou reclasificati de aceasta data in categoria dosarelor de supraveghere sau urmarire informativa, facind ei insisi de aceasta data obiectul activitatii retelei informative din care facusera parte anterior. O alta situatie ce invita la o serioasa reflectie si demonstreaza cit de dificil ramine procesul de evaluare corecta a acestei categorii de colaborationisti este cea in care membrii retelei informative din perioada regimului ceausist au ramas activi si si-au continuat activitatea informativa (fie ea si in noile forme cosmetizate) dupa 1989 in cadrul bazei operative curente a serviciilor de informatii si de securitate precum SRI, SIE, DIM, SPP, etc. Implicatiile politice si morale ale unei atari stari de fapt sint deosebit de importante, devenind un adevarat nod gordian prin vicierea de fond a intregului proces de evaluare corecta a colaborationismului intr-un cadru ce depaseste analiza pur academica. Poate fi exonerat un informator sau colaborator implicat in actiuni calificate ca fiind specifice politiei politice numai pentru faptul ca activeaza in present sub umbrela protectoare a ‘noilor’ servicii de informatii si securitate de dupa 1989? Cine decide in mod obiectiv daca ponderea negativa a activitatilor desfasurate in timpul regimului communist este contrabalansata de importanta activitatilor pe care le desfasoara in present? Pot aceste ‘noi’ servicii speciale mai mult sau mai putin reformate (ceea ce reprezinta cel putin teoretic un serios handicap profesional in ipostaza reformarii reale a mostenirii institutionale ceausiste) sa ‘refuze’ oportunitatea de a folosi o retea informativa bine instruita si cu experienta mostenita de la fostul regim? Iar daca in conditiile in care in ‘timpuri liberale’ (1971) ale regimului ceausist reteaua informativa pe profilul ‘informatiilor interne’ recte a celor calificate azi drept ‘politie politica’ numara peste 35.000 de informatori si colaboratori – cifra de altfel necesar a fi multiplicata din ratiunea elementara dictata de involutia dramatica a situatiei politice cam ce proportie a fost ‘reciclata’ in cadrul evenimentelor ‘tumultoase’ de la inceputul anilor ’90 ? Daca nu ar fi profund tragic, prin natura performantelor iesite din comun ale regimului in manipularea perversa a destinelor a sute de mii de oameni, procesul descris ar fi unul de un ‘umor ionescian’. Un motiv in plus pentru societatea civila, altfel foarte incisiva in a utiliza acest subiect ca instrument al luptei politice pentru refacerea societatii pe baze morale sanatoase de a nu se lasa antrenata cu usurinta intr-o abordare superficiala a acestui fenomen atit de complex cum este hidra colaborationismului nascut la ‘sinul’ regimului communist.

PROPORTII SI STATISTICI

Dinamica si meandrele procesului descris mai sus pot fi ilustrate foarte bine de urmatoarea statistica oficiala: in anul 1967 reteaua informativa a securitatii includea 118.576 de persoane din care 83.911 erau informatori clasici. In anul 1971 reteaua informative avea 100.187 de persoane din care ponderea era detinuta de aceasta data de cei 59.553 de colaboratori (deci informatori/colaboratori) si ‘numai’ 27.744 de informatori clasici. Am ales aceasta perioada pentru ca reprezinta sub aspectul climatului politic ‘virful liberalizarii’ sau a ‘primaverii politice’ postbelice romanesti cind regimul comunist ceausist a capitalizat la maximum sprijinul politic al unei parti importante a societatii romanesti. In patru ani de zile structura retelei informative s-a modificat la rindul ei in mod dramatic cel putin sub aspect formal: a ‘pierdut’ pe drum 18.389 de colaborationisti, 56.137 (!!) de informatori clasici si s-a ‘imbogatit’ cu 44.704 colaboratori (colaboratori/informatori). Coroborate cu cifrele ce reflecta dinamica cresterii numarului total al membrilor PCR, modificarile de ordin structural din cadrul compozitiei retelei informative vin sa confirme bascularea unui numar semnificativ de fosti informatori clasici catre categoria colaboratorilor. Aceeasi perioada 1967-1971 devine deosebit de relevanta si sub aspectul dinamicii si intensitatii activitatii de urmarire si supraveghere informative desfasurata de securitate ca urmare a directivelor politice primite de la conducerea superioara de partid. Astfel, in anul 1967 totalul bazei de lucru (adica totalitatea activitatilor de supraveghere si urmarire informativa) a fost de 424.464 de cazuri din care 417.075 erau in supraveghere informative generala (adica ‘inamici’ potentiali, fiind putin sau de loc activi) si 7.389 de cazuri aflate in urmarire informativa (‘inamici’ activi si lucrati conform metodologiei aprobate). In anul 1971 baza de lucru avea sa sufere o contractie dramatica fiind de numai 36.583 de cazuri din care 27.046 cazuri in supraveghere informativa generala si 9.537 de cazuri aflate in urmarire informative. O diferenta de 387.881 de cazuri la nivelul bazei de lucru ceea ce reprezinta o scadere de 91,4%. Ramine in sarcina viitorilor cercetatori sa lamureasca opinia publica catre ce fel de activitati au fost dirijati cei 100.187 de membri ai retelei informative in anul de gratie 1971 avind in vedere marimea bazei de lucru si climatul politic general al momentului. In sfirsit, nu este lipsit de interes sa aruncam o privire asupra profilurilor de activitate in care era angrenata reteaua informativa cam in aceeasi perioada, respectiv anul 1972: un numar de 35.657 de membri ai retelei informative erau folositi pentru profilul ‘informatii interne’ adica categoria definita si incriminata azi mai mult sau mai putin exact cea de ‘politie politica’; un numar de 29.028 de membri ai retelei informative erau folositi pentru profilul ‘informatii economice’; un numar de 16.369 erau folositi pentru profilul ‘contrainformatii (CI) militare’; un numar de 10.323 erau folositi pentru profilul “contraspionaj’. Total: 91.377 de informatori, colaboratori/informatori, rezidenti, etc. De remarcat ca pentru fiecare profil de activitate informative ponderea majoritara a fost detinuta de colaboratori, deci informatori membri de partid.

Daca in anul 1972 se mai respecta cit de cit pe politica separatiei profilurilor de activitate informativa, in deceniile opt si noua situatia s-a schimbat dramatic prin augmentarea intensa a sarcinilor specifice retelei informative cu cele proprii profilului ‘informatiilor interne’. Colaborationisti recrutati initial din necesitatile dictate de specificul muncii operative in celelalte domenii au fost impinsi si obligati sa-si extinda activitatile in directia colectarii de informatii specifice ‘politiei politice’. In spiritul corectitudinii trebuie mentionat ca multi colaboratori pusi in asemenea situatii au mimat mai degraba indeplinirea ‘noilor sarcini’ iar o mica categorie chiar a avut curajul sa refuze implicarea. Nu mai putin adevarat este insa ca altii si acestia nu au caracter de exceptie au vazut in noile sarcini o oportunitate de a se rafui sub noua umbrela cu inamicii personali, cu colegii de munca sau competitorii la de pozitii ierarhice. Mass media a publicat de altfel, in perioada post-decembrista, destule documente ce ilustreaza situatia de mai sus.
Involutia politica, economica si social-culturala a societatii romanesti in ultimele doua decenii si cresterea izolationismului politic intern si international al regimului lui Nicolae Ceausescu aveau sa-si puna in mod natural amprenta si asupra dimensiunilor si naturii activitatii colaborationiste de tip informative-operativ. Am mai spus in trecut ca relevarea intensitatii procesului colaborationist in acea perioada va soca societatea romaneasca daca va avea vreodata curajul sa se priveasca in oglinda. Si pentru a nu ramine la nivelul afirmatiilor generale iata citeva exemple cu titlu ilustrativ ce pot oferi opiniei publice citeva puncte de referinta solide pentru intelegerea amploarei acestui fenomen la nivelul suprastructurii si aparatului birocratic al sistemului institutional romanesc:

– Ministerul Afacerilor Externe: peste 95% in centrala si 99% in cadrul oficiilor diplomatice din exterior;

– Ministerul Comertului Exterior si Cooperarii Economice Internationale: peste 90% in centrala si 99% la oficiile diplomatice din exterior ca si la birourile companiilor mixte romano-straine cu sediul in tara sau in strainatate;

– Intreprinderile de Comert Exterior: (ICE-rile pe diferite profile de activitate economica): peste 90% in centrala si 99% din reprezentantii acestora la oficiile economice din strainatate.;

– Ministerul Finantelor, Banca Nationala, Banca Romana de Comert Exterior (BRCE) si celelalte principale institutii financiare: sectoarele si persoanele implicate in activitati cu character international, tranzactii si operatiuni de importanta nationala: peste 90%;

– Restul ministerelor de profil economic, industrial prin sectoarele implicate in activitati cu caracter international sau de interes national: peste 90%;

– Ministerul Invatamintului, Ministerul Justitiei, Ministerul Culturii, Departamentul Cultelor, Ministerul Sanatatii, institutiile de invatamint superior si institutele de cercetare stiintifica, Agerpres, principalele mass media centrale si locale; institutii si organisme subordinate aparatului de partid (gen Trustul Carpati, Academia Stefan Gheorghiu, Institutul de Istorie de pe linga CC al PCR, etc.): peste 50% cu un procentaj de pina la 90% pentru sectoarele de interes international si national;

– In anul 1989, conducerea principalelor ministere mentionate, incepind cu pozitia de adjunct al ministrului si continuind cu cele de directori generali, directori, sefi de servicii si de birou era reprezentata de ofiteri acoperiti, ofiteri deplin conspirati si membri ai retelei informative. O situatie similara a existat si pentru toate intreprinderile de comert exterior, centrale economice, celelalte institutii centrale si la nivel judetean.

Sirul exemplelor ar putea continua cu inca multe alte exemple. Ceea ce este important sa se inteleaga insa atunci cind se incearca interpretarea si evaluarea corecta a colaborationismului si indeosebi a celui de tipul informativ-operativ este ca un singur om putea parcurge dealungul vietii si carierei sale profesionale toate treptele colaborationismului informativ: de la simplu informator, la cel de colaborator, la cel colaborator cu plata, referent, referent cu plata, ofiter, ofiter acoperit, ofiter deplin conspirat in cadrul aceleiasi sau mai multor institutii. Fara a face din aceste cazuri o regula generala trebuie subliniat ca ele depasesc prin proportii mai ales la nivelul suprastructurii institutionale a regimului communist din anii ’70 si ’80 statutul cazurilor de ordin particular. Tot pe aceeasi grila a complexitatii se afla si cei care au fost la un anumit moment dat, asa cum am mai mentionat anterior, rezistenti ai regimului communist si apoi au trecut in categoria colaborationistilor, dupa cum au fost colaborationisti care au sfirsit in deceniul noua prin a fi opozanti sau dizidenti ai aceluiasi regim. Nu mai putina confuzie domneste azi in ceea ce priveste natura relatiilor oficiale dintre Securitate ca institutie si sefii civili din cadrul sistemului birocratic institutional. Daca intr-o prima faza a regimului communist acestia din urma isi puteau pastra pozitiile ierarhice fara a deveni membri ai retelei informative, in deceniile opt si noua acest lucru nu a mai fost posibil. Asa cum acceptul de a deveni membru al PCR crea conditii favorabile pentru deschiderea portilor catre o educatie si cariera profesionala mai mult sau mai putin normala in ultimele decenii ale regimului ceausist acceptarea conditiei de membru al retelei informative s-a substituit factorului politic drept garant al securitatii profesionale si sociale. O stupida si birocratica politica institutionala a Securitatii de a desemna drept indicator anual al eficientei activitatii ofiterilor numarul mereu crescind al recrutarilor de informatori si colaboratori ce activau in principalele domenii de activitate socio-economica avea sa povoace o ‘inflatie’ inimaginabila a retelei informative. Ca urmare a acestei politici s-a ajuns la situatia ca diferitele compartimente si unitati operative ale Securitatii sa intre intr-o competitie aberanta care a condus practic la nivelul unor institutii la recrutarea cvasitotalitatii angajatilor acesteia. Tot in registrul comic al teatrului absurd pot fi inregistrate situatiile in care din motive de conspirativitate unii membri ai retelei informative sau chiar ofiteri deplin conspirati cu pozitii importante in institutiile civile primeau ordin sa se lase recrutati formal de ofiteri apartinind altor unitati operative de securitate. Efectele acestei aberatii s-au resimtit puternic la nivelul societatii romanesti atit printr-o extindere maligna a colaborationismului in proportii de masa la nivelul suprastructurii dar si cultivarii la scara nationala a sindromului ‘unul din patru romani e informator’ si care a avut drept consecinta subminarea prin suspiciune a sentimentului natural al solidaritatii civice si nationale.

CONFRUNTAREA SI ASIMILAREA TRECUTULUI

Multora dintre romani si indeosebi conducerii clasei politice post-decembriste le place sa creada si mai ales sa convinga atit marea masa a populatiei cit si opinia publica internationala ca inlaturarea regimului comunist ceausist s-a realizat printr-o revolutie ‘pur singe’. Argumentul suplimentar invocat si de importanta decisiva intr-o atare sintagma este participarea maselor prin intermediul demonstratiilor de strada in principalele orase ale tarii si mai ales prin natura violenta a confruntarilor ce au dus la ‘pierderea de vieti omenesti’. Ultimele doua aspecte s-au constituit astfel printr-o eficienta capitalizare politica drept fundament pentru asigurarea insasi a legitimitatii noului regim politic. O legitimitate ce reprezinta o indelungata aspiratie, daca tinem seama de faptul ca regimul communist a fost inca de la inceptia sa un regim collaborationist, iar N.Ceausescu a incercat si reusit doar partial acest lucru prin reformularea ideologica hibrida a communismului cu nationalismul. Exceptind pe ‘autorii’ interesati direct in justificarea legitimitatii politice a regimului post-decembrist, calificarea revoltei populare din decembrie 1989 drept o revolutie acceptarea acestei pozitii ramine pentru restul cercetatorilor si observatorilor politici o adevarata problema a ‘cuadraturii cercului’. Aceasta intrucit definitia cvasi-unanim acceptata a ‘revolutiei’ in lumea moderna a stiintelor sociale impune o conditie minimala pentru o atare calificare: inlocuirea fostei clase politice din regimul inlaturat (cel mai adesea prin mijloace violente) cu o noua clasa politica. O clasa politica menita sa reprezinte aspiratiile categoriilor politice ce au declansat si au facut posibil succesul actiunii de inlaturare a fostului regim, si deci victoria revolutiei. Nu trebuie sa fii anti-comunist sadea ci doar un analist onest, ca sa constati, studiind cele intimplate in decembrie 1989 in Romania si dupa aceea ca ‘noua clasa politica victorioasa’ care i-a inlaturat pe Nicolae Ceausescu si acolitii sai imediati este de fapt cvasi-identica cu clasa politica a regimului communist ante-decembrist. O clasa care s-a reciclat ideologic rapid, mai exact peste noapte, trecind mutatis mutandis in caravana ideologica a democratiilor occidentale. Circumstantele internationale de la sfirsitul secolului XX, spre deosebire de momentul incheierii celui de al doilea razboi mondial, nu au mai inclus vectorul ocupatiei militare straine, fie ea si cu caracter temporar. O situatie, care a permis in conditiile ocupatiei militare pe de o parte declansarea procesului de de-nazificare si de sanctionare a colaborationalismului ideologic fascist in Europa occidentala dar si instaurarea regimurilor colaborationiste comuniste in Europa de rasarit. De altfel, din respect pentru adevarul istoric, trebuie recunoscut ca nici procesul de de-nazificare nu s-a desfasurat in conditii ideale pentru a putea servi drept model unui process tehnic similar de de-comunizare a Europei rasaritene. Azi, mai mult ca oricind, dupa mai bine de cinci decenii, guvernele europene occidentale se simt nu tocmai confortabil atunci cind inca sint nevoite sa explice situatii jenante precum stigmatizarea nedreapta timp de generatii in Franta a mai bine de 200.000 de copii ‘din flori’ considerati a fi produsul colaborationismului francez cu ocupantii germani. In acelasi timp merita subliniat in spiritul aceleiasi obiectivitati ca nici activistii si propagandistii partidului nazist sau de sorginte fascista nu au fost lasati sa se reintegreze ‘peste noapte’ ca si cum nimic nu s-ar fi intimplat, in viata politica a noilor regimuri democratice. Ceea ce s-a intimplat in Romania cu clasa politica comunista este binecunoscut: raminind in seaua puterii si controlind sistemul institutional a putut gestiona aproape discretionar configuratia ‘noului’ sistem politic. Cum a fost posibil? Cu sprijinul si aportul esential al marii mase de colaborationisti indeosebi cei din categoria informativ-operativa care a continuat sa detina controlul punctelor strategice in cadrul aparatului birocratic al sistemului institutional dar si la nivelul elitei intelectuale romanesti. Apoi, prin infiltrarea si discreditarea publica de catre putere a organizatiilor civice de inspiratie occidentala care daca ar fi fost lasate sa capitalizeze politic prin declansarea procesului menit sa puna in lumina adevarata natura a ‘noii clase politice’ ar fi distrus aura legitimitatii regimului instaurat. Concomitent, partea necompromisa si cea dispusa in pofida trecutului sa-si assume responsabilitatea istorica de a aborda fara menajamente si complexe fenomenul colaborationismului au fost supuse unui extraordinar process de presiune, intimidare si manipulare pentru abandonarea subiectului sau mentinerea dezbaterii la un nivel ‘neprimejdios’ pentru viitorul politic al clasei politice. Experienta mai mult decit neplacuta a celor citiva fosti colaborationisti ce ce au riscat sa ‘sparga’ frontul solidaritatii prin iesirea si condamnarea publica a acestui fenomen avea sa constituie ‘un vaccin’ preventiv efficient pentru intreaga categorie vizata. Din acel moment ‘sabia lui Damocles’ pe tema trecutului colaborationist a devenit arma de lupta preferata destinata in exclusivitate ‘dezertorilor’ clasei politice comuniste si a competitorilor politici ce representau un risc real pentru actualul statu-quo.

In aceste conditii, infiltrata si manipulata copios de agentura colaborationista societatea civila din Romania a fost in imposibilitatea practica de a impune o solutie ‘romaneasca’ decenta pe subiect fie si in limitele modelului suratelor sale din Europa de rasarit. In schimb clasa politica si aliatii sai strategici au pastrat permanent intiativa si controlul ori de cite ori subiectul aparea in dezbaterile publice. In primii sase ani ai regimului Ion Iliescu pozitia establishmentului a fost cit se poate de ferma: blocarea totala inclusiv pe cale legislativa a accesului societatii civile la baza factuala reala a colaborationismului in schimbul alinierii politice neconditionate a fostilor colaborationisti. Un ‘quid pro quo’ ce a conferit acestora din urma, in schimbul obedientei, avantaje politice, materiale si conservarea prestigiului si securitatii sociale. Dupa alegerile din noiembrie 1996 societatea romaneasca si mai ales organizatiile civice au asteptat in zadar ca noua guvernare sa aduca schimbarile promise pe aceasta tema in cadrul campaniei electorale. Opinia publica avea sa realizeze insa curind ca daca in timpul regimului Ion Iliescu societatii civile i s-a refuzat clar si ferm dreptul de a aborda la modul real problema mostenirii colaborationiste, in regimul Emil Constantinescu s-a actionat pentru crearea falsei impresii ca problema se va rezolva definitiv in spiritual asteptarilor electoratului ce i-a adus la putere. Modul in care proiectul de lege promovat de senatorul Ticu Dumitrescu a fost ‘receptat, tuns si frezat’ in timpul dezbaterilor parlamentare reflecta de fapt adevarata atitudine a conducerii politice aflate la cirma Romaniei in perioada 1996-2000. O legislatie, care punea pentru decenii la adapost de curiozitatea neavenitilor ‘tezaurul’ mostenirii colaborationiste comuniste ai caror membri s-au reciclat ideologic prin cooptare odata cu fosta clasa politica. A fost lasata in schimb la vedere, ca o formula de compromis pentru uz publicitar intern si international, o parte a arhivei CID referitoare la perioada imediat postbelica unde majoritatea responsabililor pentru comiterea de atrocitati ca si a victimelor sint de mult trecuti in lumea celor drepti. Asa s-a nascut CNSAS sub patronajul parlamentului cu tam-tam-ul si focurile de artificii cunoscute. Daca institutia in cauza – de altfel generos dotata sub aspectul resurselor materiale/financiare si plasata sub conducerea unui Consiliu de conducere in care existau ca minoritate decizionala bine calculata si citiva reprezentanti ai societatii civile – s-ar fi rezumat la a fi doar o moderna sala de lectura particulara sau servind unui interes pur academic totul ar fi ramas in limitele rezonabile ale unei ineficiente deja specifice mediului romanesc de azi. Cind insa CNSAS si-a asumat emiterea de documente oficiale de tipul ‘certificatelor exculpatorii’ pe tema colaborationismului pentru numerosi ocupanti ai unor demnitati importante ale statului roman Consiliul de conducere si-a asumat o sarcina pentru care nu are nici competenta, nici experienta si mai ales nici cadrul obiectiv de evaluare a cazurilor in speta. Prima si cea mai importanta obiectie cu privire la acuratetea concluziilor emise de CNSAS este ca nu dispune de accesul independent la TOATE arhivele institutiilor militare si de securitate. Este o situatie ce anuleaza si descalifica ab initio dreptul acestei institutii de a emite astfel de documente exculpatorii. Cind o face si din pacate a facut-o pina acum in nenumarate rinduri intra intr-un grav conflict deontologic si devine complice la un proces de mistificare de proportii istorice. Despre celelalte multe obiectii si complicatii cu care analistii si evaluatorii CNSAS ar trebui sa se confrunte intr-un process de evaluare onest am amintit deja pe parcursul analizei asa ca nu are rost sa revin, totul amintindu-mi prin comparatie de dialogul purtat de Napoleon cu primarul unei mici localitati poloneze cucerita militar. Potrivit protocolului anuntat in prealabil, la intrarea in localitate a generalului francez autoritatile locale erau obligate sa dispuna tragerea clopotelor in semn de respect. In momentul intilnirii ceremoniale Napoleon il intreaba pe primar de ce nu a respectat protocolul mentionat. La care primarul ar fi raspuns: ‘Nu am putut sa o facem din trei motive: primul este faptul ca am topit clopotul in timpul asediului dvs. pentru a turna gloante. Al doilea…’ La care Napoleon l-a interupt spunindu-i: “Multumesc, primul argument explicativ e sufficient…” Cam asa stau lucrurile si cu situatia actuala a CNSAS ca institutie croita strimb si menita sa serveasca drept valet de serviciu grupelor de interese politice care au actionat pentru zamislirea ei.

Dr. Liviu Turcu

A.S.R.I, Fond “D”, dosar nr. 9983, F.65-66

A.S.R.I., Fond “D”, dosar nr. 7809, vol.8, F.1 si dosar nr.11119, vol.6