Pe langa faptul ca este presedinte al Fundatiei anti-americane si anti-romanesti SOROS, Renate Weber, proaspat numita cap de lista pentru Parlamentul European, din partea PNL, este si sustinatoarea implementarii “limbii moldovenesti”, ca ideoloaga a acestui concept. Mai mult: Renate Weber militeaza si pentru considerarea basarabenilor drept “moldoveni”, conform planurilor staliniste de deznationalizare fortata a romanilor de peste Prut. Si nu de ieri de azi. Renate Weber, Gabriel Andreescu si Valentin Stan sunt autorii unui studiu despre legalitatea “moldovenismului” realizat in 1994 si publicat si in revista de propaganda a GDS, “22”. Intitulat “Relatiile Romaniei cu Republica Moldova”, studiul a fost republicat imediat de presa guvernamentala de la Chisinau, “Nezavisimaia Moldova” – “Moldova Suverana” si “Comunistul”, organul Partidului Comunistilor din Republica Moldova. Studiul otravit critica acerb incercarile timide ale statului roman de intreprindere a unei reunificari firesti a Basarabiei cu Patriei-Mama militand pentru “independenta si suveranitatea” Republicii Moldova. Mizeria promovarii conceptelor staliniste de catre autori “romani” a constituit de-a lungul anilor deliciul masinii de ingradire a drepturilor romanilor de peste Prut. Astazi, cand Uniunea Europeana a fost pacalita – si cu sprijinul unui ministru de mucava, din tagma lui Andrei Plesu, istoricul manechin Adrian Cioroianu – sa accepte “limba moldoveneasca”, credem ca este util de observat de unde a venit si cine a contribuit la implementarea acestui concept stalinist, via Romania: niste membri ai GDS si Soros au propus in 1994, niste membri ai GDS si beneficiari ai Soros, au aprobat, dupa 13 ani. Asa se fac planurile la Moscova: pe 10-15 ani. Aviz institutiilor statului roman. Daca mai exista.

Va oferim mai jos o analiza critica despre asa-zisa “Conceptie a politicii nationale de stat a Republicii Moldova” – tributara si gruparii GDS-Soros – si, in completare, pentru edificare, studiul ticalos al lui Weber, Andreescu si Stan.

Caracterul xenofob si antidemocratic al moldovenismului

de Tamara CARAUS

Despre “politica nationala” in Republica Moldova: intre bilingvism si unilingvism

Conceptia politicii nationale de stat si respectarea principiilor democratice

Conceptia politicii nationale de stat a Republicii Moldova, publicata in ziarul Moldova Suverana din 25 iulie 2003, este, in opinia autorilor, necesara pentru “consolidarea suveranitatii si independentei tarii” si pentru “crearea unor conditii favorabile pentru dezvoltarea libera a tuturor comunitatilor etnice si lingvistice spre integrarea lor in poporul unic al Republicii Moldova”. In Conceptie, ca si in Expunerea de motive, se afirma ca proiectul se bazeaza pe prevederile normelor legislatiei internationale privind drepturile fundamentale ale omului, acte enumerate in paragrafele introductive al proiectului in cauza – “Declaratia Universala a Drepturilor Omului, Pactul International cu privire la drepturile civile si politice, Pactul international cu privire la drepturile economice, sociale si culturale, Conventia Europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, precum si a altor acte internationale referitoare la drepturile omului si ale persoanelor apartinind comunitatilor etnice si lingvistice la care a aderat Moldova” printre care, probabil, se are in vedere Carta europeana a limbilor minoritare si regionale si Conventia Cadru pentru protectia minoritatilor nationale. Referinta la actele internationale si la principiile multiculturalismului si multinationalismului incearca sa legitimeze Conceptia si sa ii ofere credibilitate. Totusi, normele legislatiei internationale referitor la drepturile omului si la drepturile indivizilor apartinind minoritatilor etnoculturale ofera un cadru democratic si juridic pentru respectarea drepturile individuale. Insa elaborarea unei politici nationale de stat nu vizeaza in mod direct individul si interesele sale, ci presupune ca statul e o colectivitate ce urmareste un drept si un interes colectiv diferit de drepturile si interesele cetatenilor. Astfel, Conceptia – prin interesul comun pe care il stipuleaza – risca sa fie in disonanta cu principiile democratice ce stau la baza actelor enumerate. In acest context, mentionam ca atit actele privind drepturile si libertatile fundamentale ale omului, cit si actele referitor la drepturile minoritatilor etnice si nationale, vizeaza doar individul si autonomia sa ireductibila. Drepturile culturale si lingvistice sint considerate drepturi individuale, dar care se exercita in mod colectiv.

Ceea ce inseamna ca unui grup etnocultural i se acorda drepturi nu pentru a pastra si perpetua cu orice pret existenta acestui grup, indiferent de optiunile membrilor grupului. Dimpotriva, grupului i se acorda drepturi deoarece pentru persoanele respective apartenenta la acest grup este plina de sens si importanta pentru exercitarea libertatii lor. Astfel o consecinta necesara a drepturilor lingvistice si culturale este dreptul individului de a parasi grupul din care face parte si de a se integra oricarui alt grup etnic. Optiunea individului de a parasi grupul si de a se asocia altui grup merita respectata ca si oricare alta decizie a individului autonom, atit timp cit optiunile lui nu afecteaza drepturile si libertatile celorlalti. Dupa cum vedem, drepturile culturale si lingvistice se integreaza in cadrul liberal clasic privind libertatea de asociere. Legislatia RM privitor la minoritatile nationale este elaborata respectind acest cadru: “Orice persoana apartinind unei minoritati nationale are dreptul sa aleaga daca apartine minoritatii respective sau nu. Aceasta alegere au exercitare a drepturilor legate de ea nu trebuie sa puna persoana intr-o situatie nefavorabila” (Legea RM cu privire la drepturile minoritatilor nationale si statutul juridic al organizatiilor lor din 19.07.2001, art. 2). Prin urmare, nici la nivelul grupului etnic sau national, nici la nivelul statului nu exista drepturi colective sau un bine comun in numele carora statul ar fi indreptatit sa ignore drepturile si libertatile individului. Statul de drept si principiile democratice trebuie sa asigure un cadru in care interesele indivizilor ar fi acomodate, lasind loc unui dezacord rezonabil.

Conceptia, dimpotriva, propune o viziune si un sistem de valori care ar trebui impartasite de catre toti cetatenii. Autorii Conceptii considera drept scop strategic: “afirmarea unui sistem de valori nationale la baza carora se afla constientizarea de catre toti cetatenii tarii noastre a apartenentei lor la poporul unic al Republicii Moldova” (partea IV, Sarcinile politicii nationale de stat). Insa impunerea constientizarii cu orice pret a unui sistem de valori risca sa incalce libertatea de gindire si constiinta a indivizilor. Enumerind scopurile, principiile si sarcinile politicii nationale de stat, Conceptia prevede si un sir de masuri pentru implementarea lor. Astfel, Conceptia prevede implementarea politicii nationale de stat printr-un “dialog fructuos intre autoritatile publice si societatea civila, inclusiv cu partidele politice, cu organizatiile ne-guvernamentale, cu mijloace de informare in masa si cu alte institutii”, ignorind ca functiile societatii civile si a mass mediei sint altele, decit “pactizarea cu politica de stat”. De asemenea, pentru realizarea politicii va fi necesara “punerea la punct a unui sistem de interactiune intre autoritatile administratiei publice centrale si locale”, insa centralizarea puterii nu poate fi considerata un indiciu al performantelor democratice. Desigur, intr-o comunitate omogena din punct de vedere etnic, national, religios drepturile si interesele indivizilor pot fi acomodate mai usor, insa asigurarea acestei omogenitati prin intermediul aparatului de stat (Conceptia prevede “neutralizarea juridica si politica a necontenitelor tentative de demoldovenizare, de negare a existentei natiunii moldovenesti si a statalitatii moldovenesti, de discreditare a istoriei moldovenesti, de ignorare a etnonimului “moldoveni” si glotonimului “limba moldoveneasca”) vine in contradictie cu principiile democratice si cu libertatile individuale, amintind imaginea unui aparat/stat represiv care-i neutralizeaza pe cei care au alte opinii.

a) Este confuzia identitara specifica Republicii Moldova o confuzie multiculturala?

Conceptia considera principiile multiculturalismului si multinationalismului adecvate pentru solutionarea principalului aspect al problemei nationale din RM: diviziunea identitara intre “moldoveni” si “romani”. Conform Conceptiei, “Moldovenii – nationalitatea fondatoare a statului, impreuna cu reprezentantii altor etnii: ucrainenii, rusii, gagauzii, bulgarii, evreii, romanii, bielorusii, polonezii si altii constituie poporul Moldovei, pentru care Republica Moldova este Patria lor comuna”. (Dispozitii generale). Argumentul formal pare a fi corect: se respecta apartenenta culturala a grupurilor etice si a minoritatilor nationale, intergrindu-le intr-o societate in care solidaritatea si toleranta cetatenilor vor fi firesti. Insa in pofida corectitudinii formale, aceasta afirmatie ramine o bizarerie prin includerea “romanilor” printre reprezentantii altor etnii si ca fiind diferiti de “moldoveni”.

Ciudatenia nu e noua: in acest context putem aminti studiul “Relatiile Romaniei cu Republica Moldova” (autori Renate Weber, Valentin Stan, Gabriel Andreescu, revista “22 Plus”, 25 ianuarie 1995, studiu republicat tot atunci de catre publicatiile guvernamentale de la Chisinau), unde autorii argumentau ca optiunile locuitorilor din RM care se declara “romani” si a celor care se declara “moldoveni” trebuie respectate deopotriva deoarece corespund legislatiei normative internationale si principiilor democratice. Conform principiilor democratice, diferenta dintre “romani” si “moldoveni” capata o intr-adevar o legitimare stranie. Daca din punct de vedere al procedurilor democratice, discutia despre originea problemei nationale din RM poate fi suspendata, atunci se poate accepta doar faptul empiric ca in prezent in acest stat membrii grupului etnic majoritar, care vorbesc aceeasi limba si care pot fi chiar membri ai aceleasi familii, au diferite optiuni identitare. Negarea validitatii optiunilor lor, afirmatia ca optiunea lor este gresita, inseamna o lipsa de respect fata de individ, o negare a autonomiei lui individuale. Si daca in aceeasi logica a democratiei procedurale, indivizii ce se considera “moldoveni” formeaza o majoritate, aceasta nu este o incalcare a principiilor si procedurilor democratice, dimpotriva, este o confirmare a lor: triumful majoritatii. Iar cei ce ramin in minoritate numerica vor fi respectati si tratati, ca si celelalte minoritati, intr-un mod nu mai putin democratic. Daca urmam insa aceasta logica pina la capat, contradictiile sint inevitabile. Optiunile individuale ale populatiei de a se identifica drept “romani” sau “moldoveni” au nevoie de protectie din partea statului; dar, spre deosebire de grupurile etnice, religioase, sexuale, care pot fi acomodate intr-o maniera rezonabila intr-un cadru multicultural, “moldovenii” si “romanii” nu vor reusi sa fie acomodati intr-un cadru comun din citeva motive. Recunoasterea si acceptarea diferentei celorlalti este conditia de baza a multiculturalismului si multinationalismului. Spre deosebire de alte grupuri etnice din RM – ucrainenii, rusi, gagauzi, etc., – care isi recunosc diferenta reciproca, cei care se identifica ca fiind “moldoveni” si cei care se identifica drept “romani” nu vor recunoaste grupul celorlalti ca fiind un grup legitim, ci vor considera ca “ei”, moldovenii/romanii, sint “o parte din noi”, dar pe o cale gresita, rataciti, si trebuie adusi pe calea cea dreapta, trebuie sa se identifice corect din punct de vedere national. Cei care se considera “romani” si cei care se considera “moldoveni” nu vor putea sa isi asigure protectia intr-un cadru de toleranta reciproca, deoarece aceste grupuri sint antagoniste si se exclud reciproc. Ambele grupuri se considera indreptatite sa modeleze si sa dezvolte institutiile statului din punct de vedere al optiunii lor identitare. Promovarea multiculturalismului si respectarea diversitatii etnice este o solutie corecta pentru integrarea grupurilor de “ucrainenii, rusii, gagauzii, bulgarii, evreii, bielorusii, polonezii si altii”. Insa considerarea principalei probleme identitare din Republica Moldova – diferenta dintre “moldovenei” si “romani” – drept o instanta, printre altele, a diversitatii multiculturale nu este o solutie, dimpotriva, acest straniu multiculturalism poate provoca reactii de protest.

b) Bilingvismul si dreptatea etnoculturala

Conceptia subliniaza necesitatea promovarii bilingvismului – “Pentru Moldova este caracteristic bilingvismul moldo-rus si ruso-moldovenesc statornicit istoriceste, care, in actualele conditii este necesar sa fie dezvoltat si perfectionat” (Dispozitii generale I), totodata bilingvismul fiind si o parte componenta a constructiei nationale proiectata de catre Conceptie “infaptuirea constructiei nationale pe baza bilingvismului moldo-rus si rus-moldovenesc statornicit istoriceste”. Desi bilingvismul oficial poate fi in unele cazuri o strategie de acomodare a drepturilor minoritatilor nationale si etnice, aceasta strategie nu poate fi o modalitate universal valida pentru obtinerea concordiei interetnice. Bilingvismul oficial nu inseamna cu necesitate bilingvismul indivizilor. Dimpotriva, statele sint oficial bilingve tocmai datorita faptului ca indivizii nu sint bilingvi (adica nu vorbesc ambele limbi oficializate, desi pot, desigur, vorbi alte limbi). Conform Legii cu privire la functionarea limbilor pe teritoriul Republicii Moldova (1989) doar functionarii publici sint obligati sa comunice cu cetatenii in toate limbile oficializate, pentru restul populatiei alegerea unei limbi ramine la discretia vorbitorului/ cetateanului. In acest context, utilizarea in Conceptie a expresiei “bilingvism perfectionat” este neclara. Daca indivizii ar vorbi cu o egala fluenta ambele limbi, atunci ce limba vor alege indivizii perfect bilingvi intr-o situatie concreta de comunicare? Pe cea care suna mai bine si a carei melodicitate place mai mult? Va fi aceasta optiune facuta conform unui criteriu estetic sau pragmatic? Paradoxal, daca intr-un stat ce promoveaza bilingvismul fiecare cetatean ar deveni bilingv, vorbind cu egala fluenta ambele limbi, atunci una din limbi ar deveni redundanta si inutila. (Ceea ce nu inseamna ca bilingvismul in general nu e posibil, insa bilingvismul elitelor culturale si academice nu trebuie confundat cu bilingvismul statal/oficial). Posibilitatea alegerii unei limbi intr-un stat bilingv si intr-o situatie de comunicare concreta intre cetatenii ce apartin unor grupuri etnice diferite se reglementeaza prin mecanisme sociale spontane: fie este aleasa limba vorbita de grupul al carei putere de penetrare economica si culturala este mai mare, limba ce va oferi individului mai multe oportunitati personale (cum este cazul limbii engleze in Canada oficial bilingva), fie se reproduce o situatie de unilingvism, in care indivizii vor vorbi in limba pe care o cunosc majoritatea vorbitorilor si, de regula, se va vorbi limba care a fost anterior dominanta. Datorita precedentului istoric, in Republica Moldova, limba rusa este cunoscuta de catre majoritatea populatiei ne-ruse. Iar majoritatea persoanelor de etnie rusa si persoanelor ce apartin grupurilor etice minoritare nu sint destul de fluente in limba de stat, deoarece Legea cu privirea la utilizarea limbilor pe teritoriul RM (1989) le-a permis sa comunice in “limba de comunicare interetnica” fara a invata limba de stat. De asemenea, datorita relatiilor cu pietele din Est, dar si a mijloacelor mass media detinute de catre grupurile si capitalul rusesc, limba rusa este in continuare considerata o limba “de prestigiu social”. In aceste conditii, adoptarea unei politici de stat care proclama bilingvismul existent drept principiu formativ pentru statalitate ar putea duce la instaurarea unilingvismului spontan, la vorbirea unei singure limbi in spatiul public, ceea ce va fi chiar o dubla nedreptate etnoculturala, comisa fata de celelalte grupuri etnice si fata de grupul majoritar. Constructia consensuala a statului cu participarea concomitenta a minoritatilor este multiculturala si democratica prin excelenta, caci daca minoritatile se vor simti excluse din constructia statului si a “poporului unic”, procesul de constructie a unui cadru democratic va fi mult mai dificil. Insa privilegierea unui grup etnic prin declararea limbii acestui grup “limba de comunicare interetnica” si “limba oficiala” poate crea conditii in care celelalte grupuri etnice sa devina neloiale si astfel se poate submina constructia consensuala si concordia etnica. Daca celelalte grupuri etnice accepta fara a protesta ca limba rusa sa fie “limba de comunicare interetnica”, atunci afirmarea diversitatii si principiilor multiculturalismului devine bizara si inutila (si poate fi chiar o inutilitate costisitoare caci asigurarea conditiilor pentru studierea limbilor minoritare necesita mijloace financiare). De asemenea, bilingvismul oficial, ce risca sa se transforme in unilingvism, ar putea duce la lipsa de loialitate a majoritatii etnice. Populatia majoritara nu a avut posibilitatea sa realizeze care a fost contributia grupului etnic al rusilor la constructia consensuala a statului comun, partial datorita statutului de “limba de comunicare interetnica” acordat limbii ruse concomitent cu declararea limbii romane limba de stat. Faptul ca pentru constructia consensuala a statului e nevoie si de loialitatea majoritatii fata de minoritati nu este luat in considerare de catre Conceptie. Interpretarea univoca de catre autorii Conceptiei a evenimentelor de la sfirsitul anilor 80 inceputul anilor 90 ai secolului XX drept “conflict civil” care “a deformat relatiile interetnice, traditional corecte” ignora necesitatea de atunci a grupului etnic majoritar de a obtine un respect si o recunoastere a demnitatii lor (termeni vehiculati in timpul manifestarilor nationale din anii 1989-1991). Lipsa sanselor grupului etnic majoritar de a sesiza si observa loialitatea si respectul minoritatilor conlocuitoare, indeosebi a grupului etnic al rusilor, diminueaza increderea reciproca, face ca unii reprezentanti ai majoritatii etnice sa priveasca cu suspiciune drepturile acordate minoritatilor, si sa isi mentina in continuare presupozitia ca minoritatile colaboreaza cu statele care sint pentru ei “patrii istorice”. Prin urmare, exista riscul ca beneficiile/drepturile minoritatilor sa fie considerate ca o amenintare a majoritatii.

Limba moldoveneasca – lipsa de respect fata de individ

Viziunea moldovenismului promovata in Conceptie neaga una din valorile fundamentale ale democratiei contemporane – respectul fata de individ – prin reducerea sanselor si oportunitatilor individuale. Acest aspect este mai putin vizibil pentru observatorii si analistii occidentali ai procesului democratic din RM, de aceea vom incerca sa clarificam, poate intr-o maniera mai extinsa, cum anume sint reduse sansele si oportunitatile cetatenilor in cazul concret al promovarii limbii moldovenesti de catre stat. Discutia referitor la limba vorbita pe teritoriul RM este trasatura specifica si unica in comparatie cu alte state din fosta Uniune Sovietica si Europa de Est, unde nu exista cazuri in care limba majoritatii etnice este unica limba oficiala a unui stat vecin. Conceptia subliniaza in repetate ori faptul ca “limba moldoveneasca, avind statutul de limba de stat se foloseste in toate sferele vietii politice, economice, sociale si culturale”, precum si necesitatea pastrarii si dezvoltarii in continuare a “specificului limbii moldovenesti si al culturii moldovenesti, tinind seama de baza lor est romanica, respectarea istoriei, culturii si particularitatilor lingvistice ale populatiei Transnistriei”. De asemenea, Conceptia prevede “crearea neintirziata a conditiilor necesare pentru insusirea limbii moldovenesti”. Cum poate utilizarea expresiei “limba moldoveneasca” sa reduca sansele indivizilor, indeosebi cind preferinta pentru aceasta expresie reflecta vointa majoritatii parlamentare si, respectiv, a majoritatii populatiei cu drept de vot? Din perspectiva procedurii democratice de baza – regula majoritatii – se poate afirma ca expresia utilizata si limba vorbita satisfac interesele majoritatii si, prin urmare, denumirea limbii nu conteaza. Totusi, utilizarea expresiei atrage dupa sine si diferite incercari de a crea un suport real al acestei expresii, cum este, de exemplu, elaborarea si publicarea unui Dictionar romanesc-moldovenesc (iulie 2003) sau, dupa cum se afirma in Conceptie, pastrarea si promovarea particularitatilor lingvistice ale unei regiuni, in cazul dat fiind vorba de “particularitatile lingvistice ale Transnistriei”.

O alta consecinta a oficializarii expresiei “limba moldoveneasca” ar fi legitimarea necunoasterii adecvate si a vorbirii incorecte a limbii romane, situatie care s-a creat in Republica Moldova in timpul Uniunii Sovietice si care a marcat o parte din membrii grupului etnic majoritar, indeosebi persoanele a caror comunicare cotidiana sau activitate profesionala nu cerea neaparat utilizarea standard a limbii romane. Deoarece in anii 1989-1991 a existat in RM o campanie de promovarea a corectitudinii limbii vorbita de grupul etnic majoritar, e firesc ca o parte din vorbitori sa fi simtit un oarecare disconfort fiind sub imperativul corectitudinii; de asemenea e posibil ca introducerea expresiei “limba moldoveneasca” in actele oficiale ale statului, indeosebi in articolul 13 din Constitutie (1994), sa fi redus din disconfort. Insa exista printre reprezentantii grupului majoritar persoane care vor vorbi corect aceeasi limba – si e dreptul lor sa tinda sa vorbeasca corect! – , si care arata prea putin respect pentru cei care o vorbesc incorect si acest fapt duce la stigmatizare si la sporirea tensiunii in societate. Trebuie subliniat din nou ca acest comportament lingvistic nu este (probabil) caracteristic pentru alte foste republici sovietice, deoarece vorbitorii limbilor majoritare nu au avut un model/standard lingvistic conform careia ar fi constat daca, si in ce masura, limba grupului etnic majoritar a fost afectata de rusificarea din timpul Uniunii Sovietice. Un alt risc al utilizarii “limba moldoveneasca” ar fi perpetuarea incorectitudinii lingvistice in deosebi in rindul tinerii generatii, deoarece una din prioritatile Conceptiei in sfera instruirii si educatiei este: “educarea si instruirea tinerii generatii in spiritul respectului fata de limba moldoveneasca, fata de cultura moldoveneasca si fata de istoria Moldovei in calitatea lor de baza national spirituala a Patriei lor comune”. Desi “limba moldoveneasca”, si chiar “pastrarea specificului limbii vorbite in Transnistria”, poate servi nevoilor zilnice ale indivizilor ce locuiesc in aceasta regiune, aceasta se poate dovedi complet inadecvata pentru formularea unui argument intr-o discutie despre drepturile omului de exemplu, sau intr-o comunitate academica, sau poate chiar in una literara, caci indivizii, desi instruiti conform Conceptiei, ar putea avea aspiratii diverse, iar de cele mai multe ori pentru realizarea aspiratiilor si intentiilor indivizii au nevoie de ceilalti, de o aprobare si o acceptare din partea unei comunitati. In aceste cazuri individul care va vorbi fluent limba materna, cu toate mijloacele ei de exprimare disponibile la etapa actuala de dezvoltare a limbii, va avea mai multe sanse de a-si realiza aspiratiile, de a se face inteles si de a formula un argument valabil, decit individul care va vorbi “respectind particularitatile lingvistice” ale populatiei dintr-o regiune sau alta. Limba romana, cu mijloacele ei disponibile in prezent, poate nu e o limba pretioasa in sine, dar ea asigura individului o traditie (la care se sa alinieze sau sa o depaseasca), un spatiu mai mare de a se face inteles, cu alte cuvinte ar spori sansele si oportunitatile individului. Desigur, s-ar putea sustine ca prin perseverenta, peste o perioada mai indelungata, vorbirea si scrierea cu particularitatile lingvistice ale unei regiuni ar putea produce o traditie proprie. Dar acesta inseamna sa negam libertatea si oportunitatile individului concret care vrea sa isi realizeze acum aspiratiile sale, inseamna sacrificarea individului pentru un scop comun si un bine obligatoriu ce se va instaura in viitor, iar binele obligatoriu este, fara exceptii, totalitar. Necesitatea vorbirii limbii romane in Republica Moldova nu este nicidecum o cerere de a proteja limba romana ca o entitate valoroasa in sine. Nici o limba nu este o entitate transcendenta care trebuie respectata neconditionat de catre indivizii unei comunitati si indiferent de interesele lor. In cazul Republicii Moldova vorbirea corecta a limbii romane este o necesitate individuala care va contribui la sporirea sanselor si oportunitatilor indivizilor.

***

RAPORTURILE ROMÂNIEI CU REPUBLICA MOLDOVA

Gabriel ANDREESCU – Valentin STAN – Renate WEBER

30 octombrie 1994

PROBLEMA FRONTIERELOR

(1) Tratatul “Ribbentrop-Molotov” si consecintele sale

Anul 1940 a marcat o pagina dureroasa in istoria poporului român, prin raptul teritorial la care a fost supus si prin imensele suferinte cauzate de politica de forta brutala si agresiune deschisa practicate de puterile dictatoriale nazista si sovietica, in dispretul dreptului si tratatelor internationale. România a pierdut teritorii importante in vest (nord-vestul Transilvaniei, in favoarea Ungariei, prin Dictatul de la Viena din august 1940), sudul Dobrogei in favoarea Bulgariei (cererile teritoriale bulgare au fost satisfacute de partea româna la masa tratativelor incepute in august 1940, la Craiova), Basarabia, Bucovina de Nord si Herta in favoarea URSS (ca urmare a celor doua note ultimative sovietice adresate guvernului român in 26 si 27-28 iunie 1940). Prevalându-se de Tratatul de neagresiune incheiat cu Germania nazista la 23 august 1939 (Pactul Ribbentrop-Molotov), al carui Protocol aditional secret recunostea interesul sovietic pentru Basarabia si profitând de prabusirea rezistentei aliate din Franta in fata armatelor germane, Rusia sovietica a smuls României teritoriile mentionate, sub amenintarea agresiunii militare.
In ceea ce priveste aceste teritorii, pierdute de România in favoarea URSS, a existat permanent in tara noastra, chiar si in perioada dominatiei sovietice, o acuta constiinta a nedreptatii istorice facute poporului român. Reunificarea acestor teritorii cu România a constituit un tel neexprimat pentru numerosi români, care au considerat ocuparea tarii de sovietici, in 1944, si dominatia comunista care a urmat, o tragedie nationala si un atentat la fiinta poporului român, tot asa cum a fost si actiunea de ocupare in forta a Basarabiei, in 1940. Iata de ce, unele cercuri politice din România au considerat ca prabusirea comunismului in tara noastra, destramarea URSS si proclamarea independentei Moldovei pot constitui premisele reunificarii. S-au avut in vedere si unele hotarâri ale Parlamentului de la Chisinau in sensul reafirmarii identitatii românesti a statului moldovean, cum ar fi: decretarea limbii române ca limba de stat si reintroducerea alfabetului latin la 31 august 1989, introducerea noului drapel de stat la 27 aprilie 1990 si a stemei de stat la 3 noiembrie 1990.

România a fost primul stat care a recunoscut Republica Moldova, dupa proclamarea independentei de stat la 27 august 1991. Din declaratia guvernului român, facuta cu acest prilej, reiese clar ca, in viziunea autoritatilor de la Bucuresti, independenta Moldovei era considerata o forma de emancipare de tutela Moscovei si un pas spre reunificarea cu România:
“Proclamarea unui stat românesc independent pe teritoriile anexate cu forta, in urma intelegerilor secrete stabilite prin Pactul Molotov-Ribbentrop, reprezinta un pas decisiv spre inlaturarea, pe cale pasnica, a consecintelor nefaste ale acestuia, indreptate impotriva drepturilor si intereselor poporului român”.

La momentul semnarii Pactului Ribbentrop-Molotov, teritoriile dintre Prut si Nistru apartineau României. In plus, referirea facuta la “drepturile si interesele poporului român” exprima clar obiectivul reunificarii. Din momentul recunoasterii independentei Republicii Moldova s-au facut numeroase referiri in România la necesitatea eliminarii consecintelor Pactului Ribbentrop-Molotov. De altfel, inca in iunie 1991, Parlamentul României a adoptat o declaratie prin care Pactul amintit a fost declarat nul si neavenit. Mai mult, inca din a doua jumatate a anului 1991, inalti demnitari români, cum ar fi ministrul de externe de atunci, Adrian Nastase, considerau unificarea in termeni foarte optimisti identificând si un model in acest sens: modelul german. Evident se avea in vedere cadrul juridic international pentru realizarea acestui deziderat si anume Actul final de la Helsinki al Conferintei pentru Securitate si Cooperare in Europa, care precizeaza in enuntul primului din cele zece principii ale reglementarii relatiilor internationale:

“Ele (statele-n.n.) considera ca frontierele lor pot fi modificate, in conformitate cu dreptul international, prin mijloace pasnice si pe calea acordurilor (subl.n.)”. Cele zece principii ale Actului final fusesera reconfirmate de Carta de la Paris pentru o Noua Europa din noiembrie 1990 si aveau sa fie reiterate si de Documentul Summit-ului CSCE de la Helsinki, din 1992, Sfidarile schimbarii.

Totusi, repetata asertiune referitoare la necesitatea eliminarii consecintelor Pactului Ribbentrop-Molotov, in relatiile României cu alte state independente si in legatura cu viabilitatea modelului german de unificare in cazul României si Moldovei, pune câteva probleme . In primul rând, faptul ca astazi nu avem de a face cu consecintele Pactului Ribbentrop-Molotov când vorbim despre frontiera dintre România si Moldova sau, mai simplu spus, când vorbim de frontiera estica a României.

Pactul Ribbentrop-Molotov a fost incheiat la 23 august 1939. Protocolul sau aditional secret nu a trasat frontiere politico-teritoriale, el numai a delimitat sfere de influenta, ceea ce a insemnat, evident, acceptarea reciproca a pretentiilor teritoriale ale URSS si Germaniei fata de terti. Acest lucru este demonstrat cu prisosinta de faptul ca URSS a revendicat si Bucovina de Nord, care nu era mentionata in Protocolul Pactului, ceea ce i-a surprins pe germani , ba chiar a ocupat un teritoriu, Herta, care nici macar nu a fost revendicat in notele ultimative catre guvernul român. Dar ceea ce trebuie specificat cu prioritate este faptul ca Pactul Ribbentrop-Molotov (adica Tratatul de neagresiune germano-sovietic) si-a incetat valabilitate juridica la 22 iunie 1941. La aceasta data Germania nazista a incalcat Tratatul si a atacat URSS, intre cele doua puteri survenind starea de razboi. Evenimentul reprezinta efectiv inceputul procesului de anulare a consecintelor Tratatului mentionat. Consecintele politico-teritoriale ale Pactului Ribbentrop-Molotov, pentru România, au fost inlaturate de armatele române care au eliberat teritoriile ocupate de URSS, participând la operatiunile militare impotriva Uniunii Sovietice inca de la inceputul razboiului germano-sovietic. In partea a doua a razboiului, ca urmare a infrângerilor suferite de Axa in Rasarit, armatele sovietice au ocupat din nou Basarabia si Bucovina de Nord, dar aceasta nu a avut nimic de a face cu Pactul Ribbentrop-Molotov, ci cu desfasurarea operatiunilor militare pe teatrul de lupta, de data aceasta impotriva Germaniei si nu in intelegere cu ea, asa cum fusese in cazul Pactului. Aceste teritorii au ramas in componenta URSS nu ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, care nu mai avea nici o valoare la sfârsitul razboiului, ci ca urmare a reglementarilor Tratatului de pace, din 10 februarie 1947, care a consacrat o realitate politico-teritoriala bazata pe raporturile intre invingatorii si invinsii din razboiul mondial. A cere astazi anularea consecintelor Pactului Ribbentrop-Molotov, referindu-ne la stabilirea frontierei estice a României pe Prut, inseamna de fapt a cere anularea consecintelor politico-teritoriale ale Tratatului de Pace din 1947 (cel care a consacrat juridic aceasta realitate teritoriala), Pactul Ribbentrop-Molotov fiind total nerelevant pentru configuratia frontierelor României in prezent.

(2) Respectarea frontierelor, conditie a stabilitatii europene

Oricât de legitim ar fi sentimentul de injustitie fata de modul in care s-au stabilit sferele de influenta si frontierele, dupa al doilea razboi mondial, pozitia autoritatilor române privitoare la raporturile dintre România si Republica Moldova este conditionata de actuala configuratie politico-teritoriala europeana si de afirmarea, in acest context, a intereselor nationale românesti . Modificarea Tratatului de Pace din 1947 (caci despre el este vorba când vorbim despre anularea consecintelor Pactului Ribbentrop-Molotov ) nu priveste numai România. Un lucru trebuie inteles: indiferent de modul in care a fost reglementata situatia frontierelor, Tratatul de Pace constituie baza pacii si stabilitatii europene dupa anul 1947. Tratatul de Pace de la Paris contine clauze injuste pentru România, cum ar fi cele militare sau cele referitoare la obligatiile de restituiri si reparatii. României nu i s-a recunoscut statutul de cobeligeranta, in ciuda imenselor sacrificii umane si materiale pe frontul antihitlerist. Dar Tratatul readucea in fruntariile tarii Transilvania si consacra independenta statului român, garantând granitele sale. Tratatul de Pace din 1947 ori este acceptat in intregime ori este respins in intregime . Nu se poate pleda in acelasi timp pentru pastrarea intacta a frontierei in vest si pentru revizuirea ei in est. Iar neacceptarea lui are toate consecintele pe care le poate genera astazi nerecunoasterea sau nerespectarea frontierelor existente in Europa.

Este bine cunoscuta si este fireasca pozitia guvernului român de a solicita mentionarea expresa in tratatul de baza cu Ungaria a recunoasterii si respectarii frontierelor de stat. Legitimitatea acestei cereri este data chiar de Tratatul de Pace din 1947. Dar guvernul român a solicitat includerea unei referiri cu privire la Pactul Ribbentrop-Molotov in tratatul de baza cu Ucraina (in urma ocuparii de catre URSS a Basarabiei si Bucovinei de Nord, in 1940, sudul Basarabiei si Bucovina de Nord au fost incluse in RSS Ucraineana, in acelasi an si fac astazi parte integranta din Republica Ucraina), cerere facuta si in cadrul negocierilor pentru tratatul de baza cu Rusia. Aceasta atitudine este considerata in tarile respective, mai ales in Ucraina, drept o atitudine revizionista, vizând revendicari teritoriale. Aceeasi perceptie o au si importante foruri ale Uniunii Europene, oameni politici si experti occidentali. Este suficient a aminti Rezolutia A3-0128/93 a Parlamentului European cu privire la relatiile dintre Comunitatea Europeana si România (Raportul Balfe), care conditioneaza “considerarea favorabila” a acordului de asociere a României la Comunitatea Europeana de oferirea de garantii cu privire la respectarea de catre tara noastra a tratatelor internationale, pentru a confirma ca nu intentioneaza sa “conteste actualele frontiere prin forta”. Acest lucru a fost considerat necesar pentru ca este evident ca o unificare pasnica (singura acceptata de reglementarile internationale, prin consimtamântul celor doua parti) intre România si Moldova este exclusa in prezent. Se are in vedere ostilitatea majoritatii cetatenilor statului moldovean (exprimata inclusiv printr-o consultare a populatiei organizata si desfasurata ca un referendum) fata de un astfel de act.

In aceasta situatie, apelul permanent facut in România la eliminarea consecintelor Pactului Ribbentrop-Molotov ajunge sa fie perceput drept expresia unui pericol real de incercare de modificare a frontierelor prin forta, fiind avute in vedere aici si teritoriile incluse in Ucraina in 1940.

Oricât de motivate istoric ar fi pretentiile României, punerea in discutie a frontierelor existente constituie un act inacceptabil pentru institutiile europene si pentru celelalte tari din Europa. Tragediile din fosta Iugoslavie si fosta URSS o dovedesc cu prisosinta. Interesele nationale românesti vizeaza in prezent integrarea euro-atlantica, or, institutiile euro-atlantice nu vor accepta niciodata in cadrul lor o tara care are probleme de frontiera cu alta tara, introducând astfel pericolul destabilizarii interne prin “importul” unui eventual conflict. Permanenta raportare la anularea “consecintelor” Pactului Ribbentrop-Molotov si la unificarea cu Republica Moldova, atâta timp cât aceasta nu doreste unificarea, nu fac decât sa sporeasca neincrederea comunitatii euro-atlantice cu privire la capacitatea României de a aduce un plus de stabilitate si securitate in Europa .
In ceea ce priveste o eventuala unificare dupa model german realitatile au dat deja raspuns unei asemenea optiuni. Germania nu a semnat Tratatul de Pace la sfârsitul razboiului mondial, deci contestarea frontierei intre cele doua Germanii nu putea fi considerata un act revizionist. In plus, unificarea era dorita de toti germanii, care s-au exprimat in acest sens, ea fiind realizata pe cale pasnica, in conformitate cu reglementarile internationale. Mai mult, unificarea se realiza intre cea mai dezvoltata tara din blocul fost comunist si cea mai puternic dezvoltata tara a Comunitatilor Europene, capabila sa suporte costurile imense ale integrarii si sa ofere o perspectiva de progres fostilor cetateni est-germani. In acest sens, problematica unificarii moldo-române nu poate avea ca model cazul german.

CONCEPTUL DE “TARA-MAMA” SI RELATIILE ROMÂNO- MOLDOVENE

Discursul politic din România manifesta un interes constant pentru situatia din Republica Moldova. Dar trebuie amintit ca România a recunoscut Moldova ca stat suveran si independent si este obligata, in consecinta, sa-si adapteze pozitia fata de tânarul stat moldovean in concordanta cu acordurile internationale la care este parte. Moldova a fost recunoscuta ca stat independent de comunitatea internationala, este membru ONU si participa cu drepturi depline la procesul CSCE. In acest sens, este relevanta Declaratia ONU cu privire la Principiile Dreptului International referitoare la Relatiile Prietenesti si Cooperarea intre State in concordanta cu Carta Natiunilor Unite, din 1970, care specifica foarte clar ca principiul egalitatii intre state include “datoria fiecarui stat de a respecta personalitatea celorlalte state” si dreptul fiecarui stat “de a-si alege si dezvolta liber sistemul sau politic, social, economic si cultural”. Mai mult, acelasi document precizeaza ca “fiecare stat are dreptul inalienabil de a-si alege sistemul politic, economic, social si cultural, fara nici un fel de amestec din partea altui stat” (subl.n.). Textul Actului final al CSCE, de la Helsinki, din 1975, este la fel de sugestiv enuntând la principiul intâi ca statele “respecta dreptul fiecaruia dintre ele de a-si defini si conduce dupa propria vointa relatiile cu celelalte state, in conformitate cu dreptul international si in spiritul prezentei Declaratii”.

La 14 aprilie 1994, Camera Deputatilor a Parlamentului României a adoptat o Declaratie de protest fata de hotarârea Parlamentului de la Chisinau de a vota in sprijinul aderarii Moldovei la Comunitatea Statelor Independente. Referindu-se la actul legitim al Parlamentului moldovean prin care acesta isi “conducea dupa propria vointa relatiile cu celelalte state”, protestul Camerei Deputatilor din România aduce acuzatii grave forului legislativ al celuilalt stat egal, suveran si independent:

“Votul Parlamentului de la Chisinau reconfirma, in mod regretabil, Pactul criminal si anuleaza iresponsabil un drept al natiunii române de a trai in integritatea spatiului ei istoric si spiritual…Prin pozitia geografica, cultura, istorie si traditii, locul natural al fratilor nostri de peste Prut este, fara indoiala, impreuna cu noi, in marea familie a natiunilor europene si nicidecum in cadrul unei structuri euro-asiatice”.

Forul legislativ de la Bucuresti acuza institutia fundamentala a statalitatii unei tari pe care a recunoscut-o ca independenta de iresponsabilitate, de confirmare a unor acte criminale si hotaraste cu privire la locul pe care trebuie sa-l ocupe statul moldovean in configuratia relatiilor internationale. Aceasta pune sub semnul intrebarii modul in care România intelege sa respecte, in relatiile cu Moldova, principiile ONU si ale CSCE. Nu este de mirare ca relatiile dintre România si Moldova au continuat sa se deterioreze constant dupa declaratia de independenta a statului moldovean.

La 1 august 1994, Guvernul României a dat o Declaratie cu privire la votarea in Parlamentul Moldovei si promulgarea prin decret prezidential, la 29 iulie 1994, a noii Constitutii a statului moldovean. In aceasta Declaratie se aduc din nou acuzatii institutiilor statului moldovean pentru schimbarea denumirii limbii oficiale . Declaratia Guvernului român considera hotarârile forului legislativ al Republicii Moldova ca fiind indreptate impotriva independentei statului moldovean:

“Erodarea caracterului de limba nationala, declararea unor zone cu statut special, in locul aplicarii practicilor acceptate pe plan international privind asigurarea unei ample descentralizari administrativ-teritoriale, reprezinta, in esenta, premisele atomizarii statului, ale unei posibile federalizari, cu consecinte grave asupra independentei Republicii Moldova (subl.n.)”.

Este evident ca statul moldovean independent are dreptul suveran de a descentraliza propriul teritoriu in conformitate cu optiunea sa, liber exprimata de institutiile abilitate. Teama Guvernului român ca Moldova poate ajunge la federalizare pare a fi mai degraba determinata de grija autoritatilor de la Bucuresti de a mentine caracterul unitar al statului moldovean in perspective unei unificari cu România si mai putin de dorinta de a proteja “aplicarea practicilor acceptate pe plan international”. Este absolut de neinteles, de altfel, cum de Guvernul român nu considera “declararea unor zone cu statut special” ca fiind o practica acceptata pe plan international. Numeroase tari, in functie, bineinteles, de situatia lor specifica, acorda unor regiuni pe teritoriul lor statut special (sau chiar unor anumite populatii), reglemetarile internationale in materie stabilind numai cadrul general unanim acceptat fara a impiedica reglementari speciale in concordanta cu situatiile specifice. Chiar si Recomandarea 1201 a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei mentioneaza la articolul 11 posibilitatea acordarii unui statut special atunci când conditiile o impun. In cazul Moldovei trebuie sa tinem seama de situatia speciala din Transnistria (si nu numai) unde traieste o puternica minoritate rusofona si unde inca subzista un conflict latent, care cu putin timp in urma se constituise intr-un razboi pustiitor, cu interventia directa a unor unitati armate rusesti si cu pericolul dezintegrarii statului. Aceste probleme sunt serioase si ele trebuie rezolvate incercându-se salvagardarea intereselor mari de stat, chiar daca unele concesii sunt dureroase pentru conducerea de la Chisinau.

In sfârsit, la seria declaratiilor provenind din Parlamentul României sau de la Guvern se adauga, foarte recent (octombrie 1994), luarile de pozitie ale presedintelui Ion Iliescu. Afirmatiile sale, lansate cu ocazia conferintelor de presa, sau a unor vizite prin tara, cum ca Republica Moldova si-a capatat independenta fata de imperiul sovietic si nu fata de România, ridica la un nivel fara precedent contestarea suveranitatii acestui stat.
Nu credem ca prin declaratii de tipul celor amintite, ale Parlamentului, Guvernului si Presedintiei României, Moldova poate fi ajutata efectiv sa-si consolideze statalitatea. Dimpotriva, asemenea declaratii fac jocul celor care nu vor sa accepte independenta moldoveana, invocând pericolul anexarii Moldovei de catre România. Or, in aceasta situatie, este evident ca asemenea declaratii nu pot fi de nici un folos nici românilor moldoveni, nici Republicii Moldova.

Un alt element de ingrijorare in ceea ce priveste raporturile româno-moldovene il constituie mentinerea la nivelul discursului politic, in Parlamentul român, a unor concepte de neutilizat pentru configuratia raporturilor interstatale la sfârsitul secolului al XX-lea. Astfel, in Protestul Camerei Deputatilor din 14 aprilie 1994, mentionat mai sus, se specifica:

“Evenimentele care s-au petrecut din 1989 incoace, ne-au dat speranta revenirii Basarabiei la Patria-mama” (subl.n.).

Sintagma tara-mama nu mai poate exprima astazi necesitati politice sau istorice. Ea a fost folosita in contextul elaborarii obiectivelor emanciparii popoarelor in perioada constituirii statelor nationale si a fost valabila pentru acel moment istoric, dar ea a avut intotdeauna un continut etnocratic. Societatile moderne de astazi sunt fundamentate pe valorile nationalismului civic.

Teoria “Volksgemeinschaft”-ului (comunitatea poporului), fundamentata in lucrarea lui Ferdinand Tönnies, Gemeinschaft und Gessellschaft (Comunitate si Societate) , in 1887, delimita ca baza de fiintare a comunitatii umane apartenenta la o anumita identitate etnica, comunitatea in sine fiind constituita pe relatii de sânge. Nazistii au preluat si deformat teoria, stabilind ca baza a statalitatii tocmai apartenenta la o comunitate etnica, comunitate ce nu accepta frontiere de stat care ar fi segmentat corpul natiunii si care avea ca expresie politica “Mutterland”-ul (tara-mama) . Asa s-a ajuns la formula invocata de Hitler: “Reich-ul in calitate de stat (deci de tara-mama – n.n.) trebuie sa-i includa pe toti germanii” , fiind vizate aici, in primul rând, grupurile minoritare germane raspândite in diverse tari ale Europei. Evident, aceasta formulare a reprezentat baza “dinamitarii” securitatii europene in perioada interbelica, ea indicând un caz clasic de politica anexionista a unui stat, care “cauta sa-si incorporeze toate componentele natiunii sale (inteleasa in sens etnic si nu civic – n.n.)”.

Mai ales in contextul framântat al Europei Centrale si de Est, unde problema minoritatilor a revenit in forme conflictuale deosebit de violente dupa prabusirea comunismului, este nevoie de moderatie in discursul politic si de renuntarea la sintagme periculoase de tipul tarii-mama. Asbjorn Eide, raportor al Sub-Comisiei pentru Prevenirea Discriminarii si Protectia Minoritatilor a Comisiei Drepturilor Omului a ECOSOC, era foarte ferm in a preciza ca “o privire succinta asupra lumii, astazi, indica existenta a mai multor minoritati, care urmaresc o politica provocatoare si violenta, dusa la extrem. Câteodata ele supraliciteaza, in speranta ca, daca se intâmpla ceva rau, o putere din afara, tara-mama (subl.n.) sau alt factor extern va veni in ajutorul lor daca provocarile proprii vor duce la actiune militara pe scara larga a majoritatii, ce le-ar pune in pericol existenta. Este un joc periculos (subl.n.)” .

RESPONSABILITATEA STATULUI ROMÂN FATA DE SITUATIA ROMÂNILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA

Autorii acestui studiu considera ca majoritatea populatiei Republicii Moldova este alcatuita din etnici români. Este insa un drept al lor, recunoscut de legislatia internationala, de a se declara moldoveni, asa cum o si fac, de altfel, cei mai multi dintre ei. In aceste conditii, cetatenii Republicii Moldova care se declara de nationalitate româna trec automat sub regimul de protectie interna si internationala a minoritatilor.

Articolul 7 din Constitutia României cere statului român sa pastreze legaturi si sa ofere sprijin românilor din strainatate: “Statul sprijina intarirea legaturilor cu românii din afara frontierelor tarii si actioneaza pentru pastrarea, dezvoltarea si exprimarea identitatii lor etnice, culturale, lingvistice si religioase, cu respectarea legislatiei statului ai carui cetateni sunt.”

Aceasta prevedere fireasca, enuntata in legea fundamentala a statului român, se asociaza reglementarilor internationale privind relatiile minoritatilor cu cetatenii tarilor de care sunt legate prin afinitati etnice si drepturile persoanelor care apartin acestor minoritati. In mod evident, cetatenii Republicii Moldova care se declara de nationalitate româna reprezinta, in sensul Declaratiei ONU asupra drepturilor persoanelor apartinând minoritatilor nationale sau etnice, religioase si lingvistice, o minoritate nationala. Articolul 2, paragraful 5 al acestui document stipuleaza: “Persoanele apartinând minoritatilor au dreptul de a stabili si mentine, fara nici o discriminare, contacte libere si pasnice cu alti membri ai grupului lor si cu persoane apartinând altor minoritati, precum si contacte peste frontiere cu cetateni ai altor state cu care sunt inruditi prin legaturi nationale sau etnice, religioase sau lingvistice.” La fel de limpede este si prevederea corespunzatoare din Documentul reuniunii de la Copenhaga a conferintei pentru dimensiunea umana a CSCE: “Persoanele apartinând minoritatilor nationale au dreptul (…) sa stabileasca si sa mentina contacte neingradite intre ele in tara lor, precum si in afara frontierelor cu cetatenii altor state cu care au in comun o origine etnica sau nationala, un patrimoniu cultural sau credinte religoase.” (Art. 32, par. 4). Ca membra a ONU si ca participanta la procesul CSCE, Republica Moldova trebuie sa respecte aceste documente.

Nu mai putin importanta este ratificarea de catre Republica Moldova a altor documente internationale, care exprima obligatia acestui stat de a respecta drepturile si libertatile fundamentale, valorile democratiei, cum ar fi Pactul international privind drepturile civile si politice sau Pactul international privind drepturile economice, sociale si culturale. Este dreptul statului român, ca membru al acelorasi organisme ca si Republica Moldova si ca semnatar al documentelor CSCE, sa ceara Republicii Moldova respectarea obligatiilor asumate privind comportamentul fata de cetatenii sai, dintre care unii sunt români. Din pacate, in Republica Moldova au avut loc, in ultimul timp, evenimente care dau motive de ingrijorare. Ele privesc atât evolutia procesului general de democratizare cât si vointa statutului moldovean de a respecta drepturile si libertatile fundamentale ale românilor care locuiesc sau au rezidenta pe teritoriul sau. Atmosfera politieneasca care inconjoara deseori intâlnirile dintre cetatenii români si cetatenii moldoveni, obstacolele puse unor publicatii care apar in limba româna si sunt pro-minoritare, expulzarea corespondentului de la Chisinau al ziarului România libera, presiunile care se fac asupra Frontului Popular Crestin si Democrat din Republica Moldova si alte situatii de acest gen sunt chestiuni care trebuie sa stea pe agenda discutiilor dintre statul român si statul moldovean.

Este insa necesar sa se renunte la acuze generale iar fiecare caz in parte sa fie precis circumscris. Declaratia Guvernului României, din 1 august 1994, considera, iata, ca hotarârile Parlamentului Moldovei cu privire la descentralizarea tarii, la care ne-am referit deja, au “consecinte grave…asupra respectarii drepturilor populatiei majoritare, a românilor moldoveni (subl.n.), in concordanta cu standardele internationale in materie”. In felul acesta, Guvernul României nu distinge intre domeniul in care are dreptul sa se implice, respectiv drepturile minoritatii române (drepturi a caror respectare poate sa o ceara in coformitate cu reglementarile internationale) si domeniul in care deciziile de politica interna constituie forme de exprimare ale suveranitatii statului moldovean. In acelasi timp Guvernul face confuzie intre minoritati nationale (statul român având posibilitatea garantata international de a se preocupa de soarta minoritatii române din Republica Moldova si de a cere statului moldovean sa respecte reglementarile internationale in materie) si majoritatea populatiei statului moldovean, a carei identitate nationala, expresie a liberei optiuni, este obligat a o respecta
Obligatiile si angajamentele rezultate din semnarea tratatelor, pactelor, acordurilor si declaratiilor sunt o componenta a suveranitatii Republicii Moldova. Daca România cere Republicii Moldova sa respecte aceste obligatii si angajamente privind minoritatea româna de pe teritoriul ei, aceasta reprezinta o recunoastere implicita a suveranitatii statului de peste Prut, dincolo de recunoasterea oficiala din data de 27 august 1991. De altfel, articolul 10 din Constituta României stabileste principiile care stau la baza relatiilor României cu alte state: “România intretine si dezvolta relatii pasnice cu toate statele si, in acest cadru, relatii de buna vecinatate, intemeiate pe principiile si pe celelalte norme general admise ale dreptului international.” Prin mai multe documente internationale, la care se adauga, mai nou, initiativa Pactului pentru Stablitate in Europa, statul român a confirmat recunoasterea actualelor frontiere, drept o conditie a stabilitatii regionale si internationale.

Dreptului statului rom̢n de a se preocupa ca rom̢nii din Republica Moldova Рsi in general, din lume Рsa nu fie supusi la discriminari, i se adauga necesitatea unor masuri pozitive, substantiale, de sprijinire a identitatii lor nationale. Statul rom̢n a acordat burse unor studenti din Moldova si a ajutat material institutii culturale din aceasta republica. De o valoare considerabila ar fi promovarea unei politici de transparenta a frontierelor, promitatoare cale a cunoasterii reciproce, a punerii in comun a intereselor locuitorilor de pe cele doua maluri ale Prutului. Accentul pus de Rom̢nia pe conceptul de transparenta a frontierelor ar apropia politica statului rom̢n de spiritul european.

RELATIA BILATERALA CU REPUBLICA MOLDOVA SI INTERESELE ROMÂNIEI IN CONTEXT EUROPEAN

Pe de alta parte, România, are ca obiectiv esential integrarea sa in structurile euro-atlantice, numai aceasta oferind României posiblitatea promovarii intereselor sale nationale, prosperitatea economica, sociala si culturala, ca si asigurarea securitatii in aceasta parte a Europei. Raporturile sale cu Moldova trebuie subordonate intereselor fundamentale actuale ale României si nu unor realitati istorice ce au delimitatat interesul national acum 50 de ani. Oricât de mult s-ar dori Unirea, ea nu se poate realiza fara acordul Moldovei, fara o baza economica puternica, fara un cadru international (si regional) corespunzator. Nu trebuie uitate nici componenta etnica foarte variata a Moldovei, cu un numar important de rusofoni, nici faptul ca in Moldova stationeaza trupe rusesti si nici apartenenta Republicii la CSI. In conjunctura de ultima ora, trebuie inteles si faptul ca integrarea euro-atlantica a României nu ofera sanse prea mari unei reunificari cu o tara aflata in spatiul fostei URSS si membra CSI. Ideea Unirii are, firesc, legitimitatea ei. Românii de dincolo de Prut trebuie sa beneficieze de intregul sprijin al României, pentru consolidarea spatiului spiritual comun, dar ideea Unirii nu se intretine prin declaratii incendiare ale Parlamentului si Guvernului român, cu privire la hotarârile autoritatilor moldovene legitime. Asemenea declaratii aduc prejudicii foarte serioase apropierii României de institutiile euro-atlantice, care pun drept conditie esentiala a integrarii renuntarea la pretentii teritoriale si respectarea dreptului international si a principiilor pe care s-a construit Europa institutionalizata. In plus, ele prejudiciaza insesi relatiile dintre România si Republica Moldova, aceasta fiind indreptatita sa considere, asa cum se arata in Declaratia Guvernului Republicii Moldova referitoare la Declaratia Guvernului României, din 1 august 1994, ca România ambitioneaza a se “situa in postura de frate mai mare, investit cu dreptul de a da sfaturi si a practica aceeasi politica de dictat si suprematie”.

CONCLUZII

Traditiile istorice, identitatea culturala a românilor de pe ambele maluri ale Prutului si istoria statalitatii comune intr-o perioada foarte indelugata impun relatii privilegiate intre România si tânarul stat moldovean. Dorinta fireasca de unificare a numerosi români din ambele tari, este rezultatul unui proces istoric complex, intrerupt cu brutalitate in 1812 si 1940 de armatele invadatoare ale unei mari puteri vecine. Nu este mai putin adevarat, insa, ca realitatile politice ale vremii impun o noua abordare a raporturilor cu Moldova.
Din 1991 pâna in 1994, relatiile dintre România si Republica Moldova au evoluat insa de la emotie si entuziasm la o stare de tensiune, de acuze publice, cu efecte negative asupra ambelor state implicate. Printre alte cauze sunt de notat, pe de o parte, anumite declaratii ale Parlamentului si Guvernului român, care puneau in discutie independenta si suveranitatea Republicii Moldova, pe de alta parte, decizii politice ale autoritatilor din Republica Moldova care au afectat situatia populatiei române din tara vecina. Fara indoiala, o presiune din afara celor doua state explica in parte schimbarea optiunilor si limbajului Guvernului de la Chisinau .

Asa cum s-a aratat, relatiile statului rom̢n, si ale cetatenilor rom̢ni cu rom̢nii din Republica Moldova au la baza doua repere fundamentale: (a) Constitutia Rom̢niei (Art.7), care consfinteste grija statului rom̢n pentru rom̢nii din afara frontierelor tarii; (b) documentele internationale privind obligatia statelor de a respecta drepturile si libertatile fundamentale si drepturile minoritatilor nationale Рinclusiv pastrarea legaturilor acestora cu cetatenii tarilor de care sunt legati etnic, cultural si religios.
Simultan, relatiile României cu Republica Moldova au la baza recunoasterea granitelor existente in Europa, renuntarea la orice pretentii teritoriale de catre cele doua state. Atât Constitutia României (Art.10), cât si tratatele pe care România le-a semnat reprezinta obligatii neinterpretabile.

Capacitatea statului român de a sprijini protejarea drepturilor românilor din strainatate, si a fi recunoscut ca stat civilizat, participant pozitiv la realitatile unei Europe unite, presupune nu numai recunoasterea Republicii Moldova ci si respectul pentru statul vecin. Declaratiile emotionale, care fac apel la apartenenta istorica a Basarabiei la România, ca argument pentru o actiune de incorporare a fostului teritoriu românesc, sunt incompatibile cu obligatiile internationale asumate de România. Ele fac deservicii atât integrarii României in structurile europene, cât si posibilitatii acesteia de a proteja interesele românilor din Republica Moldova.

In locul unui nationalism ingust, România are dreptul si are capacitatea sa promoveze in relatiile sale cu Republica Moldova principiile stabilitatii si bunei vecinatati, ale democratiei, ale drepturilor si libertatilor fundamentale, inclusiv afirmarea identitatii etnice a românilor din Republica Moldova.

SCURT ISTORIC

Cu exceptia partii de sud ce a trecut sub dominatie otomana in sec. al XV-lea, teritoriul cuprins intre Prut, Nistru, Bratul Chilia, Marea Neagra si limita nord-estica a Bucovinei, denumit Basarabia, a facut parte integranta, pâna in anul 1812, din statul Moldova, care includea si teritoriile cuprinse intre Prut si Carpatii Orientali (teritorii ce sunt astazi parte integranta a României).

Denumirea de Basarabia a fost atribuita teritoriilor mentionate in anul 1812. Initial ea se referea doar la o regiune restrânsa, la nord de Delta Dunarii, care facuse parte din Tara Româneasca pâna la 1418 când a intrat in componenta Moldovei. De la apartenenta regiunii respective la Tara Româneasca, provenea, intr-o prima etapa, denumirea de Basarabia, Basarabii fiind familia domnitoare in Tara Româneasca. Denumirea a fost extinsa la intreaga zona dintre Prut si Nistru in 1812, când, dupa ocuparea militara a Moldovei si Valahiei (Tara Româneasca), in razboiul ruso-turc, Rusia tarist_ a impus Portii cedarea Basarabiei, parte component_ a Moldovei, ceea ce a reprezentat o incalcare a Tratatului din 1711 dintre Moldova si Rusia, prin care tarul Petru cel Mare se obliga sa nu incalce suveranitatea si integritatea teritoriala a Moldovei. In conformitate cu tratatele vremii, Poarta nu avea dreptul sa instraineze aceste teritorii, care nu erau pamânturi turcesti si se bucurau de o larga autonomie sub suzeranitatea sultanului.

Dupa anexare, intregul teritoriu dintre Prut si Nistru a fost denumit de autoritatile tariste Basarabia, datorita situatiei politice care a rezultat din incheierea Tratatului de la Tilsit, din 1807, intre Napoleon si Alexandru I al Rusiei. Rusia se obliga sa-si retraga trupele din Moldova si Valahia. Reprezentantii tarului la tratativele ulterioare de la Paris, pentru a putea mentine trupele rusesti in teritoriile amintite, au sustinut ca Basarabia nu este mentionata in Tratatul de la Tilsit si, astfel, o importanta parte a Moldovei a putut fi inglobata Imperiului Tarist.

In 1829, prin Tratatul de la Adrianopol, Rusia a anexat Delta Dunarii si Insula serpilor. In 1856, dupa razboiul Crimeii, prin Tratatul de la Paris trei judete din sudul Basarabiei au fost retrocedate Moldovei, iar prin Protocolul din 1857, Delta Dunarii si Insula serpilor au trecut sub suveranitate otomana. Sudul Basarabiei a fost pierdut de România in 1878, prin Tratatele de la San Stefano si Berlin, care au incheiat razboiul ruso-turc. (Moldova se unise politico-administrativ cu Valahia in 1862, dupa venirea pe tronul celor doua principate a lui Alexandru Ioan Cuza in 1859, tânarul stat fiind din ce in ce mai cunoscut sub numele de România). Statul român participase la acest razboi cu mari sacrificii, pentru a obtine independenta fata de Poarta. Dobrogea si Delta Dunarii reveneau României prin reglementarile pacii. Regimul tarist a practicat o crunta politica de deznationalizare asupra populatiei majoritare românesti din teritoriile anexate, incepând cu 1812.
In conditiile prabusirii Imperiului Tarist, in 1918, Sfatul Tarii din Basarabia a proclamat independenta acestui teritoriu la 24 ianuarie, pentru ca la 27 martie sa hotarasca Unirea cu “mama sa România”. In decembrie 1919, Parlamentul României, care cuprindea si reprezentanti ai noilor provincii, a confirmat Unirea Basarabiei cu statul român, iar in octombrie 1920 s-a semnat la Paris tratatul prin care Anglia, Franta, Italia si Japonia au recunoscut aceasta unire (documentul nu a fost ratificat de Japonia). In ciuda unor repetate tratative si a semnarii de catre România si URSS a Protocolului de la Moscova din 1929 si a Conventiei de la Londra cu privire la definirea agresiunii, din 1933, Rusia sovietica nu a recunoscut niciodata Basarabia ca teritoriu românesc.

La 23 august 1939 s-a semnat Tratatul de neagresiune dintre Germania si URSS (cunoscut sub denumirea Pactul Ribbentrop-Molotov). Protocolul aditional secret al acestui tratat specifica la paragraful 3: “In privinta Europei sud-estice, partea sovietica accentueaza interesul pe care-l manifesta pentru Basarabia. Partea germana isi declara totalul désintéressement (in fr. in text-n.n.) politic fata de aceste teritorii”.

In conditiile prabusirii frontului aliat in Vest, sub loviturile Germaniei naziste, URSS a adresat doua note ultimative României, in 26 si 27-28 iunie, prin care a cerut “inapoierea cu orice pret” a Basarabiei si “transmiterea” Bucovinei de Nord statului sovietic, ca “mijloc de despagubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuita URSS si populatiunii Basarabiei prin dominatiunea de 22 de ani a României in Basarabia”. Cu aliantele traditionale prabusite si sub presiunea Germaniei naziste, guvernul român a fost constrâns sa raspunda la 28 iunie 1940, dupa ce sovieticii au refuzat orice tratative (guvernul român adresase propunerea sa in acest sens, respinsa de sovietici):

“Guvernul român, pentru a evita gravele urmari pe care le-ar avea recurgerea la forta si deschiderea ostilitatilor in aceasta parte a Europei, se vede silit (subl.n.) sa primeasca conditiile de evacuare specificate in raspunsul sovietic”. Trupele sovietice au ocupat imediat teritoriile mentionate incalcând termenii propriului ultimatum prin anexarea teritoriului Herta, care nu fusese revendicat prin notele ultimative.

Asa cum rezulta din datele statistice folosite de Molotov, in discursul sau din Sovietul Suprem, la o luna dupa invazia sovietica, prin ocuparea Basarabiei, URSS a câstigat un teritoriu de 44.ooo km2, cu 3.200.000 locuitori. In conformitate cu datele Recensamântului general al populatiei României, din 29 decembrie 1930, populatia totala a Basarabiei se cifra la 2.864.402 locuitori, dintre care 1.610.757 români, 351.912 rusi, 314.211 ucraineni si ruteni, 204.858 evrei, 163.726 bulgari etc. (vezi Recensamântul general al Populatiei României din 29 decembrie 1930, publicat de Dr. Sabin Manuila, Directorul recensamântului general al populatiei, vol.V, Editura Institutului Central de Statistica, Bucuresti, 1940, p. XCIII).

La 2 august 1940 s-a infiintat RSS Moldovenesca, in cadrul URSS, din teritoriile rapite României, sub amenintarea agresiunii militare. Fostele judete românesti Hotin, Cetatea Alba si Ismail au fost desprinse de Basarabia si incluse in RSS Ucraineana, aceeasi soarta având si nordul Bucovinei.

La 20 iulie 1940, dupa cum rezulta din informatia prezentata de catre secretarul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, A. Gorkin, secretarului CC al PC(b) din Uniunea Sovietica, G.M. Malenkov, cu privire la stabilirea granitei dintre RSS Ucraineana si RSS Moldoveneasca, populatia noii republici sovietice diminuata ca urmare a transferului de teritorii catre Ucraina, ar fi inclus 2.538.400 locuitori (se include aici si populatia din teritoriile din stânga Nistrului, alipite Moldovei sovietice). Dintre acestia, 1.556.863 (61,34%) erau moldoveni (conform apelativului folosit in document), 263.551 rusi, 273.020 ucraineni si 444.866 alte nationalitati (vezi Documentul nr. 25, in Pactul Molotov-Ribbentrop si consecintele lui pentru Basarabia, Universitas, Chisinau, 1991, p. 84).

La 22 iunie 1941, Germania nazista a declansat razboiul impotriva URSS. România a participat la razboiul antisovietic, având ca obiectiv recuperarea teritoriilor smulse prin amenintarea cu agresiunea militara de catre statul sovietic, reusind pentru scurta vreme sa le elibereze. Ele au fost reocupate de URSS, in partea a doua a razboiului, apartenenta lor la statul sovietic fiind recunoscuta prin Tratatul de Pace de la Paris, din 10 februarie 1947. Acest tratat, semnat de România, specifica in articolul 1:
“Frontiera sovieto-româna este astfel fixata in conformitate cu Acordul sovieto-român din 28 iunie 1940 (subl.n.) si cu Acordul sovieto-cehoslovac din 29 iunie 1945”.

In conditiile evolutiilor politice favorabile emanciparii nationale, din cadrul URSS, statul moldovean si-a proclamat suveranitatea la 23 iunie 1990, si si-a schimbat denumirea oficiala la 23 mai 1991. La 27 august 1991, Parlamentul Republicii Moldova a proclamat independenta statului moldovean.