De atunci am rămas cu o datorie de onoare: să ne întoarcem, mereu, către Părintele Stăniloae. Am aflat care au fost ultimele cuvinte ale Părintelui, înainte de a părăsi trupeşte lumea aceasta: cu un glas disperat, a strigat măicuţei care îi stătea alături: ”Filotee, ne piere neamul!”. De dincolo de mormânt, strigătul Părintelui ne zguduie. În ultima sa clipă, gândul său nu era către sine, căci nu pentru sine a trăit. Ci către noi, cei pe care îi lăsa în urmă. Strigătul său este asemeni unui testament lăsat cu limbă de moarte. Promisiunea făcută în urmă cu 15 ani Părintelui Stăniloae, precum şi ultimele sale cuvinte, ne obligă să reflectăm asupra învăţăturilor pe care ni le-a oferit cu generozitate atunci şi pe care vi le împărtăşim astăzi. Şi să reacţionăm. (Florian Palas)

„Omul este o mare taină”

Omul este o mare taină. Eu sunt o mare taină faţă de celălalt, deşi mă deosebesc de alţii şi fiecare se deosebeşte de alţii; fiecare este o taină de necuprins, de nedefinit. Fiecare este o taină, fiecare este mereu nou, fiecare este altfel decât altul, aşa că nu poţi să reduci viaţa persoanei la o ştiinţă precisă, aşa cum pretinde ştiinţa. Fiecare persoană e o mare taină, o taină care mă înalţă, îmi dă o bucurie… De-aş avea toată lumea, dacă n-ar fi o persoană atentă faţă de mine aş fi cel mai nenorocit om. Numai dacă am o persoană care-i atentă faţă de mine, numai atunci mă simt fericit. Deci ce mare lucru este persoana, cine-o poate defini? Ştiinţa nu cred că mai pretinde astăzi că poate defini persoana. De fapt unde a ajuns lumea? Nu mai are nici o înţelegere a tainei; cei mai dinainte de noi aveau altă înţelegere.


Eu cred că apariÅ£ia omului este o taină ÅŸi în taina aceasta e o taină supremă – spune Sfântul Grigorie de Nazianz: „Nu se poate să fi fost cândva când n-a fost nimic”. Nu se poate… Unii oameni de ÅŸtiinţă spun că n-a fost nimic ÅŸi a apărut din nimic; nu se poate să fi fost cândva când n-a fost nimic; ori Acest care a fost totdeauna, care a fost fără început, n-are cauză. Toate au o cauză: de la Acela sunt; în Acela sunt cauzele tuturor, deci trebuie să fie perfect, trebuie să fie desăvârÅŸit, trebuie să fie conÅŸtient, trebuie să fie deasupra legilor, trebuie să fie Absolutul, nesupus legilor. Acesta este Dumnezeu, care are puterea să facă din nimic, nu din sine, că dacă ar fi din sine ar fi toate perfecte, ori nu pot fi din El; nu pot fi nici dintr-o materie preexistentă pentru că în acest caz n-ar fi perfect El; trebuie să fie cineva din veci perfect, desăvârÅŸit. Trebuie să aibă caracter de persoană, nu se poate să nu aibă caracter de persoană. Åži nu poÅ£i să gândeÅŸti persoana fără persoană; deci iată Treimea… Trebuie să fie o persoană care iubeÅŸte. Nu se poate să ai altă persoană pe care să nu o iubeÅŸti, sau una de care să nu vrei să fii iubit; nu poÅ£i… Totdeauna vrei să ai o persoană care să te iubească ÅŸi tu o iubeÅŸti pe ea; ÅŸi ce iubire mai înaltă ÅŸi mai curată este decât cea între Tată ÅŸi Fiu, ÅŸi dacă sunt numai doi care se iubesc în veci, iubirea lor e perfectă când împreună iubesc pe al treilea; nu se pot mărgini; ÅŸi fiecare din ei are o bucurie mult mai mare când are ÅŸi pe altul care se bucură de celălalt. Tatăl are pe Duhul care se bucură împreună cu El de Fiul, Fiul are pe Duhul care se bucură împreună cu El de Tatăl. AÅŸa că învăţătură despre Treime apare inevitabil.

„Ideea de neam nu poate fi decât o idee morală”

Cu Nichifor Crainic am avut legături foarte strânse; eu redactam „Telegraful Român” şi ajungea la el. Iar el redacta „Calendarul”, „Gândirea” şi altele. Şi a venit pe la Sibiu invitat să ţină nişte conferinţe. Şi mi-a spus: „Ceea ce scrii în Telegraful să dezvolţi şi să-mi scrii în fiecare număr din Gândirea” – atunci eu am scris, nu în fiecare număr. Şi am fost apropiat de el. Era un om foarte deschis, comunicativ. Crainic unea naţionalul cu moralul, şi eu la fel; totdeauna creştinismul adevărat este şi moral. Şi naţionalismul adevărat, ideea de naţiune, de neam, nu poate fi decât o idee morală. Am scris asta în „Etica naţionalismului”, în „Gândirea”.

“Intelectualitatea română s-a îndepărtat de ortodoxie”

Liiceanu cred că-i tare străin de credinţă. A venit Liiceanu odată la mine, mi s-a părut că vine să intre într-o legătură spirituală şi să-mi ceară nişte studii. Da’ în convorbire am ajuns la întrebarea ce program are, ce vrea să publice, zice: „Eu vreau să public câte o lucrare despre fiecare filosof şi despre fiecare religie.” „Şi de ce asta?” „Păi, ca să-i cunoaştem…” „Păi mi se pare că îi prea cunoaştem, că nu ne cunoaştem pe noi, şi cred că ar trebui să ne cunoaştem pe noi mai mult”. Şi a plecat fără să intre în discuţie cu mine despre colaborare.

Intelectualitatea română de astăzi s-a îndepărtat de ortodoxie, asta am remarcat de multe ori; mi se pare că e cea mai îndepărtată intelectualitate de credinţa poporului. Ispita Occidentului, ştiţi… Poate că stând multă vreme în legătură cu fanarioţii, la mijlocul secolului XIX, debarasându-se de ei s-au aruncat în braţele unei Franţe care era atee.

“Noi unim luciditatea latină şi sentimentul de taină al Răsăritului”

Aici era normal să fie un popor unic, un popor de legătură între Orient şi Occident; noi unim luciditatea latină şi sentimentul de taină al Răsăritului. Cred că spiritualitatea poporului român este imprimată de ortodoxie, nu s-ar putea înţelege altfel; i-am dat o pecete proprie, o pecete românească creştinismului; protolatinitatea noastră a pus o amprentă pe creştinism şi creştinismul a pus o amprentă pe românismul nostru. Avem luciditatea latină în ortodoxie, pe care nu o au slavii şi nu o au grecii. Grecii sunt mai raţionalişti, mai reci, slavii sunt mai haotici aşa. Cineva spunea că atunci când citeşti un text slav, trebuie să vezi ce e dedesubtul rândurilor nu ce e în rânduri. Slavii au un sentiment de ceva neluminat, întunecat. Noi suntem un popor deosebit. La noi este o luminozitate în poporul nostru, e o cuviinţă, e o delicateţe, o blândeţe, o bunătate, o generozitate, o căldură, o curăţie, sunt nişte virtuţi… Noi vorbim foarte mult de lumină, noi zicem şi lumii lumină; lume de la lumină… noi avem nişte adâncimi foarte clare, nişte adâncimi luminoase, lumina e adâncimea noastră… basmele, iarăşi; e-atâta bunătate, atâta lumină în ele… avem colindele, doinele sau dorul – cuvinte fără echivalenţă la alte popoare.

Ce minunat era portul fetelor de la sate, ÅŸi în acelaÅŸi timp cât de serios. Sunt încheiate la gât; ÅŸi ce cuvioase sunt jocurile de perechi… câtă graÅ£ie! Veneau săsoaice la mine în sat, din Codlea, erau greoaie… râdeam de ele… ce sprinteni sunt românii! Trebuie să recultivăm portul românesc, doina românească. Blaga n-a văzut prea adânc: spaÅ£iul mioritic – deal ÅŸi vale; deal ÅŸi vale mai sunt ÅŸi la alte popoare, dar e o reflexiune a poporului nostru în doină, e o reflexie cum nu e în nicio cântare din Occident; bâţâielile lor; nu-i o gândire, nu-i o reflexie, nu-i o contemplaÅ£ie. Åži ne-a dus aÅŸa intelectualitatea asta cu spiritul ei occidental superficial, cu individualismul acesta… Fiecare face naveta la oraÅŸ, devine muncitor, pe urmă îşi dă copiii la facultăţi, unde aceÅŸtia intră în legătură cu cultura asta atee a intelectualităţii, ÅŸi ne pierdem… Intelectualitatea noastră a întors spatele credinÅ£ei poporului, e poate cea mai indiferentă intelectualitate faţă de părinÅ£ii noÅŸtri. Trebuie să sfârÅŸim cu aceasta, trebuie să avem o altă intelectualitate. Trebuie să ne apropiem de spiritualitatea neamului nostru. Din păcate, au distrus satele, în multe sate nu mai sunt decât niÅŸte bătrâni, dar peste vreo zece ani nu-i vom mai găsi nici pe ei. Se golesc satele… Asta au voit, să distrugă spiritualitatea românească, creÅŸtinismul românesc. Cred că ar trebui să încreÅŸtinăm ÅŸi oraÅŸele astea. Fiecare în jurul lui să facă ceva: întâi să se creeze o solidaritate creÅŸtină ortodoxă a tineretului; să se pornească cu scrisul, ÅŸi în vorbire, în altare. Mai sunt sate în anumite părÅ£i unde se mai poate vedea acea delicateÅ£e, blândeÅ£e, bunătate, comunicabilitate, căldură, curăţenie.

„Hristos e mereu nou”

Nu „fundamentalism”, ci legea strămoşească, legea românească, creştinismul primordial, creştinismul autentic, creştinismul neschimbat, creştinismul de la început… Spun unii că Iisus Hristos e depăşit… Cum e depăşit? Păi orice noutate în Occident înseamnă o cădere de la o treaptă, la o treaptă mai de jos. Iisus Hristos e Alfa şi Omega. Există vreun chip de om care să fie atât de nou model şi să nu-l poţi niciodată depăşi? Hristos, El e Alfa şi Omega, fără început şi fără sfârşit; oricât înaintăm în imitarea Lui, totuşi suntem aşa de departe. Ce departe e omenirea de a fi ca Hristos! El e mereu nou, nouă-i bunătatea, mereu eşti mai nou în bunătate, dar acum mereu nu-i nicio noutate, e numai decădere: răul nu are nimic nou; şi Occidentul e ahtiat după acest nou, nou, nou, călcând toate regulile în picioare, toate rânduielile. Noi trebuie să arătăm însă şi adâncimea şi înălţimea lui Hristos. Au făcut ceva ruşii în Occident, dar nu aşa cum ar fi trebuit. Trebuie mai mult, mai mult să Îl descoperim pe Hristos.

Cioran şi-a permis chiar să spună că îi admiră pe evrei pentru faptul că l-au ucis pe Hristos, că au dat dovadă de inteligenţă… ca să fie nou, ca să spună ceva nou. Adică toate nebuniile sunt noutate; şi seriozitatea, bunătatea… Şi-l lăudau şi toţi intelectualii ăştia: cel mai mare stilist… dar ce, stilul te mântuieşte?… Spunea un scriitor şi poet francez: „Rugăciunea nu e mare stil; dar e superioară oricărei forme de poezie.” Când strig către Dumnezeu: Doamne ajută-mi, sau Doamne ai milă de mine… e altceva decât toată vorba ta poetică. Aşa că creştinismul este noutate continuă, pentru că niciodată nu ajungem la înălţimea la care este Hristos; totdeauna urcăm din treaptă-n treaptă şi tindem spre o asemănare, nu putem ajunge la perfecta lui desăvârşire dumnezeiască… El ne cheamă spre asta, căci spune: „Fiţi desăvârşit precum Tatăl vostru Cel din ceruri este”, iar Sfântul Vasile cel Mare spune: „Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să se îndumnezeiască”, se referă desigur la o îndumnezeire după dar, nu după fire. Iată la ce este chemată omenirea… Hristos e nou totdeauna… Şi s-a păstrat aşa în credinţa noastră, nu la secte, care s-au şi împărţit mereu. Din păcate au apărut acum şi secte din ortodoxie, la noi până acum nu a existat aşa ceva.

Eu nu prea sunt pentru ecumenism; a avut dreptate un sârb, Iustin Popovici, care l-a numit pan-erezia timpului nostru. Eu îl socotesc produsul masoneriei; iar relativizează credinţa adevărată. De ce să mai stau cu cei care au făcut femeile preoţi, care nu se mai căsătoresc, iar în America, Anglia şi alte ţări au legiferat homosexualitatea?

“Trebuie să avem un stat cât mai creştin”

Am scris în tinereÅ£e un articol în „Gândirea”, pe care l-am inclus ÅŸi în cartea „Ortodoxie ÅŸi Românism”, se chema „Cele două împărăţii”. Era un rus – VâşeslavÅ£ev – care spunea că în stat se uneÅŸte ceea ce e dumnezeiesc cu ceea ce e diavolesc; adică pe de o parte statul e menit să menÅ£ină o unitate în popor, iar pe de alta se foloseÅŸte de sabie, de forme aspre. Åži eu spun că nu; statul este „supuneÅ£i-vă stăpânirii” ÅŸi cred că trebuie militat pentru un stat creÅŸtin. Ca să se ajungă să se folosească cât mai puÅ£in de metodele acestea aspre. Cred că merge prea departe când spune că într-un stat se uneÅŸte divinul cu diabolicul; dar nu e ca ÃŽmpărăţia Bisericii, în care nu e niciun fel de folosire a forÅ£ei. Ei, statul trebuie să înainteze spre această stare, dar nu poate ajunge acolo, căci noi înÅŸine nu suntem la măsura aceasta. De aceea Pavel spune: „supuneÅ£i-vă stăpânirilor”, fără asta nu putem căci suntem într-o fază imperfectă, ÅŸi atunci ne trebuie ÅŸi statul, un stat care să folosească ÅŸi forÅ£a, dar numai cât e strict necesar; ca nuiaua unui părinte. Dar trebuie să căutăm să avem statul cât mai creÅŸtin; ÅŸi statul românesc a fost înainte destul de creÅŸtin; nu intrase masoneria; acum sunt interese individuale, masonerie, ateism, câte ÅŸi mai câte… Trebuie să milităm pentru un stat creÅŸtin; cât mai creÅŸtin. CitiÅ£i vă rog articolele mele, „Cele două împărăţii” ÅŸi „Despre etica naÅ£ionalismului”.

Ei, v-am spus câte ceva aşa…

VEGHEA