1 – ÃŽn decembrie 2005, deci la 15 ani de la căderea fostului regim comunist, un grup de „băieÅ£i inteligenÅ£i“ în raport cu propriile interese politice, sociale, financiare etc. l-au convins pe premierul Tăriceanu să înfiinÅ£eze pe speze guvernamentale Institutul pentru Condamnarea Crimelor Comunismului; premierul fiind de sorginte liberală, decizia apărea pe deplin legitimă ÅŸi în totală aliniere cu vocaÅ£ia ideologică a Partidului NaÅ£ional Liberal. Dar, vorba cunoscută, „uÅŸurel cu pianul pe scări“ pentru cei tentaÅ£i să rămână doar la o atare explicaÅ£ie. Decizia în cauză nu a fost una de tip pur ideologic, ci a fost în fapt o contrareacÅ£ie politică născută din rivalitatea prim-ministrului cu preÅŸedintele Traian Băsescu, care anunÅ£ase cu puÅ£in timp înainte, via unui interviu în „Revista 22“, o nouă temă directivă: condamnarea comunismului. Precum se vede, prim-ministrul ÅŸi grupul propozant au fost mai iuÅ£i de picior la capitolul capitalizării politice în faÅ£a opiniei publice româneÅŸti pe o temă extrem de sensibilă ÅŸi dureroasă pentru mulÅ£i dintre români.

Subiect „gras“ pentru ambele tabere combatante cu impact electoral grefat fie şi tardiv pe frustrarea îndelungată a unei părţi importante a poporului român. Deşi a pierdut runda întâi la capitolul organizatoric, preşedintele s-a repliat rapid prin înfiinţarea, la începutul anului 2006, a ceea ce este şi azi cunoscută ca fiind Comisia (Prezidenţială) pentru Condamnarea Comunismului, iar ulterior pentru mulţi drept Comisia Tismăneanu. Evident că, în deplină conivenţă cu orientarea politică a stăpânilor, şi cele două grupuscule dominând discreţionar cele două structuri oficiale au pornit nu doar la autopsierea fostului regim, dar şi la compromiterea reciprocă marcând puncte sub stindardul de luptă al fiecăruia dintre cele două Palate.

Aici se impune o mică paranteză clarificatorie. Cele două structuri de sorginte executivă şi guvernamentală au devenit, prin statutul şi influenţa celor două prime funcţii în aparatul de stat al României, un passe-partout pentru penetrarea şi consolidarea sub formă de bastion a unor importante sectoare culturale, ideologice şi politice ale societăţii româneşti. În termenii muncii de intelligence, asta se cheamă crearea, dezvoltarea şi consolidarea de reţele informative aservite unui nucleu coordonator. În fond, o acaparare ilegitimă de poziţii şi resurse pe harta generală, altfel perenă, a vechilor conflicte ce sfâşie intelectualitatea românească de zeci de ani.

Luate ad litteram, cele două structuri se autoexclud de la bun început demersului ştiinţific declarat întrucât poziţionează ne-echivoc concluzia înaintea premiselor. În al doilea rând, ele s-au dorit a fi de la bun început structuri de instrumentare politică (că de fapt intenţia reală primordială a fost de capitalizare politică, este o altă poveste) cu pretenţia de implicare directă în decizii de ordin juridic, financiar şi social ce sunt de competenţa unor instituţii de sine stătătoare ale aparatului de stat. Mai pe şleau spus, structurile respective au jinduit şi încercat să acţioneze după modelul faimoaselor curţi inchizitoriale de tristă amintire ale bisericii catolice. Frustrarea şi amărăciunea unei părţi a societăţii româneşti exasperată de continuitatea mascată la putere a fostei clase politice comuniste a fost şi încă a rămas o umbrelă şi un scut de excepţie pentru mercenarii ce profesează „anticomunismul de serviciu“ în propriul folos. Şi, cum spun anglo-saxonii, „to add insult to injury“ la adresa victimelor fostului regim totalitar, noii inchizitori ideologici s-au descalificat de la bun început prin biografiile, carierele şi compromisurile politice de notorietate făcute în trecut cu regimul comunist. Că totul a devenit, mai ales în cazul raportului prezidenţial, o şuşanea menită să permită preşedintelui Traian Băsescu o importantă capitalizare politică pe plan intern, dar mai ales pe plan internaţional, este limpede pentru mai toată lumea. Argumentul suprem al acestei calificări îl constitutie faptul că mai niciuna din propunerile importante ale Raportului nu şi-a găsit finalitatea în plan legislativ sau executiv. Este trist să constaţi că un subiect atât de important pentru percepţia şi educţia politică şi morală a naţiei a putut fi atât de uşor şi condamnabil trivializat pentru raţiuni efemere de ordin propagandistic.
Oricum, spre ghinionul celor în cauză „scripta manent“ iar generaţiile viitoare îl vor cataloga corespunzător şi relua abordarea temei pe temeiuri cu adevărat ştiinţifice.

2 – După prezentarea de către preÅŸedinte în faÅ£a Parlamentului în decembrie 2006 a unei declaraÅ£ii politice pe marginea Raportului, cele două structuri ÅŸi-au continuat, prin membrii celor două grupuscule, sinecura pe spezele statului român.
Cei de la Comisia prezidenţială au forţat o cvasipermanentizare sub pretextul necesităţii de finalizare sub aspect pragmatic a propunerilor din Raportul final, iar cei de la Institut şi-au propus să devină o interfaţă ad-hoc a Parchetului pe segmentul victimelor fostului regim. În martie 2009, guvernul Boc a luat în discuţie propunerea de unificare a Comisiei prezidenţiale cu stafful Institutului, Marius Oprea urmând să fie menţinut ca director, iar comanda politică urmând a fi încredinţată lui V. Tismăneanu în calitate de preşedinte al Consiliului Ştiinţific. Oprea şi susţinătorii lui din societatea civilă s-au opus categoric scestui plan, unii dintre membrii marcanţi ai Consiliului ameninţând cu demisia şi un boicot public. Din raţiuni de ordin financiar birocratic, dar şi ca expresie a relaţiilor politice conflictuale, între aripile pro-Băsescu şi pro-liberală, în luna noiembrie 2009, guvernul Boc a dispus în cele din urmă comasarea Institutului pentru Condamnarea Comunismului din România (sic) cu Institutul pentru Memoria Exilului Românesc, concomitent cu lărgirea numerică a Consiliului. Premierul Boc, fiind vorba de o nouă structură instituţională, urma fie să numească un nou preşedinte, fie să-l reconfirme pe Marius Oprea. Sesizând pericolul unei decizii iminente, grupul lui Marius Oprea a reuşit să impună, în calitate de preşedinte de onoare cu titlu interimar, pe Dorin Tudoran. Cum acesta are sub aspectul biografiei politice un statut real de disidenţă în raport cu fostul regim, Marius Oprea a crezut că prin această mişcare a barat decisiv ambiţiile lui V. Tismăneanu. Speranţe neîmplinite, cum se spune. Marius Oprea având informaţtii de ultimă oră despre o iminentă debarcare de la conducere pentru a fi înlocuit de unul dintre oamenii lui V. Tismăneanu (acesta nu poate obţine postul neavând cetăţenia română) a decis să iasă în public pentru a demantela maşinaţiunile grupului competitor devoalând direct şi la oră de vârf pe posturile de televiziune implicarea directă şi ambiţiile de control absolut ale acestuia din urmă.

Ceea ce a urmat aminteşte de celebrele bancuri georgiene. Pe tabla de şah au apărut piese „noi şi grele“ din aparatul politic de partid al PD-L, dar şi al PNL, fiecare denigrând cu aplomb partea adversă. Când urmăreşti însă, dacă nu ai altceva mai bun de făcut, argumentaţia telectuală a combatanţilor, te apucă râsu’-plânsu’, cum se spune. Spectacol tipic dâmboviţean cu caţavenci, tipăteşti, zoici şi cetăţeni turmentaţi cât cuprinde. Voi oferi spre ilustrare doar câteva mostre ale producţiei cerebrale ale acestei „elite telectuale“ ce domină discreţionar, din păcate, câmpul renaşterii conştiinţei democratice naţionale.

Cu rolul declarat de a eradica „pe viu“ reflexele implantate de fostul regim comunist. ÃŽn cea mai pură logică aristotelică, adversarii lui Marius Oprea afirmă că nu are dreptate în afirmaÅ£iile făcute pentru că… le-a făcut la două televiziuni ai căror proprietari sunt foÅŸti securiÅŸti. Apoi, Cristian Preda, europarlamentar ÅŸi fost consilier prezidenÅ£ial, afirma de pe poziÅ£ii adverse despre Marius Oprea: „… el nu este decât o portavoce liberală. Ura lui faţă de Băsescu creează o falie (outch) în investigarea comunismului. … nu e în regulă că acum face această mobilizare politică (n.a. – trimiterea la lista semnatarilor ce susÅ£in menÅ£inerea lui Oprea la ÅŸefia Institutului). V. Tismăneanu nu este un no name. Tismăneanu este parte a canonului care defineÅŸte acest perimetru intelectual al investigării comunismului (n.a. – adânc, poate se trece în curând de la canon la canonizare să avem ÅŸi noi un sfânt în viaţă pe altarul anticomunismului de faÅ£adă)“.

Si daca tot sintem la corul laudatorilor cu staif sa mai citam la capitolul argumentatiei ‘logico-stiintifice’ de ce comanda politica a Institutului trebuie predata prin capitulare absoluta lui V. Tismaneanu si care pentru a da o lovitura de gratie frontului liberal citeaza intentionat aprecierile (mai exact elucubratiile) din vremuri apuse ale lui Adrian Cioroianu: “…In termeni dostoievskieni” – dixit Cioroianu, fostul ministru liberal al afacerilor externe – “de sub mantaua lui Vladimir Tismaneanu ne tragem cam multi din cimpul analizei istorico-sociale din aceasta tara: Stelian Tanase, Mircea Mihaies, subsemnatul (Cioroianu, n.a.), Marius Oprea, Stejarel Olaru, Dragos Petrescu, Dan Pavel si altii, cu totii am receptat de-a lungul anilor 90 cartile si articolele lui cu placerea si beneficiul cu care de regula se primeste luminarea generica”. Retrag sugestia anterioara cu canonizarea intrucit precum se vede cel in cauza e deja de esenta divina… Mea culpa. In sfirsit dar nu in cele din urma un alt membru al fan-clubului Tismaneanu aduce un argument imbatabil in procesul public al desfiintarii telectuale a junelui Oprea: “ma intreb” -zice preopinentul- “daca Oprea o fi fost vreodata la o conferinta gen AAASS (American Association for the Advancement of Slavic Studies)?” Raspunsul e de la sine sine inteles pentru cititor adica un devastator NU. In ce ma privcste, cind vorba olteanului, citii pasajul cu pricina am ramas bujbei intrucit eu fusei pe acolo de mai multe ori dar tot nu am inteles substanta argumentului invocat, desi ulterior m-am gindit ca totul mi se trage vorba lui Cioroianu de la absenta ‘luminarii generice’. Si dai si lupta vorba lui nenea Iancu pe acelasi ton si aceeasi partitura ‘curat stiintifica’.

Să-l lăsăm însă pe V. Tismăneanu să explice el însuÅŸi ce doreÅŸte pentru el ÅŸi pentru „gloata“ ce trebuie adusă în modernitate prin scoaterea din mlaÅŸtina pestilenÅ£ială a istoriei. Cu propriile sale cuvinte: „… Marius Oprea să rămână preÅŸedintele (titlul nu a fost subiect de dispută, putea fi ÅŸi acela de director general ori director executiv) IICCR unificat ÅŸi regândit strategic, cu un nou Consiliu ÅžtiinÅ£ific, prezidat (coordonat) de Vladimir Tismăneanu, care va cuprinde toÅ£i membrii vechiului Consiliu IICCR ÅŸi o serie de noi membri (cercetători din Comisia Consultativă PrezidenÅ£ială, foÅŸti membri ai Comisiei PrezidenÅ£iale)… Una este să prezidezi un Consiliu ÅžtiinÅ£ific, alta să fii preÅŸedinte de onoare etc. Prima poziÅ£ie implică munca (scrieri de cărÅ£i recunoscute internaÅ£ional, editare de volume, elaborarea de propuneri, organizarea de conferinÅ£e, conceperea de programe educative, integrarea în programele doctorale internaÅ£ionale cu care ai de-acum relaÅ£ii demonstrate, contacte cu marile universităţi), a doua, horribile dictu, onoruri“. Modest ca de obicei, V. Tismăneanu se autocalifică pentru poziÅ£ia de ÅŸef al Consiliului ÅžtiinÅ£ific, neavând probabil încredere în servanÅ£ii săi de coterie.

Tismăneanu încearcă de fapt să împuÅŸte doi iepuri deodată: mai întâi impune discuÅ£iei criteriul calificării poziÅ£iei prin hiperbolizarea performanÅ£elor sale personale ÅŸi apoi, la final, dă ÅŸi el din mers o copită la adresa proaspătului preÅŸedinte de onoare interimar al Institutului, respectiv disidentul real, ÅŸi nu făcut pe puncte, Dorin Tudoran. După care V. Tismăneanu continuă: „Nici eu, nici prietenii mei de idei ÅŸi valori nu dorim capul, gâtul sau măruntaiele cuiva“. Miroase deja a abator ‘telectual. „Nu contrapunem morÅ£ii cărÅ£ilor, o dihotomie menită să dea frisoane (aluzie la preocupările lui M. Oprea – n.a.). Nu cerem nimănui să semneze apeluri pentru noi (dar o facem, când e nevoie, pentru DeclaraÅ£ia de la Praga, pentru Liu Xiaobo ori pentru Doru MărieÅŸ)“. Aici V. T. bate ÅŸaua ca să priceapă iapa nerecunoscătoare.

„Singurul lucru care mă şi ne interesează este continuarea consecventă a demersului de investigare onestă a dictaturii comuniste din România şi a consecinţelor sale.“ Fraza aceasta conţine în sine o contradicţie flagrantă, întrucât continuarea, repet, continuarea demersului de investigare, aşa cum a fost făcut până acum, poate fi calificat oricum, numai ca fiind onest, nu. Şi aici voi reaminti ceea ce s-a spus public în mai multe rânduri: o Comisie prezidenţială alcătuită pe principiul „găştii“ din oameni marea majoritate lipsiţi de competenţa şi reputaţia profesională necesare în raport cu tema abordată şi la care se adaugă faptul că unii membri au fost deconspiraţi ca având legături cu fosta Securitate se autodescalifică instantaneu pentru o atare întreprindere.

Ignorând această realitate ÅŸi mizând pe amnezia publicului, zice V. Tismăneanu că în noua formulă structurală e nevoie de o reorientare serioasă a activităţilor actualului Institut: „Centrul de cercetare rezultat din unificarea lor trebuie să-ÅŸi continue activitatea în spiritul unei viziuni ÅŸtiinÅ£ifice moderne asupra comunismului românesc ÅŸi a consecinÅ£elor sale (inclusiv crimele din perioada RevoluÅ£iei ori mineriadele), cu o fundamentare deopotrivă empirică ÅŸi teoretică, conectată la marile dezbateri din comunitatea intelectuală internaÅ£ională… Chestiunea esenÅ£ială Å£ine, prin urmare, de strategia conceptual-interpretativă, de filosofia ÅŸi metodologia cercetării, … de capacitatea de a integra în discursul istoric românesc noile direcÅ£ii, inclusiv cele legate de dimensiunea anemnetic-subiectivă (Hellbeck, Figes, Merridale, Todorov, Werth, Rev)“. Cred că s-a înÅ£eles ÅŸi subscriu: „Să trăiÅ£i, tovarăşe Răutu!“.

Sa nu-l nedreptatim insa nici pe Marius Oprea la acest capitol desi omul a incercat atita cit l-a dus mintea sa asigure o latura cit mai pragmatica activitatilor Institutului indeosebi pe linia reabilitariiistorice a fostelor victime ale fostului regim comunist. De aici persiflarea cu schepsis de calificare a nivelului intelectual al lui Oprea de catre V. Tismaneanu atunci cind declama sententios: “nu contrapunem mortii cartilor, o dichotomie menita sa dea frisoane”.

Oricum, pentru a se înscrie perfect la nivelul dezbaterii ‘telectuale a adversarilor săi, Marius Oprea se defulează public în plin acces de furie ÅŸi disperare: „Nu mi-e frică de ceea ce mi se coace. Nu mi-e frică nici de căcaÅ£ii de comuniÅŸti, nici de căcaÅ£ii ăştia de la putere…“. Se poate sesiza de către cititor în afirmaÅ£ia de mai sus găsirea cu uÅŸurinţă a factorului denominativ comun, numai că se schimbă surprinzător cadrul de referinţă, întrucât e adevărat că ÅŸtim despre prezenÅ£a comuniÅŸtilor la putere, dar rămâne neclară apartenenÅ£a ideologică a actualilor guvernanÅ£i.

După care M. Oprea simte nevoia unei explicaÅ£ii suplimentare: „Dacă nu reacÅ£ionam dur ÅŸi existau atâtea reacÅ£ii de apărare, eram deja schimbat la ora asta. Eu nu sunt ciobanul din «MioriÅ£a», nu aÅŸtept să-mi taie ăştia capul ÅŸi apoi să plâng de emoÅ£ie. Practic, Institutul este creaÅ£ia mea… Să zicem că mă lipsesc de funcÅ£ia de preÅŸedinte. Bun, ÅŸtii care este viitorul meu? Mă duc la ÅŸomaj. Eu n-am alt job, part-time sau nu ÅŸtiu ce. Vânătorul de securiÅŸti ajunge ÅŸomer. Adică pentru că eu am altă opÅ£iune politică decât guvernanÅ£ii, trebuie să fiu dat de pământ? Doar pentru că sunt simplu membru al PNL? Cum zicea chiar Tismăneanu: Stalinism pentru eternitate“. Bine zis. Numai că iată că partea competitor-adversă a găsit de cuviinţă să dezamorseze potenÅ£ialul impact afectiv la nivelul opiniei publice (aÅŸa ca la jocul de ping-pong al capitalizării) punându-l pe acelaÅŸi europarlamentar pedelist ÅŸi ex-consilier prezidenÅ£ial să iasă în public cu o nouă ofertă compensatorie dacă Oprea se face băiat cuminte ÅŸi acceptă să predea Institutul: „Pe Marius Oprea l-am invitat, în calitatea mea de decan al Facultăţii de ÅžtiinÅ£e politice de la Universitate, să predea un curs despre comunism ÅŸi a făcut-o vreme de mai mulÅ£i ani cu succes. A refuzat să dea un concurs, preferând să meargă la concursul organizat la Facultatea de Istorie, unde a fost, din nefericire, respins. Marius Oprea e oricând binevenit la ÅžtiinÅ£e Politice“. Concluzia apud Cristian Preda este deci pentru opinia publică: M. Oprea nu va fi ÅŸomer, îi dau eu o pâine la Facultatea unde sunt decan, iar dacă refuză, o face în scop diversionist pentru a rămâne la ÅŸefia Institutului. Åži lista poate continua…

Dacă nu aş cunoaşte îndărătnicia proverbială a românului de rând la „învăţământul politic programat“, inclusiv cel clocit de sus-numiţii, mărturisesc că aş fi cutremurat la propriu. Nu este însă cazul, cu excepţia acelei părţi minore şi minoritare (statistic) a intelectualităţii aservite, care vede în alinierea la asemenea grupuri şansa unei cariere de tip oportunist. O vacă bună de muls, cu furajare asigurată din banul public. Să mai amintim că cele două structuri nu sunt singurele vaci „sacre“ ale anticomunismului de paradă. Lista e mult mai lungă, acoperind aproape întregul spectru politic al sistemului partinic. De aici şi dansul intra-grup „o mână spală pe alta“ sau „prost, prost, dar e de-al nostru“, iar când e vorba de adversari, reacţia solidară a „spiritului de haită“.

Prostia, ca şi ticăloşia, nu poate fi însă o scuză atunci când este vorba de o temă serioasă precum abordarea şi studierea obiectivă a regimului comunist. Aşa că, în final, am şi eu o modestă propunere: ocupanţii actuali ai structurilor finanţate acum de la buget să-şi ia un concediu fără plată nelimitat, lăsând locul unei noi echipe constituite din intelectuali de reală valoare, cu mare experienţă profesională şi o reputaţie impecabilă. Iar dacă acest lucru nu este posibil hic et nunc, să se amâne abordarea acestei teme atât de importantă până când criteriile de mai sus vor fi îndeplinite. Rezultatul va fi atotbinefăcător: facem şi economii financiare în plină criză economică, dar mai ales vom scuti pe români de un nou proces de alienare/îndobitocire ideologică de tip stahanovist obligând generaţiile viitoare să o ia de la capăt la costuri politice şi morale mult mai mari.

Dr Liviu Turcu

Statele Unite, Februarie 2010