de Ovidiu Zara

Mă uit la Realitatea TV şi nu-mi vine să cred.Cu un tupeu de adevărat borfaş, Vântu vrea ca jucăria sa media să facă rating pe seama unei încăierări televizate între Tăriceanu şi Băsescu.

Îmi şi imaginez cum a râs fostul infractor de drept comun în palatul său, atunci când a clocit scenariul în urma căruia ar putea agăţa (încă o dată!) de gâtul preşedintelui sau al premierului eticheta de mahalagii, obişnuiţi ai unei realităţi construite din banii furaţi. Ştiu bine ce-i poate pielea individului. Am început să-l visez şi noaptea (ptiu, drace!). A trecut deja un deceniu de când îl ştiu. Pe atunci, omul era însă un neica nimeni.

Prima oară l-am cunoscut în 1997. Eram la „Tineretul Liber“, în postura de elev al regretatului mare jurnalist Mircea Bănărescu. Îmi amintesc bine momentul: într-o zi, un individ brunet, care şchiopăta, m-a oprit pe culoar. Deşi mă grăbeam, m-am oprit pentru că individul îmi atrăsese atenţia atât pentru felul în care arăta (era neras, avea bascheţi ieftini, de culoare albă, asortaţi la o pereche de pantaloni şifonaţi, de culoare deschisă; în plus, avea nişte ochelari de soare ieftini, asezonaţi la un baston), cât şi din cauză că avea un handicap fizic (asemenea mie). Atunci, pentru o clipă, m-am gândit că e un sărăcan care apela la media pentru a îndrepta vreo nelegiuire a autorităţ ilor. Fără să rostească vreo formulă de politeţe, individul şi-a aşezat cu un gest reflex ochelarii pe nas şi m-a întrebat scurt: „Unde e redactorul-şef?“.

Am fost tentat să-i dau un bănuÅ£, de milă, însă pentru că nu aveam o leÅ£caie în buzunar i-am arătat prin semne direcÅ£ia dorită ÅŸi am dispă rut în treaba mea. Peste câteva minute, aveam să aflu că m-am înÅŸelat ÅŸi că sărăcanul e „patronu’“. După o ÅŸedinţă „fulger“, în care individul s-a prezentat Sorin Vântu ÅŸi s-a autodescris geniu în multiplicarea banilor, care vrea să creeze un imperiu media listat la Bursă, am realizat însă că nu există nici o ÅŸansă ca individul să facă o presă de calitate. Ulterior, când am aflat că omul făcuse puÅŸcărie pe vremea lui CeauÅŸescu pentru o furăciune ordinară, am plecat imediat la EVZ. Nici prin gând nu mi-a trecut că voi mai auzi de SOV. După un an, l-am reîntâlnit însă pe culoarele EVZ. Noul său look m-a frapat. Se vedea că individul prosperase. Era gelat, aranjat la patru ace ÅŸi cu un trabuc în mână, în loc de baston. Venise să cumpere ziarul de la Nistorescu.

Avea „Curentul“, dar mai voia o jucărie. M-a pus pe gânduri prosperitatea individului, dar nu am stat să-i scormonesc afacerile. A trebuit să cadă FNI-ul ca să înţeleg care era „cloşca cu puii de aur“ a lui SOV. La un moment dat, prin toamna lui 2001, materialele mele despre el au fost refuzate la publicare în EVZ, chiar de Nistorescu. Am plecat de la EVZ la „Cotidianul“ (pe vremea când era doar proprietatea familiei Raţiu) şi am continuat să dezvălui culisele tenebroase ale afacerilor sale. Deranjat de dezvăluirile mele, în încercarea de a mă discredita, individul m-a acuzat că mi-ar fi dat şpagă pentru a realiza un interviu (comandat de Nistorescu!) cu el. Ştiindu-mă nevinovat, l-am dat în judecată.

Un an de zile m-am bătut cu el în JustiÅ£ ie. ÃŽntr-un final – după ce o judecătoare cu zorzoane în păr decisese că afirmaÅ£iile calomnioase ale lui Vântu la adresa mea sunt „senzaÅ£ii, emoÅ£ii, sentimente, trăiri“ – am câştigat. Atunci, mi-a promis că-ÅŸi va cere public scuze. N-a făcut-o însă nici până azi. Åžtiu că e greu ca un fost infractor, recidivist, să cunoască înÅ£elesul Onoarei. Nu am regretat însă că nu am primit scuzele lui, ci m-am consolat că fostul infractor s-a ales cu ceea ce merita. Un nou cazier.

ATAC / 26 Februarie 2007