ISTORIC si INTERVIU CU TREI EROI:

ALEXANDRU LEŞCO, ANDREI IVANŢOC ŞI TUDOR POPA: Dacă am da timpul înapoi, am proceda la fel!

În 1989, la Chişinău ia fiinţă Frontul Popular Moldovenesc (F.P.M.), organizaţie ce reunea partide politice şi societăţi culturale care susţineau introducerea limbii române în instituţiile publice şi în domeniul educaţiei. La începutul anului 1990, Frontul Popular a fost recunoscut de autorităţile sovietice şi a participat, la 25 februarie, la primele alegeri democratice pentru Sovietul Suprem al R.S.S.M., câştigând peste jumătate din mandatele parlamentare. F.P.M. devine adversarul direct al Partidului Comunist şi promotorul obţinerii independenţei faţă de Moscova, solicitând condamnarea consecinţelor pactului Ribbentrop-Molotov.

În acest timp, la Tiraspol, în regiunea transnistreană a Republicii Moldova, a fost creată Mişcarea „Edinstvo“, ce se afla în opoziţie directă cu programul Frontului Popular, iar în regiunea de sud a Republicii Moldova, locuită compact de populaţie găgăuză, vorbitoare de limba turcă, a fost creată Mişcarea „Gagauz Halkî“ (Poporul găgăuz), care susţinea aceleaşi revendicări pro-ruse.

La data de 23 iunie 1990, Sovietul Suprem al R.S.S.M. a proclamat suvernatitatea republicii, acesta fiind un prim pas spre obţinerea independenţei faţă de Moscova.
ÃŽn acest context, la Tiraspol, autorităţile separatiste au proclamat, la 2 septembrie 1990, înfiinÅ£area “Republicii MoldoveneÅŸti Nistrene” (RMN/PMR).

Mai târziu, cu sprijinul Armatei a 14-a ruseşti, separatiştii reuşesc să impună controlul asupra întregului teritoriu din stânga Nistrului, inclusiv asupra oraşului Bender (Tighina), aflat în partea dreaptă a fluviului. Scenariul privind desprinderea raioanelor de la estul republicii era o încercare a Moscovei de a bloca procesul obţinerii independenţei.

La Tiraspol, la fel ca şi în celelalte raioane ale Republicii Moldova, filiala Frontului Popular era promotorul schimbărilor şi singura mişcare politică ce combătea deschis revendicările separatiştilor. Pentru autorităţile separatiste, românii care făceau parte din Frontul Popular au devenit un pericol ce trebuia înlăturat.

Situaţia va deveni tot mai dificilă în momentul în care Sovietul Suprem al Republici Moldoveneşti Nistrene declară independenţa nerecunoscutei republici, la data de 25 august 1991. La doar două zile, 27 august 1991, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, al cărei teritoriu cuprinde şi raioanele din stânga Nistrului.

În acest context tensionat, la Chişinău se discuta tot mai deschis despre posibilitatea reunificării cu România, iar în cadrul Congresului Frontului Popular din 15-16 februarie 1992 se adoptă o rezoluţie specială prin care se afirmă dreptul populaţiei Republicii Moldova de a participa la alegerile generale şi prezidenţiale din ţară.
În Transnistria, autorităţile separatiste, încurajate de autorităţile ruse, încep primele provocări armate împotriva populaţiei paşnice din stânga Nistrului, atacând la 1 martie 1992 secţia de poliţie din oraşul Dubăsari, aflat în partea stângă a Nistrului, după care vor pătrunde în comuna Cocieri, situată în apropierea oraşului Dubăsari, unde vor omorî doi ţărani şi o mamă ce se afla pe stradă împreună cu fiul ei.

Au urmat o serie de atacuri armate asupra cetăţenilor ce nu recunoşteau autoritatea separatiştilor, iar la 19 mai 1992, Igor Smirnov – preşedintele autoproclamatei republici transnistrene – emite un decret prin care Armata a 14-a trece în subordinea R.M.N. Terorizarea populaţiei se accentuează, iar pentru a suprima orice rezistenţă este înscenată o diversiune împotriva filialei Frontului Popular de la Tiraspol. Astfel, în data de 2 iunie, sunt arestaţi sub pretextul unor acte de „terorism“ membrii F.P.M.: Ilie Ilaşcu, Alexandru Leşco, Andrei Ivanţoc, Petru Godiac şi Ştefan Urâtu – prodecanul Institutului Pedagogic din Tiraspol –, iar în data de 4 iunie a fost arestat Tudor Popa.

Ştefan Urâtu va fi eliberat după 82 de zile şi alungat din Transnistria. În schimb, pentru ceilalţi cinci români din grupul numit „Ilaşcu“ a fost înscenat un proces prin care se urmărea descurajarea tuturor celor ce se împotriveau mişcărilor separatiste şi declararea Frontului Popular drept organizaţie teroristă.

În cadrul unui proces ce a durat aproximativ un an, ţinuţi în condiţii inumane, Ilie Ilaşcu, Andrei Ivanţoc, Alexandru Leşco, Tudor Popa şi Petru Godiac au fost introduşi în cuşti metalice şi duşi în sala de festivităţi ale uzinelor Kirov, unde au fost condamnaţi de un tribunal nerecunoscut de vreo autoritate internaţională.
Pentru Ilie Ilaşcu a fost pronunţată sentinţa cu pedeapsa capitală, schimbată în urma unui val de proteste al comunităţii internaţionale. Petru Godiac a fost condamnat la doi ani de închisoare, pe care i-a ispăşit, după care s-a stabilit în România. Alexandru Leşco, condamnat pentru acte de terorism, a primit 12 ani de închisoare, iar Andrei Ivanţoc şi Tudor Popa au primit o condamnare la 15 ani de închisoare.

Ilie Ilaşcu a fost eliberat din închisoarea transnistreană în luna mai 2001, fiind apoi ales senator în Parlamentul României şi membru în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Alexandru Leşco a fost eliberat din detenţie după 12 ani de temniţă, la data de 2 iunie 2004, şi a putut participa la sentinţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) de la Strasbourg, care a decis că Rusia a fost stat agresor în conflictul transnistrean, iar Moldova a fost acuzată de nerespectarea dreptului la un proces corect, dreptul la libertate şi securitate, dreptul de a nu fi supus tratamentelor inumane şi degradante, dreptul pentru viaţă privată şi dreptul la proprietate. Tot în data de 8 august 2004, CEDO a solicitat eliberarea de urgenţă din închisorile transnistrene a lui Andrei Ivanţoc şi Tudor Popa. În ciuda acestui verdict, autorităţile Federaţiei Ruse, dar şi ale Republicii Moldova nu au întreprins niciun demers pentru a-i elibera înainte de termen din închisoarea ilegală pe Ivanţoc şi Popa. Abia după 15 ani de detenţie grea, la data de 2 iunie, respectiv 4 iunie, ultimii deţinuţi politici din Europa au fost eliberaţi.

În luna august, Parlamentul European le-a adresat o invitaţie la Bruxelles domnilor Leşco, Popa şi Ivanţoc pentru a cunoaşte direct situaţia din autoproclamata republică transnistreană şi modul în care sunt respectate drepturile cetăţenilor moldoveni din stânga Nistrului. Am profitat de prezenţa lor la Bucureşti pentru a le solicita un interviu în exclusivitate.

E. T.

– Cum a început povestea deţinuţilor politici de la Tiraspol?

– Alexandru Leşco: Eram grupaţi în Frontul Popular, secţie legală la Tiraspol, şi luptam pentru limba română, pentru şcoală românească, pentru grafia latină. Chiar am avut şi câteva întâlniri cu tovarăşul Smirnov, pentru a deschide Şcoala nr. 20, şcoală cu predare în limba română din Tiraspol. Lucrurile s-au precipitat însă, când autorităţile transnistrene şi-au dat seama că vrem prea multe. Adunările pe care le făceam în incinta Institutului Pedagogic şi alte reuniuni româneşti se aflau sub supravegherea lor.
Apoi a început conflictul militar, au apărut victime omeneşti. Ne-au adus acuzaţii cusute cu aţă albă, cum că aduceam bombe în Transnistria, deşi toate drumurile erau sub controlul lor. Cu toate acestea, ne acuzau că intenţionam să plasăm o bombă în Tiraspol şi să aruncăm în aer Casa Sovietelor sau baza de petrol din apropierea Tiraspolului. Atunci, Frontul Popular reprezenta o forţă în Basarabia şi, prin urmare, trebuia anihilat cumva, măcar pe malul stâng, pentru că în Chişinău nu prea aveau cum.
La Tiraspol se ardea tot ce era carte românească, presă. Prin 1988, apăruse carte românească la Tiraspol. Toată lumea cumpăra. Când autorităţile au observat că acest fapt ia amploare, au luat măsuri. Şi noi am trecut la acţiune: lipeam pe geamurile magazinelor proclamaţii, afişe, arboram tricolorul, noaptea, pe cele mai înalte clădiri, chiar şi pe teatru, unicul, din Tiraspol. Când am arborat tricolorul pe teatru, am stat acolo aproape o noapte întreagă. Căutam clădiri înalte. În oraş era un bloc cu 16 etaje şi l-am arborat şi acolo. Ştiam că îl vor da jos imediat. Vis-a-vis de blocul cu 16 etaje era un bloc cu nouă etaje şi exista un cablu de televiziune tras între cele două clădiri, prin mijlocul străzii. Ne-am gândit că nu-l vor da jos imediat, însă ne-am înşelat. Într-o oră, autorităţile au tăiat firul cu totul, lăsând un cartier fără cablu tv. Mai găseam coşuri înalte pe la uzine, unde arboram tricolorul. Aceasta era activitatea noastră.

Se organizau atunci mitinguri împotriva limbii române şi ne amestecam şi noi printre ei, de fapt mai mult Ilie, şi luam cuvântul. Aceasta era lupta noastră, mai mult pentru deschiderea şcolilor, căci nu aveau copiii unde învăţa. Aceasta a fost ceea ce transnistrenii au numit genocid împotriva poporului transnistrean.

– Tudor Popa: Åži de fapt noi am fost victime ale genocidului…

– Cum reacţiona lumea la astfel de acţiuni?

– Alexandru LeÅŸco: ÃŽn general, cam astea erau acÅ£iunile noastre. Lumea reacÅ£iona bine, dar autorităţile interveneau ferm. ÃŽntr-o noapte am lipit afiÅŸe pe un semn rutier, în cartierul în care locuiam eu. Semnele rutiere, după cum ÅŸtiÅ£i, sunt bine înfipte în pământ. A doua zi dimineaÅ£a, au scos semnul cu totul din pământ, pur ÅŸi simplu, pentru că nu au putut dezlipi afiÅŸul. Noi aveam un lipici special ÅŸi nu le puteau dezlipi foarte uÅŸor. Autorităţile interveneau foarte ferm, dacă ne prindeau, imediat ne reÅ£ineau, ne închideau, ne băteau…

– Andrei Ivanţoc: Eu îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a dat tărie şi am reuşit să am o viaţă obişnuită: lucram, aveam familie şi eram fericit. Mai târziu s-a pornit mişcarea. Am început să luptăm cum puteam, pentru că pe vremea aceea se vedea clar că era implicată Rusia, total, Armata a 14-a, că securitatea rusească era infiltrată activ. Eram urmăriţi, eram intimidaţi. Ne scoteau din serviciu şi ne spuneau că dacă renunţăm, ne dau ce dorim noi. Nu am renunţat, ci am mers mai departe. Majoritatea au procedat aşa. Continuam să arborăm tricolorul, aşa cum a spus şi Alexandru, însă acţiunile noastre erau imediat combătute de securitatea rusească. Autorităţile moldovene, în loc să ne ajute, poate mai mult ne descurajau, nesusţinându-ne.

– Alexandru Leşco: Vreau să zic că tot ce făceam noi în Tiraspol era, totuşi, legal. Dar alţii au considerat altfel.

– Tudor Popa: Lumea se temea. Susţinere din partea Chişinăului nu era. Separatiştii îi alungau de acasă şi le era frică. Nimeni nu se interesa de ei şi atunci, oamenilor simpli le era foarte frică. La proces au adus oameni simpli, cărora le-au spus minciuni despre noi. Veneau femeile ălea, aduse acolo, şi ne loveau, când ne duceau la proces.

– Andrei IvanÅ£oc: Rusia vroia să demonstreze că noi, Frontul Popular, constituiam o grupare teroristă ÅŸi a încercat să ne distrugă dinăuntru. Asta a ÅŸi făcut – arestări, condamnări, intimidări. Eram un grup de 32 de băieÅ£i. Pe unii i-au eliberat. Am rămas doar noi cinci. Ne-a eliberat doar sentinÅ£a CEDO. Autorităţile transnitrene încercau să demonstreze că nu avem susÅ£inere de la ChiÅŸinău. De la ChiÅŸinău nici nu ne-am aÅŸteptam la nimic. Lumea bineînÅ£eles că se speria. Dacă nu ai susÅ£inere de la conducerea Republicii Moldova, atunci la ce să te mai aÅŸtepÅ£i de la ruÅŸii care ne-au adus tristeÅ£ea asta? IntenÅ£ia lor era să ne distrugă, să demonstreze că suntem teroriÅŸti…

– Alexandru Leşco: Populaţia este mult mai rusificată în Transnistria, încă din 1924, când a fost formată Republica Moldovenească (Magazin istoric, 11/2005). Cei mai în vârstă poate mai ţin minte ceva din istorie. Cei tineri nu mai ştiu nimic.

– Andrei IvanÅ£oc: Locuitorii de acolo sunt foarte speriaÅ£i ÅŸi încă o dată repet: au simÅ£it că nu au susÅ£inerea autorităţilor de la ChiÅŸinău. BineînÅ£eles, au fost băieÅ£i pe care îi ÅŸtiu, care au ridicat capul ÅŸi arborau tricolorul prin sate, cereau limba română, grafie latină. Au început să vină gardiÅŸtii, să îi sperie cu arma. De la ChiÅŸinău nu s-a auzit nicio voce. ÃŽn MălăieÅŸti, de exemplu, au venit la o familie ÅŸi au arestat tatăl ÅŸi copilul. Dumnezeu le-a dat minte ÅŸi au eliberat, după ceva timp, copilul. Pe tată însă l-au omorât ÅŸi aruncat într-o fântână. Asta e realitatea. Oamenii când au văzut că vin aceleaÅŸi persoane ÅŸi fac fărădelegi, neavând nici o susÅ£inere, ÅŸi-au făcut bagajele ÅŸi au plecat, lăsându-ÅŸi casele. CeilalÅ£i au aplecat capul sau trăiesc ÅŸi astăzi cu frica în sân. Eu ÅŸtiu oameni care vor să facă ceva. Ajungem însă la aceeaÅŸi întrebare: „Cum?“. Căci de la ChiÅŸinău, după cum vedeÅ£i, nu au nicio susÅ£inere. ChiÅŸinăul e gata să facă Basarabia cadou Rusiei. Åžcolile nu au fost susÅ£inute niciodată ÅŸi exemplu ne stă situaÅ£ia din 2004. Autorităţile moldovene nu fac ÅŸi nici nu au făcut nimic. Spun asta din 1990, pentru că atunci când s-a început miÅŸcarea naÅ£ională, Voronin era ministru de Interne al Republicii Moldova. Nu pot să îi învinovăţesc pe toÅ£i. Sunt ÅŸi oameni bine intenÅ£ionaÅ£i, dar tot aÅŸa, pur ÅŸi simplu sunt nevoiÅ£i să aplece capul. Chiar ieri am vorbit cu o tânără originară din Tiraspol, care studiază în România. Mi-a zis că atunci când au încercat să spună lucrurilor pe nume, să îşi afirme identitatea, imediat au fost intimidaÅ£i, urmăriÅ£i, părinÅ£ii au rămas fără serviciu… Mi-a povestit câtă nevoie de carte românească este acolo.

Din păcate, nimeni nu vrea să facă nimic! Dacă fiecare student care învaţă în România ar duce câte două cărţi în Basarabia, ar fi deja 4.000 de volume. Rusia subvenţionează masiv tipărirea de cărţi în limba rusă, iar noi nu facem aproape nimic.

– Cum v-au arestat?

– Andrei IvanÅ£oc: Am fost arestat pe data de 2 iunie 1992. ÃŽn ziua aceea eram liber, stăteam acasă. SimÅ£eam că ceva nu era în regulă. Am văzut casa înconjurată. Erau peste tot mascaÅ£i înarmaÅ£i, chiar ÅŸi pe acoperiÅŸuri. AparÅ£ineau trupelor de paraÅŸutiÅŸti. Au dat buzna, m-au imobilizat, m-au bătut bine… M-au încarcerat, fără lumină, fără aer ÅŸi s-a pornit povestea – bătăi, torturi… Apoi ne-au dus într-un comandament militar. Acolo era o nebunie. Zi ÅŸi noapte nu am dormit. Intrau unii ÅŸi ne băteau. Apoi intrau alÅ£ii, ne vedeau negri, dar continuau să ne bată. Mâncarea era o dată pe zi, un terci. Ne aduceau mâncarea o dată la 24 de ore ÅŸi ne lăsau la toaletă 45 de secunde, nici măcar un minut… Dacă reuÅŸeai, bine, dacă nu, vina era a ta, că nu te încadrai, ÅŸi te alergau cu câinele.
Au început problemele cu sănătatea. Am fost ÅŸi la spitalul orăşenesc. Stăteam în pat cu cătuÅŸele la mâini ÅŸi eram înconjurat de persoane cu cagule, cu armele în mâini. Când rămâneam singur, îmi mai dădeau cu pumnii peste cap… Aveau obiceiul acesta de a lovi în cap. Åži după asta au început chinurile. Nu aveam dreptul la ziare româneÅŸti, nici la radio, nu aveam dreptul la nimic.

– Tudor Popa: Pe mine m-au arestat la 4 iunie. Mă întorsesem din Crimeea, fusesem acolo la o fabrică de bumbac…

– Nu aţi ştiut de arestarea colegilor?

– Tudor Popa: NU!

– Alexandru Leşco: La 1 iunie ne-am întâlnit cu toţii la Institutul Pedagogic din Tiraspol, locul unde ne întâlneam de obicei, cei de la Frontul Popular, şi eu mi-am anunţat colegii că trebuie să plec din oraş. Acolo era şi un angajat al Institutului, care a auzit că trebuie să plec. Aşa că au început cu mine arestările. La ora 2 noaptea am fost arestat, ca să nu reuşesc să plec, apoi la ora 5 dimineaţa a fost arestat Ilie Ilaşcu, la ora 9 Andrei, peste două zile, Tudor. Soţia mea era plecată, iar dimineaţa a auzit la un post de radio rusesc că cineva a fost arestat, un grup terorist. Nu s-au dat numele în presă. Le era frică să nu iasă lumea în stradă.

– Tudor Popa: Am fost arestat la 5 dimineaţa, două zile mai târziu. Am auzit că colegii mei nu sunt acasă, dar nu am ştiut că sunt arestaţi, căci nu mă întorceam de acolo.

– Nu v-aţi gândit la un plan de avertizare în caz că se întâmplă ceva?

– Alexandru LeÅŸco: Nu ne-am gândit la aÅŸa ceva. Nu ne gândeam că putem fi arestaÅ£i pentru nimic, doar pentru că ne adunam undeva ÅŸi ceream anumite drepturi. Dacă arestarea noastră se făcea după începerea conflictului de la Tighina, din 19 iunie, poate ne gândeam la ceva, ne făceam un plan. Dar noi am fost arestaÅ£i până în 19 iunie, aÅŸa că nu ne gândeam la planuri de acoperire, de retragere…

– Tudor Popa: Când am ieşit acum din închisoare, m-a contactat un jurnalist din Tiraspol şi vroia să se întâlnească cu mine. Zicea că s-a întâlnit cu soţia lui Ursat (persoana de a cărui ucidere am fost acuzaţi noi). Spunea că soţia lui nu mai crede că noi i-am omorât soţul. I-am zis că există Hotărârea de la Strasbourg. Acolo e clarificată situaţia, eu nu mai am ce să adaug. Şi atunci mi-a zis că soţiei i s-a spus ce să creadă. Cu timpul, ea şi-a schimbat părerea.

– Alexandru LeÅŸco: ÃŽntr-o conferinţă de presă, comandantul Armatei a 14-a, Aleksandr Lebed, a recunoscut că tot cazul IlaÅŸcu a fost regizat ÅŸi nu a fost un grup IlaÅŸcu, ci a fost secÅ£ia Frontului Popular din Tiraspol, dar am căzut noi… Chestiile astea le-a spus ÅŸi Bergman, mai târziu, ÅŸeful statului major al trupelor din Transistria.

– Andrei Ivanţoc: Au terorizat permanent oamenii. Au făcut provocări militare. De exemplu, în comuna Mălăieşti trebuia să vină salvarea pentru o femeie însărcinată. Mai era şi un copil în stare gravă, care trebuia dus la spital. Când au intrat în Grigoriopol, îndreptându-se spre oraş, a fost deschis focul asupra ambulanţei şi i-au omorât pe toţi. Bergman a recunoscut că acest caz a fost regizat de autorităţile transnistrene, pentru a învinui Frontul Popular. Nu a scris nimeni despre acest caz.

– Când a început procesul?

– Alexandru Leşco: În 1993. Din 1992 până în 1993 am aşteptat. Şi a durat din aprilie până în decembrie.

– Aveaţi dreptul la avocat?

– Tudor Popa: Ne-au dat aÅŸa, mai mult în bătaie de joc…

– Andrei Ivanţoc: Am chemat un avocat de la Chişinău. Când a intrat în sala de judecată însă, l-am rugat să părăsească sala, pentru că este o judecată ilegală. În 15 ani de detenţie, m-am întâlnit o singură dată cu avocatul.

– Alexandru Leşco: Soţia mea a angajat o avocată din Tiraspol, rusoaică. O femeie foarte de treabă, care a pătimit şi ea, fiind avocatul meu. Nu a putut duce cazul până la final, pentru că era permanent urmărită de securitatea trasnistreană. I-au intrat în apartament, i-au stricat mobila, televizorul. O agăţau pe stradă, i se striga pe stradă „târfă româncă“, o alungau din oraş. Până la urmă a plecat în localitatea ei de baştină, pe undeva prin Rusia. Era o femeie cumsecade, aş vrea să o reîntâlnesc.

– Pe durata procesului vă mai băteau?

– Alexandru LeÅŸco: Ne dădeau mai încet… S-au mai oprit. Doar în timpul anchetei ne băteau. Mai ziceau că ne-am împiedicat, că am căzut…

– Andrei IvanÅ£oc: Cât a durat procesul, am făcut de mai multe ori greva foamei, dar nu a avut nici un efect… Åži chiar dacă nu erau bătăi, erau alte forme de intimidare, eram ameninÅ£aÅ£i, stăteam fără lumină, ni se interziceau vizitele, pachetele cu mâncare ÅŸi chiar medicamentele…

– După ce v-au arestat, când v-aţi întâlnit pentru prima dată cu cineva din familie?

– Alexandru LeÅŸco: M-am întâlnit prima oară cu soÅ£ia după 15 zile. Dar nu m-a recunoscut. Când m-au arestat, mi s-a spus să îmi iau actele, că dacă revin, să pot să mă întorc fără probleme. Chiar mi-am luat ÅŸi cămaşă albă… SoÅ£ia mea mă aÅŸtepta într-o cameră, iar când m-a adus anchetatorul, a întors capul, nici nu mi-a dat atenÅ£ie. Pur ÅŸi simplu nu m-a recunoscut! Ea a întrebat: „Pe cine mi l-aÅ£i adus, căci nu e soÅ£ul meu!“. Atunci i-am zis: „Tatiana, aÅŸteaptă, sunt eu, Alexandru!“. Eram într-un hal fără de hal, probabil, căci nu aveam oglindă acolo să văd cum arăt, dacă nu m-a recunoscut nici soÅ£ia…

– Andrei Ivanţoc: Eu am vorbit cu soţia prima dată după opt luni. Mai întâi am fost la baie, căci baia era fierbinte şi mai fugeau păduchii. Nici soţia mea nu m-a recunoscut. Mi-a adus o oglindă şi nici eu nu m-am recunoscut.

– Alexandru Leşco: Nici condiţii să ne bărbierim nu aveam. Ne dădeau nişte lame cu care ascuţiseră înainte, cred, vreo 200 de creioane. Umblam toţi cu barbă. Chiar că eram de nerecunoscut.

– Aţi stat împreună sau separaţi?

– Tudor Popa: De la început ne-au separat. Din prima zi.

– Nu aţi putut comunica?

– Alexandru Leşco: Am găsit noi nişte căi de comunicare. Am învăţat de la ceilalţi deţinuţi. Doar când ne scoteau la plimbare mai vorbeam. Mai erau gardieni indulgenţi şi ne mai lăsau să comunicăm, pe ascuns. Dar în rest, stăteam în celule separate.

– Andrei IvanÅ£oc: Noaptea mai aruncau gaze în celulă ÅŸi urmăreau ce vom face…

– Tudor Popa: Am stat ÅŸi în subsol câteva luni, la Ministerul de Interne. Acolo era regimul cel mai dur, cu câinele care ne păzea la toaletă, să nu stăm mai mult de 45 de secunde… Nu aveau voie să te Å£ină în subsol mai mult de 10 zile, pentru că acolo nu te hrăneau, ci îţi dădeau doar câte ceva, aÅŸa, ca să nu mori de foame. Nici la plimbări nu ne scoteau, pe cei care stăteam la subsol. Cu toate acestea, eu am stat acolo ÅŸapte luni de zile. Fără mâncare suficientă, fără soare, fără nimic…

– Cum ţineaţi evidenţa timpului? Reuşeaţi să vă daţi seama când e zi, când e noapte?

– Tudor Popa: Se mai auzea când vin gardienii la serviciu… Åži după cum ne dădeau apă…

– Cu gardienii cum v-aţi înţeles?

– Alexandru Leşco: Nu am avut probleme cu ei. Ei îşi vedeau de treabă şi nu îi interesa pentru ce eşti închis. Nu ne tratau diferenţiat. Unii dintre ei chiar erau de treabă.

– Şi cu deţinuţii?

– Alexandru Leşco: La fel. Nu am intrat în conflict cu nimeni. Am avut nişte discuţii cu capii lor şi ne-au spus că nu împărtăşesc părerea conducerii penitenciarului.
– Tudor Popa: La mine era mai grav, trebuia să stau permanent în celulă. Eram condamnat la o astfel de pedeapsă. Toţi îmi spuneau că nu au întâlnit un asemenea regim strict. Au mai avut cazuri, de exemplu, ca din 15 ani de detenţie, cinci să fie cu regim strict, adică arestatul să stea numai în celulă. Dar 15 ani de regim strict din 15, nu se mai auzise de aşa caz, era unic. Şeful închisorii a scris Procuraturii să întrebe dacă nu e vreo greşeală în hotărâre. I s-a răspuns că nu este nicio greşeală şi că aceasta este pedeapsa. Venise timpul când se mai accepta să vină familia în vizită. Trebuia însă să ia aprobare, de la Ministerul de Interne al Transnistriei, cererea trebuia aprobată, îţi făceau o mulţime de probleme.

– Aţi aflat că lumea din România se interesează de soarta dumneavoastră, că au avut loc manifestări?

– Alexandru Leşco: Am început să aflăm în timpul procesului. Până atunci nu ştiam nimic, căci nu aveam acces la presă. Atunci am hotărât să boicotăm procesul. Adică, ne-am înţeles între noi să nu ieşim din cuşcă până nu ni se dau ziare să citim. Şi atunci ei făceau procesul, iar noi citeam ziare în cuşcă. Doar aşa am aflat ce se întâmplă afară. Cât a durat procesul, am avut ziare tot timpul. În penitenciar, nu mai puteam pune condiţii.

– Cum mai primeaţi informaţii, totuşi?

– Alexandru Leşco: Am insistat noi în penitenciar, până ne-au pus un radio pe tot coridorul, adică era un radio pentru toţi deţinuţii. La ora 10 seara îl închideau, pentru că au înţeles că atunci dădeam pe Radio România Actualităţi (R.R.A.). Insistam să pună pe R.R.A., pentru că altfel făceam gălăgie. Gardianul se închidea la el în cameră, ca să nu îl deranjeze zgomotul. Mai ţin şi acum minte vocea Ancăi Florea.

– A existat vreo încercare de evadare?

– Tudor Popa: Pe mine m-au vizat de multe ori. De fiecare dată când se auzea că cineva a încercat să evadeze, veneau imediat la mine. Eu le ziceam că nici nu am fost în acel loc, dar tot eram învinuit. De patru ori au fost la mine şi de patru ori au recunoscut că au greşit.

– Alexandru Leşco: În 1994 era un pic de haos în închisoare. Se făceau schimbări la conducerea penitenciarului şi toţi se plimbau de colo-acolo, se schimbau camerele, dormeau unde vroiau. Nu se mai ţinea evidenţa. La noi, la izolator, era mai dur regimul, dar, deşi am avut posibilitatea, nu am vrut să evadăm.

– Tudor Popa: O dată am stat împreună cu Alexandru la spital. De acolo puteam să evadăm foarte simplu, dar tot nu am făcut-o. SimÅ£eam că eram, totuÅŸi, urmăriÅ£i. Abia aÅŸteptau să aibă un motiv pentru a trage…

– Ce aţi simţit înainte de a fi eliberaţi?

– Alexandru LeÅŸco: Zilele erau cât lunile, lunile erau cât anii… Număram ÅŸi secundele… Nu am dormit un minut în ultima noapte.

– Tudor Popa: Mi-am băut ultimul ceai ÅŸi aÅŸteptam… Pur ÅŸi simplu aÅŸteptam. SimÅ£eam că nu mai am răbdare.

– Andrei Ivanţoc: Mi-au impus foarte multe condiţii, chiar să vorbesc numai în rusă. Nu ţineau cont de organizaţiile internaţionale şi de apelurile lor. Chiar vreau să mulţumesc Crucii Roşii Internaţionale pentru sprijinul acordat.
Ne considerau animale, nu mai aveam nici un drept în penitenciar. De fiecare dată când ajungea gardianul la serviciu, după ce se certase cu ai lui acasă, începea să ne tachineze, să ne înjosească, să ne ameninţe şi abia după ce bătea pe cineva se liniştea. Odată au venit jurnalişti din Rusia, dar am refuzat să vorbesc cu ei. M-au întrebat de ce vorbesc cu reprezentanţii organizaţiilor internaţionale, cu presa din România, dar cu ei nu vreau. Bineînţeles, am fost pedepsit, dar tot am refuzat să stau de vorbă cu ei. Când m-au eliberat, mi s-a înmânat certificatul de persona non-grata în Transnistria. Am refuzat să îl primesc, doar e pământul meu, ţara mea, de ce să nu pot veni aici, să îmi vizitez rudele? Atunci m-au bătut din nou, în faţa presei, a tuturor.

– Din puşcărie aţi plecat cu cătuşele la mâini?

– Alexandru IvanÅ£oc: BineînÅ£eles! M-au aruncat într-un microbuz, cu faÅ£a la pământ, legat la mâini ÅŸi la picioare. Am fost umilit pentru ultima oară… Când am ajuns la Tighina, am vrut să plec înapoi la Tiraspol. Au tras în faţă microbuzul, să nu se vadă ce se petrece. Mă doare cel mai mult că cei de la ChiÅŸinău nu au reacÅ£ionat în niciun fel. Am sunat la Ministerul de Interne ÅŸi m-am plâns că, fiind cetăţean al Republicii Moldova, mi se interzice dreptul de a merge la Tiraspol. Cu acordul lor, m-au luat ÅŸi m-au dus la ChiÅŸinău.

– Povestiţi cu seninătate, oarecum, aceste amintiri din închisoare. Credeţi că a meritat?

– Alexandru Leşco: În ultimii trei ani mi s-a tot pus această întrebare. Poate am regrete pentru perioada pierdută din viaţă, dar nu pentru cauza pentru care am luptat. Dacă aş da timpul înapoi, aş proceda la fel.

– Credeţi că oamenii politici puteau face mai mult pentru dumneavoastră?

– Alexandru LeÅŸco: Poate se putea, dar …

– Tudor Popa: Cei care au dorit nu au putut, cei care au putut nu au dorit.

– Andrei IvanÅ£oc: ExplicaÅ£ii se găsesc multe, dezvinovăţiri… Dacă aÅŸ da timpul înapoi, poate aÅŸ mai alege oamenii. ÃŽmi pare rău că mi-am pierdut sănătatea, dar ÅŸi mai mult îmi pare rău că nu am putut face mai mult pentru popor, pentru Å£ară.

A consemnat: Eugen TOMAC