Gabriel Liiceanu, pus la zid de fosti colegi de la Paltinis

Motto: “Mi-am ingropat Trecutul ca pe-un mort” (Constantin Noica)

Dezvaluirile din “Ziua” (ale gazetarilor Sorin Rosca Stanescu si Victor Roncea, respectiv scriitorilor Constantin Barbu si Ion Spanu) pun in sfarsit in lumina adevarata “personalitate” a cameleonului Gabriel Liiceanu. Vajnicul luptator anti-comunist nu a fost decat un umil servitor al ideologiei pe care o blameaza astazi: initial lucrarea sa de doctorat “Tragicul. O fenomenologie a limitei si depasirii” continea in 1975, o multime de citate din Marx. La reeditarea din 1993, oportunistul Liiceanu se lustreaza, autocenzurand paginile marxiste elogiatoare, devenite compromitatoare, sub pretextul ca a lasat deoparte sectiunile care nu se inscriau “nemijlocit” in tematica volumului (vezi Doamne, in anii ‘70 s-ar fi inscris! – ce nu face un om mic pentru o bursa mare in Occident). Ba, mai mult, disidenta lui Liiceanu pare a fi si ea o inventie: in “Apel catre lichele” (1992) – titlu premonitoriu pentru “Liicheanu” insusi, cum e gratulat recent – el isi antedateaza un text banalut despre “tovarasa Clocotici”, “Meditatie despre activist”, ca si cum l-ar fi scris in august 1989. Este singurul articol aparent impotriva regimului al beneficiarului de burse ceausiste in strainatate, care considera astfel, la trei ani dupa revolutie, ca… s-a rupt de trecut! In grupajul din “Ziua” despre falsul idol si “dalmatian” politizat pro-Macovei si Basescu, se aduc si alte grave acuze procurorului de serviciu, ce pozeaza demonstrativ de prea multi ani intr-un fel de campion national al moralei. Cum gura pacatosului adevar graieste, insusi Liiceanu se vedea in “Usa interzisa” drept un “impostor de anvergura” – lucru certificat si de eliminarea filosofului comunist din cea de-a doua editie a “Tragicului”.

Abia acum, se pare, ies la iveala si alte lucruri mult mai grave si mai urate ale Pacaliciului National cu o multime de fatete radioase, care si-a cosmetizat continuu imaginea in slujba societatii civile, evident! Gabriel Liiceanu se vede acuzat mai nou si de plagiat! Este vorba de o boala mai veche: Constantin Barbu, eminent eminescolog, crede ca Liiceanu sufera din tinerete de “plagiocefalie” – Constantin Noica l-ar fi salvat cand si-a dat seama de tentativa “elevului” de a fura intelectual in aceeasi lucrare despre “Tragic”, sugerandu-i sa plece si din Instititutul de Filosofie. Drept multumire adusa modelului sau sufletesc declarat, Liiceanu lasa sa treaca spre publicare, la Editura Humanitas, o carte a Alexandrei Levastine despre Noica… fascistul! In fine, Ion Spanu arunca pe tapet o alta mizerie a Marelui Inchizitor legata de celalalt etalon extern al sarlatanului “savant”: Liiceanu l-ar fi compilat pana si pe Heidegger. Niste note introductive din “Repere pe drumul gandirii” (1988) vor a-l explica pe filosoful german aparent din perspectiva celui roman. Dar nu e asa: ceea ce pare original, fara a se semnala intentia parafrazarii sau a se cita cu ghilimele, sunt doar idei ale lui Heidegger, pe care Liiceanu il va talmaci abia in 2003, alaturi de Calin Cioaba. Folosind deci anterior pasaje din “Sein und Zeit”, ca si cum ar fi ale lui, Liiceanu il “traduce” practic pe Heidegger, fara a mentiona asta pentru publicul profan, si dand senzatia atunci ca formularile neamtului ar apartine junelui roman aspirant la piatra filosofala. “Daca G. Liiceanu nu l-a plagiat pe Heidegger, atunci nu mai avem decat o singura explicatie: Heidegger l-a plagiat pe Liiceanu”, spune cu umor cinic Rosca Stanescu, intorcand cumva si celebra fraza a Eminentei Cenusii de la Humanitas, care-l vedea pe amicul Patapievici nu doar un Kierkegaard al Romaniei: “ci Kierkegaard ni se pare a fi un Patapievici danez!”. E doar inca o mostra de falsitate a celui care s-a prezentat mereu ca o figura parentala, venind cu discursuri pompoase ce ascund in fapt superficialitatea si IMPOSTURA sub masca unui cvasi-factor de opinie. Barometrul societatii actuale – machiavelicul Liiceanu, de curand orchestrator al unei campanii prezidentiale, parca s-a impotmolit. Cel mai dur acuzator al comunismului din ultimul timp, atat de fanatic si obtuz ca nici nu merita (vorba lui Dragos Bucurenci) sa dialoghezi cu el, se vede picat in propria-i capcana. Dupa ce a pozat omniscient, intr-un joc neprincipial cu romanii, facandu-se ca-i pasa de noi (dar neinteresandu-l, pragmatic, decat unica-i parvenire!), Liiceanu produce un fel de MONOLOG AL OPORTUNISMULUI: de 17 ani incoace practica doar un dialog cu sine, pentru ca nu ii mai asculta si pe ceilalti – atat de mult ii place, narcisist, sa se auda! LIICHEANU (din cate stiu, porecla transformata in renume, i-a fost data prima oara in paginile “Cronicii Romane”, deci “Ziua” cumva… ne-a citat!) isi purifica, fausse memoire, trecutul, eliminand din acesta tot ce nu-i convine. Sunt lucruri care se stiau de ani buni despre el dar din teama si ipocrizie s-au ascuns pana acum. Normal, Liiceanu a fost impins in fata de GDS si Sörös pe post de institutie-mamut de care n-ai voie sa te atingi. Cand cineva il arata cu degetul, Arhanghelul (cazut) Gabriel, sare ofuscat, cu disperarea patibularului (vorba pretenarului Horia Roman): “Atacul impotriva mea e simularea unei executii in piata publica”. Brusc, Mazarin de la Humanitas se transforma intr-un fel de Ioana D’Arc a natiei. Lui Noica i-ar parea cu siguranta rau daca ar mai putea vedea ce-a crescut la san. Cel care s-a realizat ciugulind din opera maestrului de la Paltinis sau din Heidegger nu poate depasi stadiul de uliu al creatorului… fara sistem! Cititi-i “opera” lui Liiceanu, NEIMPLINITUL, si veti vedea frustrarea unui om ce a trait mereu din/prin umbra altora, lipsa propriei originalitati marcandu-l definitiv. Problemele ridicate in “Ziua” sunt doar intrebari pertinente. Trebuie sa ne lamurim cine e cu adevarat personajul. Doar ca pe domnia sa il deranjeaza tot ceea ce nu este adevar personal (singurul in care crede in suficienta sa). Complacandu-se in rolul IMACULATULUI DE SACRIFICIU, “mielul” bland Liiceanu este varianta masculina a altei gedesiste infocate, Alina Mungiu Pippidi – inca un exemplu de inselatorie si agresivitate cu care nu se poate discuta, pentru ca ea are intotdeauna dreptate. Niste escroci au ajuns batandu-se cu pumnul in piept sa se creada Oracolele din Bucuresti si sa se intituleze cu de la ei putere purtatori de cuvant ai societatii civile, prin asa-zise Apeluri nationale de urgenta si de salvare (a cui? a constiintei particulare, poate, in caz ca au avut vreodata asa ceva). Lui Liiceanu i-a placut mereu cariera de prestidigitator, el fiind nefastul inventator al altor doua cazuri de impostori nationali: “geniile” scoase din jobenul magicianului, Cartarescu si Patapievici. Mai nou, sacrul Gabriel e un fel de dirijor al “corului intelectualilor” (apud Victor Roncea), adica al beizadelelor lafaite in puf comunist, fiii fostilor inalti demnitari, Tismaneanu & Co. O sleahta de colaboratori si kominternisti, proletculti FANATICI ai mileniului trei – iata ce-i place domnului Liiceanu sa conduca (cine se aseamana…). Oamenii acestia n-au pic de bun simt si masura: ar trebui sa stea cu capul in nisip ca strutii pentru ca lovesc in Romania pe banii statului si ai dusmanilor din afara. I.C.R. e administrat prezidential, G.D.S. e pe banii retelei lui Sörös, iar editura politica a fostului PCR i-a fost data pe tava lui Liiceanu de Ion Iliescu si asa s-a nascut afacerea profitabila Humanitas. Drept multumire, Liiceanu il face pe ex-presedinte criminal, inca o mare dovada de caracter! Cum ar spune Ion Spanu: Liiceanu si-a facut in cartea sa autopsia pe viu. Pentru ca poti sa-ti stergi trecutul comunist cu buretele si apoi sa te erijezi in contestatar suprem al vechiului regim; poti sa imprumuti idei din Heidegger, prezentandu-le neavizatilor ca si cum ti-ar apartine; poti sa-ti plastografiezi pana si dizidenta, antedatand niste texte scrise poate prin calatorii straine, in vreme ce adevaratii anticomunisti faceau puscarie; dar – pe langa aspectul de “viata” recunoscut, de a-ti abandona copilul inainte de a se naste – nimic nu poate fi mai josnic si mai trist decat batjocura adusa parintelui sau intelectual (filosof REAL, nu “facut”, ca elevul-iuda!) in propria-ti strategie de marketing: sa publici un volum ce-l face pe Noica ideolog nazist al Garzii de Fier, Levastine bazandu-se pe niste texte ale lui Zigu Ornea, adica… turnatorul lui Noica la Securitate! Inca o data Liiceanu a probat indiscutabila sa coloana vertebrala: cand iese in lume la TV, de fiecare data aminteste doct ca-i urmasul carturarului; pe de alta parte publica la Humanitas o blasfemie in care mentorul e considerat fascist; dar in fond, chiar si denigrat, Noica ramane o buna afacere, ca doar drepturile de editare ale operei lui ii apartin tot lui Liiceanu, nu? Un personaj atat de FALS a carui IPOCRIZIE ne este abia tardiv dezvaluita. E tragic ca astfel de INCHIZITORI ratati si “autoritati” sentintionare au fost atata timp credibile: Liiceanu, mitomanul sfidator, zeul cu picioare de lut, este un Dinu Paturica al culturii noastre – nu se teme de nimic pentru ca stie ca tocmai aici hotul poate striga cat vrea hotii. Pana una-alta insa, din instanta suprema si snoaba a elitismului si pedagogizarii maselor, FARSEURUL s-a trezit cumva ca imparatul gol din basm: cazandu-i eclecticele haine si masti, statuia populara s-a transformat intr-un INGER DE GHIPS…

de Andrei Milca
3 martie 2007